Monday, December 28, 2009

…Cam atât…

Că vreau că nu vreau timpul trece.

La finele anului un inventar-fie el vag, fie cu floricele- pare absolut necesar. E atât de frumos acel sentiment adus de conştienţa faptului că trăim doar pentru a trece…artiştii trăiesc din nostalgii, eu trăiesc dintr-o cumplita sete de Viaţă, iar alţii…trăiesc şi atât. Ei sunt cei mai fericiţi.

Trecem.

În trecerea noastră adunam multe lucruri, unele le alegem şi le cautăm special, altele ni se bagă cu forţa pe gât, cele mai multe însă reprezintă doar balast-motiv de creşteri sau descreşteri evidente în greutate, păr alb sau absenţa lui, riduri şi spinărExtremeShare_008i încovoiate.

Înainte de a o da în binecunoscutul fatalism mioritic, mă gândesc la anul lăsat în urmă, şi spre surprinderea mea…pot spune că a fost un an bun, iar dacă ar fi să fac un clasament…ar fi cel mai bun dintre ceilalţi ani buni strânşi cu sârguinţă de mine.

Am învăţat atât de multe lucruri, încât mă tem teribil să nu le uit.

Am descoperit lucruri noi la mine- deşi nu toate încântătoare- înţeleg acum că poţi face ceva sau poţi fi cineva doar atunci când te cunoşti suficient de mult…dar nu total…ar fi o dezamăgire în plus.

Am luat decizii şi hotărâri bune iar apoi, am simţit bucuria culegeri laurilor pentru ele.

Mi-am mărit numarul de prieteni iar acest lucru e strâns legat de gândul anterior.

Am găsit bucurie în lucrurile spirituale iar asta mi-a dat stabilitate şi forţă.

În ultimul rând, dar deloc lipsit de importanţă…zilele trecute am aflat că, a existat un material din care se confecţionau cămăşi, material cu denumirea de “antijeg” având cum deja bănuiţi, o culoare specifică .

Noul an mi-l doresc liniştit şi lung.

….vreau să învăţ să cânt la un instrument şi să-mi savurez cum se cuvine începutul ultmului an de studenţie…

Vreau să fie anul în care voi uita sa mă mai vait, voi fi mai cumsecade decât media şi cu obraji mai subţiri…

… un an în care să visez mult iar în cele din urmă să învăţ să fac ciorbă de perişoare.

Cam atât.

Tuesday, December 22, 2009

…Taina…

Trecând de-a lumi taine mari, fiind sărac cu duhul,

Un om mergea pe-al mării val, având în ochi trecutul.ExtremeShare_049

 

“Nu-i greu să-l port şi nici nu doare

Gândea străinul aplecat,

Mă mint din nou… nu am onoare

Îşi zise el apoi mirat.”

 

Cu ochi duioşi privea la apa, ce maiestoasă-i oglindea

Chipul trecut-brăzdat de riduri, ce făr’ de farmec…îl purta.

Atunci se ridică-n picioare strigând puternic către vânt:

Nu voi muri ! Voi sta-n picioare, şi-apoi căzu greu la pământ.

 

Lumina-i mângâia obrazul şi fu trezit de-un susur blând,

Nu mai putea să se ridice, şi-atunci privi spre cer zicând:

“-O de-ai veni iarăşi la mine, aş uita tot şi aş putea

Să cânt, să joc, să fiu ferice…o de-ai veni, Tu m-ai salva!”

 

Căzut în grea visare şi fără viaţă-n trupu-i slab,

Omul zvâcni să stea-n picioare, dar vlaga îl dădu-n vileag.

“ Sunt slab îşi zise, mic şi gol…

Tot ce mai vreau…e ca să mor…”

 

Din cer o stea căzu atunci, iar omul se trezi îndată

Nu mai simţea nici greu, nici pată…

 

“Oare-a venit ? Oare m-aşteaptă?”

 

Mergând pe-al mări val, un om - avea în ochi iubirea,

Ştia care e taina acum….”El” a învins pieirea.

Wednesday, December 16, 2009

…Vin sărbătorile…

Vin sărbătorile.

Dincolo de reclama de la coca cola, dincolo de zapadă, dincolo de casele norocoase care au sobe cu lemne, dincolo de brazi împodobiţi, dincolo de mese îmbelşugate, dincolo de frenezia cumpărăturilor, dincolo de dezamagirea unei prea scurte vacanţe…cu ce rămânem de sărbători ?Christmas (4)

O să mă duc acasa şi o să dorm precum Bamse după ce mânca miere. O să fac cartofi în jarul de la sobă. O să joc rummy “ pe etalatea’ “ cu tata. Poate o să şi colind. De câteva zile cânt colinde în asemenea hal încât Emil într-un acces de exasperare mi-a recomandat Conservatorul… acum doar le ascult, dar, tot îmi mai scapă câte un refren…

Cât despre vacanţă… e ca o febră: îţi creşte temperatura doar pentru a te răci brusc pe 1,2 ianuarie. Tot îmi place.

E zăpadă multă şi sunt mai conştient ca niciodată că iarna asta va trece repede...

 

Închei cu urări de bine pentru cei ce-şi varsă febra citind ce scriu eu pe aici, să aveţi de toate…îndeajuns de multe ca să vă fie bine şi îndeajuns de puţine ca să rămâneţi cu picioarele pe pământ.

Sărbători faine!

Monday, December 7, 2009

…Toate pânzele sus…

Deşi îmi doresc a excela în paralelism vizavi de politică…nu-mi pot reprima spiritul critic, prin urmare acesta urmează a refula în scris.

Am trăit clipe emoţionate (n-am uitat să adaug un “n”) şi încărcate de dramatism mioritic,  mustind precum un borhot ce se respectă. Am votat demonstrând încă odată lumii întregi că suntem civilizaţi.

Cu ocazia asta am aflat şi valoarea noastra ca popor, valoare oglindită sublim de plastic de cea a candidaţilor…Dan Puric m-ar contrazice…ExtremeShare_148

Nu sunt din cale afară de pesimist, câteodată chiar,  prind optimismul bine de mâneci, cu toate astea ştiu că un viitor ferice, lumea în general n-o să aibă, cât despre România…cuvintele sunt de prisos.

Ieri când veneam de la Biserică, mă gândeam amuzat la alegeri,  tot atunci,  mintea mea a zvâcnit artistic în versuri:

“Cu cât mai puţină politică ştii

Cu-atât mai bun politician vei fi”

Se pare că am avut mai multă dreptate decât mi-aş dori să fi avut.

Singura mea consolare, e că mi-a placut mult romanul “Toate pânzele sus”.

Thursday, December 3, 2009

…Necazul cel mare V: frunze de nuc…

De trei zile mergeau încontinuu. Călătorul păşea în fruntea micului grup de oameni, aranjaţi în şir indian iar ei călcau pe urmele lui.

Pe targa improvizată, acoperit de pături Străinul privea cerul senin şi albastru, ce-i părea fără sfârşit, îl sorbea din ochii săi limpezi şi pentru o clipă doar, buzele-i se îngustară într-un surâs...

O cutâ adâncă îi brăzda fruntea îngustă, năpădită de păr castaniu şi neîngrijit. Deodată cuta i se adâncii nefiresc, amintiri pierdute îşi făceau loc în gândurile lui…

ExtremeShare_154 << Întins pe o pătură la umbra unui nuc cu o coroană uriaşă şi frunze foarte verzi, Străinul privea cerul de un albastru marin, ce-i părea fără sfârsit…Auzi o voce cunoscută şi nespus de dragă, încercând să-şi ascundă râsul închise ochii, mimând cel mai adânc somn. Lângă el, apăru o fetiţă cu părul vâlvoi şi abia ţinându-şi răsuflarea…urcase în fugă mica pantă ce ducea la nuc. Fetiţa se întoare şi cu o voce zglobie zise:

-Mami ! Tata doarme! Pot să-l trezesc ? Pot ? Pot ? Pot ?

Ţinând în braţe tot felul de aranjamente specifice unui picnic, mama fetiţei, soţia Străinului, încuviinţă cu un zâmbet, iar dinţii îi străluciră în soare ca două şiraguri de perle…

Fetiţa se apropie timid de bărbatul culcat pe patura cu motive florale, întinzând mâinile spre umarul lui…înainte să-l atingă însă, acesta sări drept în picioare şi-şi luă fetiţa în braţe. Ţipătul ei de spaimă, se transformă aproape instantaneu în cel mai curat hohot de râs fericit.

Frunzele de nuc emanau un miros ameţitor.

Străinul plecă apoi să aducă vreascuri pentru foc. Când se întoarse, găsi totul pregătit. Se înfruptară din toate, amuzându-se copios de giumbuşlucurile fetiţei care parcă nu avea stare…

-Ştii dragul meu, Maria, m-a invitat la locul acela unde merge Duminică de Duminică. Cred ca o să merg odată acolo, pare aşa de fericită!

-Adica noi nu suntem fericiţi ? zise Străinul zâmbind în timp ce-i dădea un bobârnac fetiţei…Suntem fericiţi, nu avem nevoie de părerile unor mistici….îi cunosc pe toţi, sunt oameni de treabă dar…

-Dar ce? Câteodată mă gândesc la ce spun şi au atât de multă dreptate…

-Îmi dai te rog sarea? Faţa Străinului se întunecă, iar soţia sa înţelese că trebuie să schimbe subiectul…păli uşor, şi apoi trecu sarea soţului său.

-Poftim! Nu-i aşa că a ieşit bun?

-Excelent draga mea…te iubesc.

Se priviră în ochi, iar el înţelese pentru prima dată că soţia sa e mult mai capabilă să înţeleagă lucrurile spirituale, decât va fi el vreodată…”Poate o să mergem totuşi în locul acela” îşi zise Străinul, în timp ce aranja drăgăstos bretonul fetiţei.>>

Grupul se opri pentru prima dată în trei zile. Călătorul împărţea indicaţii oamenilor săi.

Curând în tabara oamenilor, se înălţaseră câteva corturi iar focul pâlpâia timid.

Străinul plângea. Acum cerul nu mai era albastru. Un ruginiu nesănătos îi luase locul. Muşcă din bucata de pâine, întinsă de Călător, şi începu să mestece automat.

Închise ochii şi pentru o clipă simţi în nări mirosul frunzelor de nuc…

Tuesday, December 1, 2009

…regretul, drum voios spre infern…

E uşor să scriu despre regret. Regrete mari… regrete mici.

Regretele mici ţin de tot ce puteam să fac şi nu am făcut, sau mai degrabă de tot ce puteam face bine dar am făcut prost.  Regret că nu mi-am perfecţionat comunicarea în codul morse, că nu am citit cât îmi doresc acum să fii citit,  regret ca  la mine adolescenţa a răbufnit pe la 19 ani…Regret că singura altercaţie în care am participat voit, a fost contra unei fete. Curios lucru că nu-s misogin.ExtremeShare_104

Regrete mari. Atunci când alegi ceva, iar acel ceva nu e bun, e mai limpede ca apa de izvor faptul că ai ales prost.  Am facut asemenea alegeri. Am regrete. Le consider totuşi indispensabile omului în general, şi mie personal. De ceva timp nu mai am, tot de ceva timp parul nu-mi mai pică prea furtunos. De ceva timp m-am regăsit, L-am regăsit.

Regretele trebuiesc anihilate cât mai brutal cu putinţă. Altfel dispar visele, iar omul fără vise nu e altceva decat o fosilă cu suflare de viaţă.

Visez ca la anul, dacă va exista un an viitor, să am mai multe vise decât acum.

La mulţi ani ţării mele.

Leapşa despre regret oricarui doritor. Nu dau nume ca să nu-mi supar cititorii fideli. Acesta a fost sarcasm.

PS:Am prmit ideea de la  Ionuţ Andrişan, sau cum îl mai alint eu…my blogfather.

Thursday, November 26, 2009

…Laitmotiv…

Mario  râdea profund amuzat, iar eu, luat complet de val forţez nota şi declar pompos :

-Să ştii că o să scriu despre asta, diseară e gata!

-Serios ? Abia aştept!

…cu zece minute mai înainte:

“- Măi, îţi zic eu, am descoperit cea mai tare patiserie posibilă ! Brânzoaicele sunt cu brânză iar covrigii cu susan…sunt cu susan!

-Ce măh? Unde ziceai că e ? Ce jmecher !

-Da măi, acolo lângă gura de metrou, aproape de magazinul de la care îţi iei tu tigări! Mergem?

-Stai să vina şi pro….Bănel !

(Râsete)

Un grup relativ compact de viitori ingineri, porneşte de la facultate, spre mai sus amintita patiserie. Drumul e scurt, trece pe lângă sediul Pro Tv şi include o trecere de pietoni….trecută de toată lumea pe roşu. Suntem veseli, azi am avut doar un laborator unde am descoperit tot felul de lucruri care mai de care mai ceţoase.

-Unde e măh? Mai e mult?

-Nu ! e chiar acolo lângă “Second Hand”!

-Aaa, jmecher atunci !23042008553

Mica încapere ce ţinea loc de patiserie deveni brusc arhiplină…cu viitori ingineri. Mario a reuşit să-i substragă lui Bănel ultimul rulou cu cacao disponibil, aplicând celebra metodă “brânci”. Am ieşit afară să ne întrecem în laude...s-au făcut trocuri: jumătate de covrig pe sfert de brânzoaică.

Grupul se destrămă apriori terminării covrigilor. Oftez… mă aşteaptă o altă zi de muncă. În metrou vorbim de cărti, de Gaudeamus, de viaţă , de droguri şi de facultate.

Andrei e tocmai în cealaltă parte a metroului şi nu ne vede. Deja anticipăm un râs pe cinste.

Când metroul a oprit la Piaţa Victoriei nu bănuiam că sunt foarte aproape de punctul culminant al călătoriei mele pe sub pământ. Mario la fel. Andrei în continuare nu ne vedea, nici el nu bănuia nimic.

Ajungem la peronul spre Berceni, şi dintr-o dată m-a lovit. Mă opresc, îmi dreg puţin glasul, şi cu o voce încărcată de solemnitate zic:

-Mario, urmează să-ti arăt laitmotivul metroului, românului şi de ce nu…al vieţii.

-Ce măh? Întrebă Mario ca trezit din somn.

Eu am continuat aproape impasibil.

-Vezi covrigăria din faţă ?

Mario privi spre covrigarie şi se opri brusc. Covrigaria, o cuşcă mare din pvc cu geam termopan, avea scris cu litere mari şi roşii, pe unul din pereti:

“FORMAŢI COADA PARALEL CU MAGAZINUL. VĂ MULŢUMIM.”

În faţa acestui îndemn scris cu litere mari şi roşii, o mulţime de oameni, organizaţi în coadă, stăteau perpendicular pe poziţia magazinului.

Am început amândoi să râdem.

Andrei, aparu de nicăieri lângă noi şi extrem de mirat ne-a întrebat cum am ajuns acolo înaintea lui.

Ne-a fost greu să rămânem în picioare. Râdeam în cel mai sănătos mod cu putinţă…”

 

-Să ştii că o să scriu despre asta, diseară e gata!

-Serios? Abia aştept!

Monday, November 23, 2009

…Răbufnesc !…

Răbufneşte în mine ceva. Răbufnesc tastele pline de praf şi firimituri de pâine. Răbufneşte Andrei cu veşnica lui întrebare, pe care o pune exact când intră metroul în staţie: “Ai mai scris pe blog?”.  Răbufnesc proiectele prin care încerc să înnot şi altfel decât “ca toporul la fund”. Răbufnesc dosarele, licenţele şi dizertaţiile. Răbufnesc buzunarele goale. Răbufneşte golul din stomac dupa o raită în maDSC03707ll.

În lipsa timpului ori înveţi să devi eficient, ori îţi pregăteşti moral valiza pentru incediul iminent….(vezi expresia : “a-ţi da foc la valiză”).

Paradoxul timpului puţin e absenţa lenei…tot un paradox e şi guvernarea aproape totalitară a acesteia în perioadele cu mult timp liber. Dacă lenea are  ceva bun în ea, e faptul că nu poţi vedea fizic timpul,  în lene timpul e doar  o iluzie de proporţii deşertice ce crează o stare de păcătoasă plăcere.

Văd în fiecare zi feţe noi, văd oameni legănâdu-se altfel la zdruncinările metroului, văd riduri pe feţele lor când citesc “adevărul de seara” , grimase la auzul expresiei “ trenul staţionează două minute”…

Câteodată mi se pare prea alert umbletul pe pământ…atunci îmi doresc să ajung în Cer.

Câteodată mi se pare prea încet umbletul pe pământ…atunci îmi doresc cel mai mult să ajung în Cer.

Nu ştiu dacă Andrei o să citească ce am scris pe aici. El e pata de culoare de la facultate şi îi sunt recunoscător pentru asta.

E luni şi nu m-aş mira să mă culc iar când mă trezesc, să-mi dau seama că e vineri.

Nu m-aş mira, probabil mi-aş dori mai mult ca oricând să ajung în Cer.

Monday, November 16, 2009

…câine vs rutină…

Curs de maţini electrice în stilul Lazăr. Am înţeles în întregime şi pe alocuri chiar mi-a plăcut. Am plecat de la facultate mulţumit. La metrou sunt ca de obicei cu Mario şi Tzz.

-Măh!...pe unde eşti? Mă întrebă Mario.

Tresar şi reuşesc cumva să-mi dezlipesc privirea de pe geamul devenit oglindă….

-Măi…dacă aş închide ochii aş adormi…

Mario mă analizează câteva secunde apoi dă înţelegător din cap…

-Ştiu cum e… zise el oftând. Mâine e grevă la metrou! Mai vi la facultate?

-E grevă? Nu mai vin! ExtremeShare_045

Ne-am despărţit la Piaţa Romană. Aerul de afară e rece şi-mi face bine. Toţi privesc în gol…traversez şi mă îndrept spre locaţia unde urmează să-mi desfăşor activitatea de arhivist. Trec pe lângă o biserică mare…cred că până la urmă o să intru să văd cum e înăuntru…

Pe trotuar stă un câine uriaş, lânos şi cu zgardă antipurici albastră la gât…Trec pe lânga el admirandu-i lehamitea vizavi de tot şi toate… deodată aud un zgomot în spate şi simt căldura botului deschis ca să muşte, aproape de cefa mea. Am executat un salt de care sunt mândru…din trei paşi am fost departe lăsând în urmă un lătrat furios şi rasetele înfundate ale celor câţiva martori ai scenei.

Am deschis prima licenţă…era ora 15:00.

Am închis ultima licenţă…e ora 19:48.

Mâine lucrez toata ziua. Daca o sa văd câinele, o să trec pe trotuarul opus, îmi plac îndeajuns de mult căţeii pentru a-i trata cu respect…chiar dăcă uneori înseamna a da bir cu fugiţii.

Când începusem să-mi pierd nădejdea, un câine cu mustăţi renascentiste mi-a demonstrat că rutina nu e totul la o zi.

Una dintre cele mai plăcute concluzii.

Poate mâine nu va fi un câine…

Friday, November 13, 2009

….Stukas…

La sfârşitul unei alte săptămâni “fulger”, simt nevoia cramponării de o amintire, iar amintirile cele mai faine le găseşti în copilărie…

Am mai scris despre Dan, singurul prieten pe care l-am avut în copilărie, cel care a trecut peste statul meu de “pocăit” care implica bătăi, jigniri foarte creative şi trimis după suc . A fost o copilărie faină de tot.

În clasa a patra tata m-a învăţat cum să fac nod la cravată şi avioane “Stukas”, prin urmare eu şi Dan am început să facem avioane dintr-o hârtie specială , lucioasă şi uşor gălbuie, subtilizată cu îndemânare de la magazinul mamei prietenului meu. Eram captivaţi de ceea ce făceam şi în scurt timp ne-am perfecţionat îndeajuns de mult încât să ajustăm modelul de bază “Stukas” , ajungând la varianta finală şi cu mult îmbunătăţită, botezata de noi “ Fănică” după numele primului avion de vânătoare din România.

Odată eram la mine la bloc şi aruncam avioane de la balcon. Când  am plecat să mai aduc  foi,  Dan a fost imediat abordat de un vecin astfel:

“-Mă ! Tu nu ştii că aştia sunt “pocăiţi” ? Ce cauţi tu la ei ?”SD531597

Dan a răspus simplu:

“Cornel e prietenul meu.”

Importanţa acelui moment o realizez abia acum.

 

 

 

Dan voia să se facă pilot.

Eu habar nu aveam ce să mă fac, voiam doar să fiu la fel de puternic şi curajos precum “Ursu” personajul creat de Constantin Chiriţă în “Cireşarii”.

Eu alergam mai repede ca el. El arunca pietrele mai departe decât mine. Am făcut zmeie din foi de mate şi paie de mătura. Citeam Sven Hassel,  mie îmi plăcea “Porta”,  lui “Legionarul”.  I-am luat odată apărarea şi m-am simţit cel mai tare. El a sărit primul de la trambulină şi nu a luat apă. Eu am sărit după el direct într-o zona cu viermi de iod,  cred că am înghiţit o mulţime.  Ştia Turbo Pascal…eu încă regretam colecţia de “surprize“ de la celebra gumă de mestecat “Turbo”.

Au trecut vremurile de atunci. Dar au lăsat în urmă ceva ce nu va trece niciodată.

Dan e prietenul meu.

Saturday, November 7, 2009

…Necazul cel mare IV : Eu sunt! Eu strig!…

Se împiedică şi căzu. Înainte să atingă pământul încercă senzaţia unei ameţeli dulci şi se miră de orizontul ce se înfăşura sul precum un antic papirus. Nu mai simţi nisipul fierbinte ce-i pătrunse în gură, nici piciorul rupt ce acum avea o poziţie nefirească. Îşi pierdu cunoştinţa.

Deschise ochii şi clipi des, auzea un zgomot înfiorator şi se grăbi să-i afle originea. Începu să tuşeasca înnecânduse cu nisip…cât tuşi, zgomotul încetă.

“- Eu sunt! Eu strig!....gândul îl lovi cu o brutalitate fără seamăn. 

Durerea produsă de piciorul rupt îl făcea să-şi simtă inima gata să explodeze…urla animalic iar în răstimpuri doar un horcăit proExtremeShare_106fund îi ieşea din gura schimonosită. Chircit şi acoperit de o sudoare rece…leşină.

Se trezi în bataia unei rafale de vânt, jumătate îngropat în nisipul viscolit de o puternică furtună. Îşi adună forţele şi începu să se târască pe povârnişul abrupt. În departare , soarele dispărea aruncând o ultimă privire încărcată parcă de milă, spre omul în zdrenţe. Urlă din nou dar nu mai auzi nimic, încercă o durere nouă, uscată în gâtul său tumefiat. Cu un icnet se aruncă înainte….se rostogoli prin nisipul silenţios lăsând dâre adânci în urmă. De data asta văzu cerul înfăşurându-se înaintea ochilor săi…lesină din nou.

Era călare pe un cal negru şi galopa furios privind, tot timpul, înapoi; o arătare ce-i striga cu putere numele îl urmărea îndeaproape. Fiara îl ajunse şi-l doborî de pe cal, apoi începu sa-l zgâlţâie urlând şi mai tare…visa. Se deşteptă în braţele unui om cu privire sticloasă şi voce stridentă ce îl scutură uşor vorbindu-i molatic…în mâna liberă ţinea un pahar cu apă…îi dădu să bea afisând un zâmbet binevoitor. Rănitul bău pe nerăsuflate şi îngăimă stins o mulţumire…ridică uşor capul şi văzu un grup de oameni ce-şi vorbeau în şoapta făcând semne spre el. Adormi.

Bărbatul cu ochi sticloşi vorbi iar ceilalţi îşi opriră discuţia şoptită.

“- Urmăreşte trenului, vrea să ajungă acolo unde mergem noi, vom împărţi apa şi pâinea cu el de acum.”

Un murmur de dezaprobare generală se născu imediat ce-şi termină spusele. Ochii Călătorului se îngustară scăpărând văpăi… voi să-şi apostrofeze companionii dar nu apucă să-şi deschidă gura…în departare un şuierat sparse liniştea nopţii. Începură să-şi strângă lucrurile în fugă, doi dintre ei mai bine clădiţi apucară targa în care zăcea străinul şi porniră la drum. În privirile lor se citea groaza…

Thursday, November 5, 2009

…încercaţi un fular !…

Nu am mai scris de ceva timp. Constat cu amărăiune că scrisul, la mine e funcţie de timp, iar timpul e funcţie de vremuri şi împrejurări. Voiam să încep luna asta cu partea a patra din “Necazul cel mare” dar nu am avut idei cu toate că, inspiraţie e destulă mai ales când mergi în fiecare zi cu un metrou din ce în ce mai plin de măşti tip dentist. Aş scrie câte ceva în fiecare zi dacă aş fi bloger. Nu sunt. Nu ştiu dacă îmi dExtremeShare_049oresc să fiu...

Îmi place ce fac şi sunt mulţumit. Încep să întrezăresc un posibil scenariu pentru viaţa mea. E liniştitor sentimentul unui viitor….să ştii că îl ai, să ştii că exista, că ar putea fi frumos. Mult timp mi-am dorit să ajung acolo unde nu mă vedeam nicicum ajungând…şi acum odată ajuns şi trecut…totul capătă sens. Nu a fost din cale afară de frumos. Acum îmi doresc să-mi doresc cât mai puţin în fiecare zi…cred ca e o cale viabilă spre mulţumire.

Oameni vin şi pleacă la fel şi stările la fel şi trăirile…să ajungi la sfârşitul unei zile în care să poţi spune că te-ai bucurat, că ai reuşit să fii sincer şi ai făcut un bine de ochii tai şi nu de ochii lumii…poţi dormi liniştit.

E noiembrie, duminica trecută a nins …nu ştiu cum va fi iarna asta…cel mai sigur altfel decât celelalte.

Fac apel la cei ce poartă maşti tip dentist…încercaţi un fular !

Tuesday, October 27, 2009

…viaţă şi moarte…

Ridic privirea şi văd. Văd viaţa, moartea iar între ele un semn de întrebare de proportii gigantice. Am ajuns să urâm zilele, să blestemăm viitorul şi să venerăm un trecut …oricare ar fi el.

Obsedat de perspectiva morţii, omul a luat jalnica hotărâre de a-şi îmbălsăma fiinţa gândind moartea preventiv: ‘’ mi-am ratat viaţa…nu-mi permit să ratez moartea’’ ; astfel, desprins parcă dintr-un profan ritual egiptean, omul îşi înfăşoară tacticos fiinţa cu fâşii de pânză frumos mirositoare: regret, teamă, delăsare, abandon...ExtremeShare_047

Iubeşte un infinit negru lipsit de simţire şi mustind de singurătate.

Era o vreme când nu număram zilele. Acum le numar. Acum trec prea repede. Acum dor.

Generaţia mea a reuşit cu success să anuleze prezentul. Pentru azi există doar mâine. Mi-e atât de dor de o zi în care azi…e azi.

Cel mai mult mă sperie faptul că pot înţelege multe lucruri. Prea multe.

Cel mai mult iubesc clipele de sinceritate pură, neforţată...când aş putea face totul fără ca raţiunea să-mi ceară socoteală…

Prăpastia există doar pentru ca cineva să se arunce în ea. Răul există doar pentru a fi săvârşit.

Binele există nu pentru a astupa prapastia ci pentru a te scoate din ea, nu-ţi dori prăpăstii astupate rişti să fii îngropat.

Uşor , visele copilăriei se destramă. Când am descoperit că nu doar în copilarie ai voie să visezi am fost fericit. Fericirea visului ţine puţin. Fericirea împlinirii visului nu trece niciodată.

Provocarea vieţii e moartea...provocarea morţii e Iadul.

Friday, October 23, 2009

…mai vreau aracet !…

Pune unsprezece oameni într-o încăpere de ¾.

Adu cinci mese şi umple-le cu patru mii nouă sute de dosare.

Adaugă aracet, aţa de gherghef şi ace…după gust.

Fiecare ştie ce are de făcut. Gura nu se simte bine stând degeaba şi conform teoriei chibritului : ”dacă mâna se mişcă…gura se mişcă şi ea”.

Mie vorbele nu-mi sunt prea dragi, aşa că ascult cu luare aminte discuţia…

“ B -Vai colega, fi bună şi dă-mi coperţile de la domnu’ M!

A -Poftim!ExtremeShare_082

B -Nu-mi vine să cred că ai facut asta pentru mine….eşti o scumpă!

A aruncă un zâmbet înghetat iar lui B îi piere cheful de flirt spre amuzamentul general.

P -Dacă nu ajung acasa la şase, iar intru la hrană uscată o saptămână!

R -Dar de ce domn’ P, nu vă înţelege soţia?

P -Eh..eşti mic, nu ştii tu….a mea e bună faţa de aia care zicea că are soţ dar nu e legată de calorifer!

(râsete)

B - Oh domn’ P aţi zis-o!

P -Tu taci acolo, că o sa fi primu’ d’aci care o să cureţe cartofi nevestei!

B -Aaaaa nu…

P -Las că ştiu eu!

B ar intra sub birou daca ar avea loc; în schimb devine foarte concentrat asupra acului în care aţa nu vrea deloc să intre.

A -Domn’ P, avea dreptate doamna aceia cu privire la calorifer! Eu nu m-aş căsători deloc. M-aş căsători doar pentru copii…să aiba şi ei o familie în rest eu cu ale mele el cu ale lui!

(tacere)

B -A, nu-mi mai place de tine!

A -Adică voi aveţi voie dar noi nu?

B –Exact!

A -Ce înapoiere!

B -Hai drăguţă, nu fii rea ştii că sunt băiat bun!

(râsete)

E incredibil cât de rapid trece timpul ascultând aşa ceva, la un moment dat am pierdut simţul mirării, apoi…pentru ca nu am mai putut….am răbufnit:

-Domnu’ M, mai vreau aracet!

Friday, October 16, 2009

…Ploaie, Noe, Curcubeu…

Plouă. E genul de ploaie care ţi-aduce întrebări, de regulă fără răspuns. Nu găseşti răspunsuri în ploaie. Răspunsurile le aduce curcubeul. Dar mai e până la curcubeu. Plouă.

Ploaia face parte din gama lucrurilor care pot creiona caracterul uni om.

Omului ploaicccca îi aduce doar o nevoie acută de somn.

Omului mediocru îi aduce gânduri de jale… el ia gândurile şi le transformă în vorbe sau slove, împroşcând apoi încoace şi încolo : ”cât de supărat sunt pe viaţă”.

Omul cu sclipiri de geniu iese afară, se udă bine, se schimbă, mănâncă iar apoi când stă liniştit aşteptându-şi dulcele somn, sare în picioare, iese din nou afară, se face din nou fleaşcă strigând din toţi bojocii : “Evrika ! Evrika ! “

Copilul lui Dumnezeu, priveşte ploaia şi-si aduce aminte că Dumnezeu o trimite şi peste cei răi şi peste cei buni, dreptatea Sa atât de neînţeleasă şi de frumoasă făptuindu-se atât de vizibil prin ploaie. Apoi se roagă cu mulţumire. Plânge.

Ploaia înseamnă mai mult decât apa picurand din nori.

Prima ploaie a adus mânia lui Dumnezeu pentru o lume rea şi stricată. Grozav potop a fost atunci.

Mă gândesc la Noe şi la faptul că timp de o sută şi vreo douăzeci de ani, a lucrat fără să-i pese că toţi ceilalţi îi spuneau nebun. E greu să lucrezi şi să trăieşti prin credinţă. E uşor să dispreţuieşti ce nu cunoşti şi ce nu ai experimentat. Doar Noe, familia sa şi câteva animale au scăpat în urma primei ploi. Nu ştiu ce a fost în inima lui atunci dar… dorinţa de jale şi autocompătimirea apărute în urma unei burniţe dispar garantat gândindu-te la asta.

Apoi…Dumnezeu a luat cele mai frumoase culori şi a desenat. Iar Noe a văzut curcubeul.

Plângand la ploaie nu vei avea ochi pentru curcubeu, şi pierzi totul. Mulţi nu ştiu că Dumnezeu e acolo amintindu-ne în fiecare zi existenţa Sa. Uităm, ignorăm şi bocim în neştire. Nu cere minuni…ele există.

Caută un curcubeu!

Sunday, October 11, 2009

…scrisoare către-un alter ego…

 

                                                                                                                                                Duminică, 11-10-2009, Bucureşti

                 

 

                                                                        Nu-ţi zic drag…nu-mi eşti aşa,

 

                      A trecut ceva de când ţi-am scris…iartă-mi uitarea. Îmi merge bine aici, şi pâna de curând credeam că te-am pierdut definitiv… nu e aşa şi-mi pare rău. Ştiu că vei citi rândurilea astea cu surâsul acela sinistru al unui om deplin conştient de capacitatea sa de a făptui răul. Te înţeleg. Te cunosc îndeajuns de bine ca să ştiu că nu te cunosc defel. Îmi datorezi somn…mult somn. Am avut zile bune fără tine. Mă întreb dacă ţi-a fost sau îţi va fi vreodată frică de mine.DSC01555

                       Ţi-am bătut cuie încercând să te răstignesc. Le-ai scos de fiecare dată şi ai coborât tacticos de pe  crucea improvizată din două uluci de lemn aproape putrezit, întrebându-mă cu privirea-ţi diabolică: “Doar atât poţi? “ M-am luptat la început cu entuziasm. Nu înţelegeam de ce nu te interesa câte lovituri încasai. Abia apoi am înţeles…eu oboseam dar tu…niciodată nu. Am luptat ca să nu mor. Pierdusem şirul înfrângerilor…dar atunci a apărut El.

                        A fost prima dată când te-am văzut îngrozit. Nu-ţi neg bucuria simţită atunci. Curând mi-am transformat victoriile în obicei, iar tu fuga în mod de viaţă, te vedeam rar şi treptat….am început să uit…să te uit. Te-am crezut pentru totdeauna învins…

…dar tu…

….ai luat de la şarpe ascuţimea minţii, de la granit…răbdarea, de la otravă…moartea.

                        M-ai văzut singur…uitarea de tine mi-a adus şi uitarea de El. Ai lovit năpraznic. Nu ştiu cât am zăcut. Nu vreau să ştiu. Apoi El a venit şi mi-a oblojit toate rănile. Sunt plin de cicatrici…dar am dor de luptă.

Îţi scriu pentru ultima dată.

N-am să te plâng. N-am să te uit. Am să te înving.

                                                                                                                                            

                                                                                                                                                                                     Adio…

Wednesday, October 7, 2009

…frunze şi pungi…

R îşi lăsă capul pe spate şi începu să privească cerul, nori ameninţător de cenuşii acopereau cu totul albastrul acestuia.  Curând îl cuprinse o stare de ameţeală şi închise ochii. Amintiri cu iz epic dansau în faţa lui şi atunci se gândi că totul e trecător şi că ar fi bine să stea în capul oaselor.

Parcul plin de Frunze şi Pungi de plastic era părăsit, aşa cum totdeauna se întâmplă cu parcurile între anotimpuri. Copacii precum oamenii cu îndeajuns de puţin păr ca să se gândească la o chelie şi îndeajuns de  mult pentru a face geloasă comunitatea celor spâni, se miscau alene în voia vântului.

Deschise ochii şi se simţi uşor de tot, îi venea să râdă dar abia reuşi să schiţeze un surâs palid. Ameţeala îi reveni şi trebui să se sprijine în umbrela cu mâner de lemn, de care nu se despărţea niciodată când cerul era închis.

O alee lungă i se deschise în faţă. Nu e singur în parc. O Pungă luată de vânt face întrecere cu un stol de Frunze ExtremeShare_067ruginii. Începu să râdă spasmodic şi se opri abia când o durere ascuţită începu să-i supere fălcile. Pe a două bancă din partea stângă, la departare de zece paşi, o fată urmarea cu atenţie Punga ce dansa biruitoare în jurul unei crăci de castan ce probabil ţinea loc de finish. Fără avertisment, vântul se opri. Frunzele acoperiră Punga îndată ce atinse pământul…

“…natura îşi savurează victoria amară…Punga nu e biodegradabilă…” gândi R şi folosind umbrela pe post de baston se apropie de fată…

-Veniţi des în parc?

Fata nu-l auzi imediat, îşi dădu apoi seama că nu mai e singură şi îl privi deschis pe intrus. Văzu un om prost îmbrăcat, îmbătrânit devreme dar cu nişte ochi teribil de vii. Se sprijinea într-o umbrelă ponosită cu mâner de lemn înnegrit pe care nişte degete scheletice îl incleştaseră cu forţă-singurul semn de emoţie ce putea fi observat la el. Acest amănunt o flată şi se înroşi.

-Nu…e prima dată.

Era obişnuit să fie judecat de priviri curioase. Îi cercetase privirea atunci când ea îl măsurase din cap până în picioare, nu mică îi fu mirarea văzând că obrajii ei s-au aprins de emoţie. Trecuse mult de când…

-Să nu mai veniţi. E urât.

Îndemnul o luă pe nepregătite. Încercă să distingă ceva pe faţa lui care să-i vorbească desluşit despre el, dar îi întâlni privirea…nu avea indrăzneala să o confrunte. Era fascinată.

-Nu am să mai vin.

Raspunsul ei îl făcu să se simta bine. Nu putea risca să placă cuiva, nu mai putea duce povara asta. Salută scurt, şi începu să se depărteze şchiopătând.

Ea îl urmări îndelung. Inima îi bătea cu putere. Ieşi din parc şi nu se mai întoarse vreodată.

Monday, October 5, 2009

…prima zi…

Am auzit repede alarma şi am reuşit să mă pregatesc pentru prima zi de facultate fără să trezesc pe vreunul din colegii de cameră. Abonament de metrou mi-am făcut zilele trecute dar am dat peste o cartelă “ de zece” cu trei călătorii rămase şi am încercat o plăcere delicioasă cu gândul că voi adauga o zi la luna de abonament…Pe metrou am citit reuşind să transform ora de călătorie în ceva atemporal şi totodata frumos...La facultate ajung ca de obicei prea devreme iar entuziasmul meu îndura primele lovituri: orarul şi povestiri aproape romantice despre anul trei în interpretarea unui student de anul patru ce fumează dintr-o pipă.

Primul an am fost grupa 9 cu vreo 30, anul doi am fost grupa 7 cu vreo 20, acum sunt grupa 6 c23042008555u 13. La secretariat e o atmosferă de solemnitate, întreruptă pe alocuri de celebrele întrebări ale bobocilor. Anul ăsta au venit caţiva cu părinţii şi cu flori, am vazut şi doi fani Dimmu Borgir dar cel mai interesant mi s-a parut cel cu blugi, cravată şi sacou de catifea neagră acoperită total de sclipici.

Primul curs a fost aproximativ captivant. Seminarul ce l-a precedat l-am incheiat după o jumătate de oră de aşteptare pe hol. Apoi am plecat la covrigi şi suc. Entuziasmul e deja istorie. Când am ieşit de la metrou am avut şocul unui cer senin cu soare dogoritor. Mi-aduc aminte de cum îmi clănţăneau măselele dimineaţa şi oftez.

Nu mi-am luat încă caiete şi am zis să nu pierd ocazia şi să ajung în Cora. Zis şi făcut, mă îndrept spre raionul de caiete iar entuziasmul meu dă să se ridice de jos, precum un boxer numărat. Degeaba. La raionul cu pricina, doi tineri îndrăgostiţi au o dispută despre culoarea, grosimea şi calitatea caietelor. Probabil fără să îşi dea seama, perechea a monopolizat raionul întrucât nimeni nu mai poate cumpara nimic. E loc doar pentru ei doi.

Ies afară şi încep să rumeg îndemnul ironic venit de la Mario: “Să-ţi iei caiete cu Hannah Montana!”…  entuziasmul meu a optat pentru incinerare….nu-i surâde să stea trei zile şi să-şi aştepte groapa.

Friday, October 2, 2009

…Necazul cel mare III:” voi reuşi oare ? “

S ieşi pe culoar şi oftă. Timpul, vechiul său amic din nou îi juca feste. Se sprijini de geamul aburit şi rece, încercând să privească afară; nu reuşi să străpungă cortina nopţii şi acest lucru îl linişti. Obrajii pulhavi i se colorară uşor când se întoarse în compartimentul bine încălzit. Jilţul nu-l mai îmbia, iar pe măsuţa de lemn, geanta verde era aşezată neglijent lângă o foaie albă şi un stilou. Trenul staţiona de ceva vreme şi S începuse să-şi piardă răbdarea.

Privit de pe duna de nisip, la origini un deal cu vii plantate în lungul liniilor de relief, trenul părea un şarpe întunecat şi cu ochi strălucitori. În vârful dunei, un om cerceta atent trenul, ştia ce călător aducea şi era pregătit. Zâmbind, dispăru în noapte.

ExtremeShare_137S termină de scris cele câteva rânduri ce acopereau acum foaia albă. Erau ultimele indicaţii pentru credincioşii săi slujitori din Smirna. Îi urmaseră întrutotul hotărârile până acum şi chiar aveau rezultate. Plini de frică, ”ei” cei ce nu-i slujeau lui, au fost prinşi şi întemniţaţi. Nu ştia de ce după zece zile toţi cei închişi dispăruseră fără urmă, chiar când erau programaţi pentru eşafod. Îşi aminti scrâşnetele de ciudă ce se auzeau atunci din tabăra supuşilor săi.

“şi ei cred…şi se înfioară” reflectă S, în timp ce semna hârtia scrisă de curând-o trecere în revistă a tuturor aspectelor ce îl faceau mulţumit de ei…copiii sai. Uşa compartimentului se deschise fără zgomot, şi un braţ înmănuşat îşi făcu apariţia luând de la S scrisoarea. Apoi uşa se închise. La orizont soarele îşi facea apariţia aruncând timid câteva raze roşiatice ca nişte săgeti de foc, spre şarpele cu ochi strălucitori. Înainte  să-l ajungă, acesta îşi reluă mişcarea şi dispăru printre dunele de nisip.

Învăluit de praf şi scăldat în lumina zorilor, posesorul braţului înmănuşat, privea în urma trenului. Curând dispăru şi el.

“De ce nu am ascultat ? Toate astea mi se păreau poveşti, şi acum totul se întampla precum ziceau “ei”! Mi-au vorbit de S şi de El dar acum “ei” nu mai sunt aici, ci acolo unde erau atât de siguri ca vor ajunge, iar eu am rămas singur…

…vreau să ajung şi eu acolo…voi reuşi oare ? ” gânduri claie peste grămada îi frământau mintea celui ce spionase sosirea trenului iar apoi plecarea lui. Avea o faţa chinuită, puternic marcată de evenimente relativ recente. Mergea încet şi aplecat în urma trenului, pe lângă şine şi se tot întreba…”voi reuşi oare? “ 

Monday, September 28, 2009

….dragoste şi răzbunare…

Apostolul Pavel, rob al lui Hristos după propria caracterizare, a lăsat în urmă o moştenire impresionantă. Un exemplu concret şi frumos de om ce alege să-L lase pe Dumnezeu să se ocupe de propria-i viaţă. A vestit vestea bună toata viaţa lui. A murit împăcat. A scris multe scrisori. Am să redau câteva fragmente, din epistola scrisă creştinilor aflaţi în Roma… despre dragoste şi răzbunare. (Romani 12:9-21)

“ Dragostea să fie fără prefăcătorie. Fie-vă groază de rău, şi lipiţi-vă tare de bine.

Iubiţi-vă unii pe alţii cu o dragoste frăţească. În cinste, fiecare să dea întâietate unul altuia.lrg-2063-29-pavel

În sârguinţă, fiţi fără preget. Fiţi plini de râvnă cu duhul. Slujiţi Domnului.

Bucuraţi-vă în nădejde. Fiţi răbdători în necaz. Stăruiţi în rugăciune.

Ajutaţi pe sfinţi, când sunt în nevoie. Fiţi primitori de oaspeţi.

Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc: binecuvântaţi şi nu blestemaţi.

Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură, plângeţi cu cei ce plâng.

Aveţi aceleaşi simţăminte faţă de ceilalţi. Nu umblati după lucrurile înalte, ci rămâneţi la cele smerite. Să nu vă socotiţi singuri înţelepţi.”

 

“Nu întoarceţi nimănui rău pentru rău. Urmariţi ce este bine, înaintea tuturor oamenilor.

Dacă este cu putinţă, întrucât atârnă de voi trăiţi în pace cu toţi oamenii.

Prea iubiţilor, nu vă răzbunaţi singuri; ci lăsaţi să se răzbune mânia lui Dumnezeu; căci este scris:”Răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplăti, zice Domnul.

Dimpotrivă: dacă îi este foame vrăjmaşului tău, dă-i să mănânce; dacă-i este sete dă-i să bea; căci dacă vei face astfel, vei grămâdi carbuni aprinsi pe capul lui.”

Nu te lăsa biruit de rau, ci biruieşte răul prin bine.”

 

Cum ar fi…ca pentru o zi, pentru o zi doar…să facem aşa?

Dar o viaţă ?

Tuesday, September 22, 2009

…La Dispensar…

Şi pentru că nu e bine să-ţi uiţi originile, să le negi sau să le ascunzi sub un covor persan din odaia pentru oaspeţi unde miroase a naftalină şi nu ai voie să intrii toată copilăria…am ajuns acasă pentru a-mi trăi în tihnă ultimele zile…de vacanţă. Am dormit bine în patul cu arcuri vesele, un somn adânc şi cu vise doar spre dimineaţă.

Abia apuc să mă dezmorţesc după somnul mai sus menţionat, că tata venit de la piaţă îmi zice că trebuie să mă duc la dispensar să-mi fac un anume vaccin restant din liceu. E probabil un vaccin din cale afară de important, cu reţetă stufoasă şi timp de preparaIMG_0257re trei ani.

Cu un chef de zile mari şi stoicism mascat de barba-mi nearanjată, mă instalez pe o bancă în dispensarul proaspat vopsit şi primenit. Din cabinet se aud voci răstite. E control de la sanepid, asistentele sunt într-o stare geamană şocului şi ignoră cei cinci bătrânei, doi liceeni şi tipul cu barbă ce se uită pe pereţi în cautarea vreunui ţânţar sleit, care să-l ajute cu trecerea timpului.

10:30-Nici un ţânţar găsit. În schimb aceeaşi formulă 5-2-1.

10:45-Chitul folosit pentru gresia de pe jos e deschis la culoare. Apare un nene cu ochelari imenşi ale căror rame odată aurii sunt acum coclite şi pe alocuri cu pete verzi de la transpiraţie. Ia cu asalt cabinetul şi se duce direct la doamna de la sanepid şi-i zice :“ Doamna eu fac hârtie! Nu las aşa lucrurile! De ce nu mă consultă cineva?”

10:47-Nenea cu pricina este condus afară din dispensar. Chitul de la gresie s-a murdărit în zonele mult păşite de pacienti. Arată bizar.

11:30-Am scos telefonul. Îl pun înapoi în buzunar.

12:00-Asistenta e luată la întrebări si se ajunge la reprogramări ad-hoc. Mă vede, ezită puţin-nu mă ştie cu barba pusă-şi apoi îmi spune: ”ştii ar fi bine să te întorci mâine, ca să nu mai aştepţi.”

Mă ridic, mulţumesc, salut de rămas bun şi părăsesc incinta. Nu sunt supărat. Mai degrabă am revelaţia întoarcerii la un început ce-l credeam uitat….cu carnete de cecuri,adeverinţe şi cereri.

A doua zi intru relativ repede. Ies nervos, cu o trimitere la un spital la vreo 20 km de mine. Vineri am din nou  programare la dispensar. Măcar de m-aş simţi bolnav. Poate că aşa trebuie: să te bată la cap cât eşti sănătos ca apoi să te lase să mori pe o targă aşteptându-ţi rândul la cine ştie ce spital de urgenţă. Glumesc. Aşa ceva se întamplă doar rar. De obicei targa nu e inclusă în scenă.

Sunday, September 20, 2009

…metehne…

0a6037975a86a93f4f549a9283a30e22_full Minunat e să nu te doară nimic, să-ţi dai seama că nu te doare nimic şi să fii recunoscător pentru asta.

Groaznic e să suferi… şi mai groaznic însă e să ceri socoteala celorlalţi pentru suferinţa ta.

E frumos să zâmbeşti. Nu tot timpul. Mimele serioase au folosul lor.

E urât să nu asculţi, şi să vorbeşti doar. În scurt timp vei rămâne singur cu al tău confident…ecoul.

E înălţător să priveşti întotdeauna drept în ochi pe ceilalţi. E greu şi presupune un cuget curat ori unul din cale afară de tocit.

E absurd să amâni un bine necesar ţie, e grotesc să amâni un bine necesar celorlalţi. Vei pieri.

Vreau să găsesc ce caut. Îmi doresc ca ce caut…să mă găsească întâi.

“Când sunt slab, atunci sunt tare” (2 Corinteni 11:10)

Wednesday, September 16, 2009

…X-07-ION…

Îsi potrivi uşor paşii pe bordurile albe ale trotuarului inundat. Fără să-şi dea seama cum, îşi aduse aminte de copliarie, când se juca “furculiţă-cuţit” şi “bidonaşul”, ar fi zâmbit dacă maşina care tocmai a trecut pe lânga el nu l-ar fi împroşcat cu o apă mâloasă; se opri privind lung după maşina cu pricina şi-i memoră numarul: “X-07-ION”, coborî apoi de pe bordură mergând alene pe trotuarul plin de apă şi noroi.

Se gândea cum toata viaţa, toate îi ieşiseră pe dos. Se afundă profund în teritoriul autocompătimirii, acolo el devenea vizirul virtuţilor. Uitând cu totul de sine, îşi începu ziua în lumea-i imaginară.

Era o zi caldă de vară târzie Car-hitaşa cum toate zilele erau în ţara lui V.V.

La palat multă forfotă, astăzi vizirul avea să participe la un proces şi oferise cea mai bună şi spaţioasă sală din  palat pentru a ţine loc de tribunal. Era implicat direct, fiind în acelaş timp şi parte vătămată şi judecător. Era îmbrăcat pompos şi o droaie de slujitori se împleticeau la picioarele sale căutând să-i ghicească voia. Intră în sala arhiplină şi-si expedie alaiul de slugi, care dispăru ca prin farmec.

Gustă din plin reverenţele până la pământ ce i se aduceau din toate părţile, deşi părea plictisit şi fără chef. Îşi ocupă locul şi luă în mână un fel de sceptru cu gămălie de fildeş în care erau încrustrate literele V.V. Glasul lui tună apoi:

-Să se aducă acuzatul!

Legat fedeleş, un om îmbrăcat în zdrenţe şi plin de vânătăi, era adus în ghionturile celor ce-l excortau. Fu trântit la pământ, şi zăcu acolo ca un om fără viaţă. Avea la gât o sârmă ce ţinea o bucată de scândură pe care scria ION. Începu şuvoiul de acuzaţii şi aproape imediat acuzatul prinse a tremura nervos, îsi ridică privirea din pământ şi îl fixă cu nişte ochi sticloşi pe vizir.

-Te gasesc vinovat de…si vizrul reluă lista acuzelor.

ION râse frenetic.

Atunci vizirul, făcu un semn cu mâna şi de nicăieri apăru un uriaş butoi plin cu păcură. Se ridică, îl luă pe acuzat de jos, şi cu o forţă de nebănuit îl aruncă în păcură. ION se zbătu puţin, şi apoi dispăru în lichidul negru şi vâscos.

V.V îşi ridică sceptrul în uralele mulţimii.

Un zgomot puternic, urmat de o bufnitură grozavă sfâşie solemnitatea momentului, iar vizirul clipi. Când deschise ochii, văzu deasupra lui un cer urât, cenuşiu şi mulţi oameni înspăimântaţi ce strigau la el, auzea dar nu înţelegea nimic. Închise ochii.

Muri fără să ştie că maşina care îi curmase viaţa avea numarul B-07-ION.

Monday, September 14, 2009

…gânduri ruginii…

Savurez clipa aduceri aminte a bucuriilor trecute. Nu e scurtă pentru că bucuria biruie întotdeauna timpul, nici lungă  pentru că două picioare înfipte într-o realitate prezentă m-au învăţat să uit.

Îmi plac nopţile când nu pot dormi doar pentru că nu am găsit linistea unei bucuri. Astept fericirea continuă fără înserări cu cer sângeriu, fără priviri rugătoare spre stele…fericirea unei dimineţi fără sfârşit.

Îmi plac lacrimile care aduc linişte. Aş fi mai sărac fără ele.2d506cef65b383306b89f7afb1c8e506_full

Îmi plac oamenii îndeajuns de orbi ca să nu judece. Îmi doresc să devin aşa.

Iubesc voioşia ce mă cuprinde cand învăţ un adevăr iar apoi uit să-l uit.

Mi-aş dori entuziasm pentru fiecare zi dar ştiu că m-aş întinde cât nu mi-e plapuma.

Întotdeauna voi fi fascinat de pierderea noţiunii timpului…cred că aşa pot creiona nesfârşitul…

“Toamna se numără bobocii”-mă tot gândesc care e scopul acestei numărători.

Am aflat ca fiecare dintre noi are nevoie acută de divertisment, aşa de acută încât de vezi pe cineva cum îşi rupe gâtul călcând pe o coajă de banană râzi automat. Eu am picat odată la metrou dar nu a râs nimeni. Probabil a fost o excepţie.

Ştiu că e toamnă pentru că frunzele pica şi soarele nu mai are faţă de emoticon.

Wednesday, September 9, 2009

…Poveste…

 

A fost odată ca niciodată un om mic. Era atât de mic încât arareori putea fi observat de ceilalţi. Vorbea puţin, aproba întruna şi făcea ce i se spunea. Toţi creşteau şi ajungeau mari, el nu. Generaţii se scurgeau pe lângă el fără a-i da atenţie. Era cramponat într-un etern prezent, nu avea amintiri şi nici vise.

Devenit un defect al vieţii, a început să capteze atenţia. A fost nevoie de un singur om care să-l vadă. Acel om a avut epifania descoperiri defectului ascuns al vieţii-“omul mic”. A început să spună şi altora despre omul mic, şi acesta a ajuns în curând motivaţie de pelerinaj, oameni de peste tot veneau la el, il măsurau, îi vorbeau, îl puneau să-şi scrie numele pe IMG_0101tot felul de lucruri.

Omul mic a simţit atunci o căldură plăcută izvorându-i din inimă. Pentru prima dată aproape fără voia lui muşchii feţei i s-au întins, desvelindu-i uşor dantura…zâmbea. Omul mic a început să înveţe numele fiecărui om ce-l vizita. Cu cât veneau mai mulţi, cu atât acea căldură plăcută îl învăluia mai mult…zâmbea tot timpul. Scrisese o carte mare cu multe nume, o citea cu drag şi de multe ori îi ţinea loc de pernă.

Într-o dimineaţă ce părea la fel ca oricare alta, s-a trezit şi şi-a reluat locul de la răscrucea drumurilor lumii. Oameni mulţi au trecut pe lângă el, şi spre marea lui mirare ei păreau să nu-l mai observe. Vedea cunoscuţi, vedea prieteni…toti priveau prin el nicidecum la el.

Omul mic, dintr-odată crescuse. Nu mai era defectul ce anima curiozităţi, ci doar un om.

Omul a simţit atunci cum acea căldură plăcută dispare, lăsând în inima lui un spaţiu gol şi cu neputinţă de umplut. Ochii i se înceţoşară şi obrajii îi fură brăzdaţi de lacrimi. Deveni iarăşi invizibil deşi stătea la răscrucea drumurilor lumii. Toate treceau pe lângă el, împărăţii, oameni, timp…

Un călător ajungand la răscrucea drumurilor lumii, văzu ceva pe jos şi apropiindu-se dădu de un om fără suflare de viaţă, ce ţinea la piept o carte mare. Îi luă cartea şi începu să citească. Nu înţelese nimic şi aruncând cartea într-un şanţ, acoperii omul cu o pătură în aşteptarea cioclului ce avea să-l ducă la cimitir.

În şant cartea se deschisese la ultima pagină.

Era goală.

Tuesday, September 8, 2009

…Iov…

Suntem generaţia pentru care s-au încansat gloanţe la revoluţie, s-a pătimit prin puşcării, s-a stat la rând la lapte şi la butelii. Suntem epigonii. Victimizăm la maxim, zicem “au” cu mult înainte de a primi bobârancul, am învăţat tonuri înalte în certurile cu părinţii, trântim uşi şi plângem de nervi. De ce? Pentru că “nu mai putem de bine”, pentru că nu am gustat cu adevărat greul vieţii pentru că suntem “corconiţi” şi ne credem mari, importanţi şi fără egal.

Rezultatul e din cale afara de rahitic.iov

Prima carte scrisă din Biblie, este cartea lui Iov. Un om desăvârşit, un sfânt peste care vin dintr-o dată multe necazuri. Îi mor copiii, îşi pierde averea fabuloasă, capătă o boala incurabilă, extraordinar de rară ( azi 2,3  oameni pe planetă suferă în acelaşi timp de această boală) îi mai rămâne o soţie ce-l învaţă să blesteme pe Dumnezeu, şi 3 prieteni care îl tot bat la cap şi-i zic că ar fi vinovat de tot felul de păcate grave iar ce i se întâmplă nu e altceva decât pedeapsa divină.

În ciuda acestor lucruri, Iov face o afirmaţie ce a rămas celebră: ”Domnul a dat şi Domnul a luat binecuvântat să fie Numele Domnului!”(Iov 1:21)

A răbdat şi iar a răbdat. Rezultatul a fost pe măsura, a primit înapoi mult mai mult decât avea înainte. Dumnezeu s-a mândrit cu el, şi Iov a devenit sinonim cu răbdarea.

Astăzi se promovează nerăbdarea şi bătutul din picior. De la grădiniţă la marile companii peste tot e lipsă acută de răbdare. Ar fi în regulă ca odată pierzând răbdarea, omul să devina doar nerăbdător, nu se întâmplă aşa, astfel s-au inventat înjurături şi blesteme un fel de plasturi verbali pentru sufletele găurite.

Lipsa răbdării e o trambulină spre infern.

Nu mai cred în poveşti. În Biblie cred. E timpul să avem creştini răbdători, creştini deveniţi nu creştini născuţi.

Doar aici avem nevoie de răbdare. În Cer nu ne va mai trebui.

Acolo e El.

Saturday, September 5, 2009

…Necazul cel mare:Prima Staţie…

Necazul cel mare.

Prima staţie.

Trenul mergea repede, iar zgomotul îmbinărilor de şine se auzea regulat şi de fiecare dată tot la fel de tare. Afară începuse să se întunece, orizontul însângerat dădea un aspect bizar câmpului tăiat în două de calea ferată. Pământul era crăpat şi pe alocuri nisipos, împodobit doar de mărăcini bătuţi încoace şi încolo de un vânt uscat şi rece.

Aşezat pe un scaun capitonat cu catifea roşie şi braţe de mahon de un lustru sclipitor, S îşi ţinea cu ambele mâini geanta verde şi aproape nouă, pe genunchi. Se uita pe fereastră afişând un aer pierdut. Schiţa un surâs ironic, îngustându-şi buzele lăsând să se vadă nişte dinţi mari şi tociţi.

Admira câmpul, acum aproape deşert, ca un om ce-şi vede visul împlinit după o lungă aşteptare. La un moment dat tresări, aducându-şi aminte de ceva. Deschise Geanta şi din mai multe dosare, alese unul cu coperţi negre pe care scria “Staţia E”.

Se afundă în lectură şi nu după mu20041026-trackbedlt timp termină de citit.

Îi stătea în minte o singură frază: “Dar ce am împotriva ta, este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi.”

Îşi aduse atunci aminte de luptele pentru E, staţia prin care urma să treacă. Oamenii de acolo întotdeauna îi făcuseră probleme, niciodată nu putea intra în oraşul lor neobservat. De multe ori a fost prins, legat şi apoi izgonit. De tot atât de multe ori însă…s-a întors la ei. Oamenii săi însă abia îşi duceau zilele, iar ca să facă adepţi depunea mult mai mult efort decât în alte părţi. Ajunsese să-i considere invincibili pe oamenii din E. A observat însă, că ultima dată când l-au izgonit, n-au mai făcut-o cu acea blândeţe ce-l scotea din minţi şi pe care n-o înţelegea defel, a vazut la ei feţe schimonosite de ură, ochi învăpăiaţi şi vorbe de ocară.

Într-o clipă şi-a dat seama că lupta pentru E avea sa curga de acum în favoarea lui.

Năpădit de amintiri, tresări puternic când trenul opri în staţie. Sări în picioare şi trecu la geam, scrutând micul peron cu nişte ochi înjectaţi. Pustiu. Numele staţiei se mai ţinea într-un singur şurub pe frontispiciul gării aflate în paragină. Oraşul era numai ruine şi acoperit de fum gros prin care răzbătea totuşi lumina unor focuri răzleţe.

S privea mulţumit, şi-şi zise:

“Avea dreptate exilatul în scrisoarea lui…:Dar ce am împotriva ta, e că ţi-ai părăsit dragostea dintâi”.

Nimeni nu coborî, nimeni nu urcă.

S îşi reluă locul în jilţ şi deveni impasibil ca o stană de piatră.

Thursday, September 3, 2009

…când eram copil…

Când eram copil, îmi doream să “mă fac mare”. Mi se părea că timpul trece încet, şi că stau tot pe loc. Visam în fiecare noapte mult, mă trezeam anevoie dar binedispus. Pe atunci anotimpurile erau perfecte…vara ţinea din mai până la sfârşitul lui septembrie, iar prima zăpadă se topea abia la venirea primăverii. Îmi plăceau sâmbetele petrecute la “Clubul elevilor” unde developam filme într-un întuneric abia biruit de o lampă roşie, învăţam codul morse şi cum să fac cel mai simplu radio.

Am avut o tentativă şi la pictură, dDSC01321ar m-a dat profesorul afară pentru că venisem direct de la fotbal, transpirat şi cu un maieu ce se dorea alb.

Teatru am făcut în clasa a patra. Cu o piesa am luat locul doi la un concurs la Ploieşti. “Murdarici nr 7 “ a fost rolul meu.

Apoi am făcut cunoştinţă cu orientarea turistica. Hărţi, busole, şi alergat prin păduri. Era aventură. Nu de puţine ori m-am rătăcit, odată am vazut şi ursul, la un concurs organizat chiar la mine la Slanic. Profesorul de istorie, mare amator de “Orientare” tot timpul dădea de exemplu pe cei implicati acolo, şi la ora lui ne simţeam ca nişte eroi, câteodată eu mai mult decât toţi pentru că aveam şi am bunic veteran…prestanţa îmi era asigurată.

Odată era cât pe ce să ajung la olimpiada de religie…dar nu s-a putut pentru că nu sunt ortodox. În schimb am fost băgat de urgenţă în echipa de cultură generală a şcolii ce avea concurs în sâmbăta cu pricina…vestitul concurs “Poiana veseliei’’. Am luat premiul 1, şi îmi amintesc de satisfacţia cu care am mâncat cornul “Magic” glazurat…cine se gândea ca ştiind componentele tubului digestiv aveam să capat de-ale gurii ?

O perioadă am fost cel mai bun portar din gimnaziu. O minge primită strategic în faţă mi-a închiat prematur cariera. Ulterior am mai intrat la meciuri pe la liceu şi chiar dacă aveam părul lung şi stăteam în defensivă, nu am avut rezultate strălucite…

În clasa a opta am şocat pe toată lumea când am zis ca vreau să merg la liceul militar. Eu şi cu Dan. Numai strâmbe am primit de la toţi. Mai ales de la profesori. Am rămas la Slănic şi am format o celebră generaţie de mate-info…după patru ani, unii au ajuns la construcţii, alţii la politehnică, alţii au joburi faine, “unul” s-a făcut marinar, mulţi au ales IMA (inginer la mama acasa).

Şi m-am trezit că tânjesc după vremurile în care tânjeam la ce sunt acum.

Mi-am dat seama că atunci făceam mai multe lucruri decât fac acum.

Fac loc asteniei de toamnă.

Monday, August 31, 2009

…Restanţă…

Auzi ? Hei ! Nu ai restanţă azi?

Emil mă scutura de zor şi îmi tot zicea că ar fi vremea să mă trezesc. Am cules din vorbele lui “restanţă” şi apoi “şapte fără cinci” am deschis ochii şi m-am ridicat în capul oaselor bombănind fără chef. Telefonul zăcea pe pat, inert şi nevinovat.

-O sa ajungi? întreba Emil.

-Sper să ajung…

Vocea îmi suna fără convingere, mai răguşită ca de obicei. Am început să mă îmbrac mizând pe o cămaşă cu mânecă lungă pe care am vârât-o în pantaloni cât mai regulamentar cu putinţă. Am luat colile le-am pus în gentă, şi am ieşit. Afară e închis şi rece, trag aer în piept şi dau să ies din campus, “Reghina” mă latră…nu ma cunoaşte tuns scurt şi cu camaşa în pantaloni.

Metroul e la fel cum îl ştiu. Oameni mulţi şi indiferenţi, feţele posace abundă…mă integrez pExtremeShare_102erfect.

Aud “ Atenţie se închid…” reintru în normalitatea părăsită la început de vacanţă:drumul de o oră până la   facultate.

Sala II-3. Plină. Sunt ultimul…mai e un singur loc liber, în ultima bancă. Mă gândesc cu autoironie că voi veni din nou pe 11 la acelaş examen. Sunt calm, nu resemnat. Gândul ca totul va fi bine se instalează împotriva voinţei mele. Ciudat.

Subiectele sunt simple, încep să scriu şi după 10 minute termin. Câţiva predau foile goale, câte un oftat răzleţ răzbate sala. Mă ridic , las foaia şi aştept. O jumătate de ora mai târziu, decanul mă ia la întrebari. Am răspunsuri la toate. Îmi zice că se grăbeşte eu îi zic că dimineaţa nu s-a terminat, el se uită la mine şi zâmbeşte. Îmi calculez singur nota. Nu o să ma întorc pe 11.

Afară plouă mărunt. Ies din facultate şi până la metrou sunt ud până în măduva oaselor. Camaşa neagră e mai neagră udă. Mă mir.

Ciudat. Cineva are grijă de mine.

Mulţumesc.

Saturday, August 29, 2009

…noapte fără vis…

E iar noapte fără vis.

Scriu despre frumuseţe. De aş putea vedea frumosul mereu aş uita să fiu trist. Aş dormi ore multe şi n-aş încărunţi vreodată. Ce e frumos? Un om, un anotimp, un sentiment, o himeră.

Omul frumos nu minte, nu înşală, nu ştie egoismul şi nu are drept podoabă trufia.

Omul frumos zâmbeşte printre lacrimi, creşte din iubire, nu se încruntă, inspiră otravă expira elixir. ExtremeShare_170

Omul frumos stă pe o bancă privind la ceilalţi fără să vadă defecte şi fără să folosească balanţa. E conştient de urâţenia lumii…dar o iubeşte nespus şi ea îl lasă s-o facă frumoasă. E monument al bucuriei fără motiv. Bucurie molipsitoare, minunată. Omul frumos iubeşte omul…omul nu întelege niciodată de ce, dar întelege cum…şi atunci omul iubeşte şi…devine frumos.

Frumuseţea lucrurilor nu există…există doar oameni care îşi dau cu părerea despre asta. Calificativele au apărut când adevarata frumuseţe a dispărut. Superlativul e doar amintirea aproape ştearsă a frumuseţii perfecte. Ne zbatem să creem frumuseţe uitând ca a fost deja creată. O putem doar ştirbi şi am ales să facem asta.

Am fost creaţi pentru a face numele nostru sinonim frumosului.

Pastrează zambet şi vei fi bogat. Adună lacrimi şi vei uita plânsul. Preţuieşte timpul şi vei fi etern.

E iar noapte fără vis.

E frumos.

Thursday, August 27, 2009

…Nu mai e apă ! …

-Nu mai e apă! zise o voce feminină puţin ascuţită trădând enervare sau poate tulburare.
-Mă duc eu! Vocea copilului se auzi stins abia acoperind zgomotul de vase trântite ce venea dinspre bucătărie.
-Ai două găleţi! Una albastră de fier şi una roşie de plastic!
-Am plecat!

Plin de entuziasm, copilul mai mult sări decât coboarâ scările şi împinse cu umărul poarta grea de lemn masiv vopsită în alb şi maro. Ajunse pe drumul plin de bolovani ascuţiţi, şi cum era încălţat cu papuci uşori, o luă pe marginea drumului…prin praf. Mergea cu pas vioi şi săltat, găleţile-i erau goale şi drumul cunoscut. Nu se gândea la nimic.
IMG_0181

Înaintea lui văzu o uliţă ce facea la dreapta şi cobora abrupt. Grăbi paşii, părăsi drumul şi intră pe uliţă bucuros că nu mai trebuia să ocolească…jos era fântâna.
Coborârea îi făcu plăcere, era uşor, totul mergea fără ca el să-şi dea multă silinţă…”Ce bine e” gândi el. Ţinea găleţile în mâini şi aproape nu le simţea, erau uşoare…uşoare de tot.

Ajuns la fântână lepădă găleţile, şi deschise portiţa fântânii…verifică adâncimea puţului şi zâmbi admirativ…nu vedea fundul. Cu o mână sigură, trase siguranţa roţii, iar găleata îşi începu coborârea spre adânc. Lanţul se desfăşură şi copilul zâmbi din nou…”Ce uşor e” mai gândi. Un zgomot sec, urmat de un ecou profund şi de smucirea furioasă a roţii îl treziră brusc din visare. Găleata atinsese fundul se umpluse şi trebuia adusă înapoi sus.

Începu să învârtă roata în sens invers, şi greutatea găleţii îl sperie grozav. Îşi adună toate puterile şi atunci când era gata să renunţe o văzu apărând plină ochi de apă, strălucind de soare. Puse siguranţa, şi aşeză prima găleată.
Vărsă pe jos aproape toată apa. Îi venea să plângă, şi chiar plânse.

Repetă de câteva ori această operaţie şi reuşi să umple ambele găleţi. Era mulţumit. “ Am reuşit” gândi…
Uitase de uliţă. Ridică privirea şi dintr-o dată văzu. Ce coborâse uşor, trebuia să urce greu.
Din nou îi veni să plângă şi plânse. Începu să urce clătinandu-se şi vărsând din apă cu fiecare pas.
Poarta de lemn masiv, vopsită în alb şi maro, se deschise scârţâind, lăsând să intre o siluetă ştearsă, aplecată,  ce ţinea în mâini două găleţi aproape goale. Obrajii îi erau plini de praf şi dâre strălucitoare de la lacrimi.

Intră în casă cu găleţile…nu mai era copil.

Monday, August 17, 2009

…la mulţi ani tataie!…

De ziua bunicului meu, am cântat “la mulţi ani”.

A fost duminica, iar la Biserică am povestit celor 9 enoriaşi un episod din viaţa lui tataie. Mai degraba am înjghebat o predică despre amintiri, acasă, dor şi nemurire.

Episodul s-a petrecut aproape de sfârşitul anilor de detenţie, într-un lagăr din îndepartata Rusie.

Lucra în fiecare zi pe şantier, era zidar şi construia blocuri noi în locul celor distruse de razboi, bolnav de tifos, flămând şi fără speranţă. DSC00481

Într-o zi a realizat că nu şi-i mai poate aminti pe cei dragi.

La începutul războiului sursa puterii lui venea din amintirea părinţilor săi, a fraţilor şi a locurilor natale. După aproape zece ani, nu mai avea nimic.

A inceput sa planga.

Era singur.

Nu înţelegea de ce războiul ăsta nedorit, cruzimea prizonieratului şi scurgerea timpului i-au luat şi cel mai ascuns, preţios şi frumos lucru.

A plâns zile intregi…şi duminica asta a plâns, dar pe faţă a avut un zâmbet de copil fericit…stă pe scaunul de lângă mine la Biserică…de multe ori îmi ia mâna şi o ţine între ale lui…îi place mult, şi mie la fel.

Am încheiat spunând că viaţa pe pământ ne poate fura chiar şi cele mai dragi amintiri..

Dar cei ce au simţit o singură dată măcar pe Dumezeu, la cârma vieţii lor, nu-L uita pe veci.

Iubiţi-vă amintirile.

La mulţi ani tataie…la mulţi ani…

Wednesday, August 12, 2009

…Necazul cel mare…

Nori de praf plutesc deasupra gării. Albastrul cerului e aproape uitat, oamenii s-au resemnat cu pierderea seninului, din când în când doar, câte un om priveşte lung înspre văzduhul întunecat, privire tristă şi înduioşată, privirea omului deplin conştient de ceea ce se întâmplă şi totodată copleşit de întrebări fără răspuns şi taine cutremurătoare…oftează, apucă bagajul şi se îndreaptă agale spre intrarea în gară.ExtremeShare_140

Gara e ticsită de călători, unii formând cozi organizate în faţa celor doua ghişee de bilete, alţii împietriţi în faţa panoului cu mersul trenurilor, cei mai mulţi însă, încruntaţi şi cu capetele plecate formează valuri ce curg spre peroane…şi de acolo în trenuri.

Bodega cu specific tradiţional, altădată plină de oameni cu feţe roşii, veseli şi întinşi la vorbă, sta acum închisă, creta de pe tabla cu meniuri abia se mai poate citi, scaunele sunt aşezate pe mesele înghesuite formând un ansamblu grotesc.

Doar un singur chioşc de ziare. Vânzătorul are o şapcă înclinată pe o ureche, ochelari fumuri cu rame de baga, afisând un zâmbet nefiresc, ai crede că dinţii îi sunt de fildeş, sclipesc. Completează o integramă alb negru, cu un creion galben şi fără guma de şters.

-Un ziar vă rog! zise un om înalt, bine îmbrăcat, pantaloni la dungă, vestă de velură, ţinând în mână o geantă de culoare verde aproape nouă.

-Aveţi bani? vânzătorul trezit din reverie, îşi schimbă expresia şi începu să privească iscoditor, cu o faţă de nevăstuică la omul înalt.

-Bani…nu am bani. Un ziar vă rog! străinul avea o voce calmă, sigură şi privea fix la vânzătorul de ziare, care cu un gest nervos îşi dădea jos ochelarii.

-Păi cum se poate să nu aveţi? Sunt om bătrân şi vă văd om serios, ziarul pe bani se dă!

Râsul străinului paraliză gara.

Oamenii îşi încetară mişcarea. Totul era oprit. Râsul părea să umple imensitatea clădirii, spărgându-se de ziduri şi întorcându-se înapoi în formă de ecou.

Mâna tremurândă a vânzătorului, apucă primul ziar şi îl întinse omului înalt din faţa chioşcului. Acesta se opri brusc din râs, faţa lui nu exprima nimic, zâmbi încurajator spre vânzatorul de ziare, apucă ziarul, îl trecu sub braţ, salută scurt cu capul şi plecă.

Începu să plouă, mărunt şi supărător. Tunetele aduseră gara la viaţă, totul se întorcea la normalul absolult al unei gări, ticsită de oameni şi obosită tot de ei.

Pe peronul cu numarul şase aştepatau trenul doar şase călători. Unul dintre ei era înalt şi ţinea în mână o geantă verde, se uita în gol iar la picioarele lui zăcea un ziar deschis şi mototolit. O rafală de vânt mătură peronul odată cu venirea trenului, iar ziarul se ridică în aer. Pe prima pagină cu litere mari şi negre scria “Necazul cel mare”…scârţâind trenul opri, iar străinul înalt se urcă în vagonul al şaselea.

Saturday, August 8, 2009

…Răni, cicatrici şi uitare…

 

Chiar din momentul în care pentru prima oară aerul inundă plămânii creaturii pe nume “om”, acesta face cunoştinţă cu durerea, urmează plânsul şi imediat uitarea durerii printr-un somn adânc, profund, liniştitor.

Aprofundăm durerea fizică în copilărie, julituri, oase rupte şi capete sparte, împodobesc vitrina trofeelor a oricarui copil. Treptat ne rămân doar cicatricile şi amintirile acelor vremuri, amintiri povestite între prieteni ori în nevoia acută de a impresiona, depinde de caz şi de amintire.

Apoi învăţăm că timpul trece, şi pe lângă trup în noi mai există ceva mult mai greu de înţeles, mult mai sensibil şi totodată mai uşor de vătămat. Sufletul. ExtremeShare_025

Acel dor, acel jind după tot ceea ce iubeşti, acea ghiară care sfâşie fără milă atunci când încrederea, sentimentele, iubirea şi visul se prăbuşesc în trădare, indiferenţă şi pesimism …acea speranţă că totul se va rezolva, acea nebunuie de a crede în imposibil…toate… se nasc din suflet.

I se mai spune …’’Inima’’.

Rănile trupului se vindecă, rănile sufletului se uită.

Cicatricile trupului se văd, cicatricile sufeltului nu se văd…ci se transformă într-o absurdă maşină a timpului…te duce la nesfârşit prin aceleaşi locuri ca să trăieşti la nesfârşit aceleaşi dureri. Un singur leac există. Uitarea.

Se spune că timpul vindecă totul pentru că aduce uitare. Fals.

Sufletul e atemporal, prin urmare timpul nu-l poate afecta în nici un fel. Sunt atât de multe lucruri imposibil de uitat, devin poveri, evolueaza în traume finalizează în depresie.

Poate cea mai completă definiţie a omului este “dependenţa’’. Noi nu putem fi independenţi. Cine zice că nu e dependent de ceva trăieşte o iluzie. Putem ajunge dependenţi de cicatrici şi devenim autodistructivi, posaci, muritori sau putem ajunge dependenţi de Cer… devenind veşnici, plini de bucurie şi pregătiţi perfect pentru “Uitare”.

Dependent de un om poţi face lucruri frumoase, dependent de Dumnezeu poţi face minuni.

Uitarea e o minune. La fel şi iertarea. Sunt strâns legate şi dependente între ele.

Mie mi s-a iertat mult, mi s-a uitat mult…vreau să iert şi să uit.

Mult.

Wednesday, August 5, 2009

…ruga bătrânului…

 

Au fost două ore de rugăciune frumoase. M-am bucurat şi încărcat. Am primit răspuns întrebărilor, am primit confirmare aşteptărilor. Apoi bătrâ200294197-001nul a început să se roage…

Doamne, venim astăzi înaintea Ta, şi îţi aducem mulţumire. Ai fost cu noi şi Ţi-am simţit prezenţa, doresc să ne faci mai buni, să ne ierţi şi să ne întăreşti.

Îţi mulţumesc Doamne pentru toate lucrurile pe care le faci pentru noi, îţi multumesc pentru sănătate, îţi multumesc pentru că am putut fii astăzi la Închinare… te iubesc Tată.

Îţi mulţumesc Doamne pentru tinerii Bisericii, pentru că îşi dedică timpul liber lucrării Tale şi sunt o bucurie pentru noi cei bătrâni, şi pentru întreaga Biserică. Te rog să le răsplăteşti truda cu binecuvântările Tale veşnice…să îi ţi aproape de Tine şi să-i întăreşti în credinţă Doamne.

Îţi mulţumesc pentru bătrânii Bisericii Doamne, pentru cei prezenţi şi pentru cei care sunt la casele lor, în boală sau slăbiciuni trupeşti, lasă binecuvântarea Ta peste ei Doamne…îţi aşteptăm venirea, aşteptăm îndeplinirea promisiunilor Tale…Glorie Ţie…

Doamne acum la sfârşit, rămâi Tu cu fiecare dintre noi, păzeşte-ne în drum spre casă, ajută-ne să împlinim ce ne înveţi, să Te-ascultăm, să-Ţi semănăm şi să Te iubim cu iubirea cu care Tu ne iubeşti…

Pentru toate îţi mulţumesc Tată, în numele Fiului Tău Iisus Hristos şi prin Duhul Sfânt m-am rugat…

Amin.

Pe drumul spre tramvai îmi venea să cânt...

Ruga bătrânului, mi-a rămas vie în minte.

“Rugăciunea făcută cu credinţa va mântui pe cel bolnav, şi Domnul îl va însanatoşa; şi dacă a făcut păcate îi vor fi iertate.

Mărturisiţi-vă unii altora păcatele, şi rugaţi-vă unii pentru alţii ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit.” (Iacov 5:15,16)

Friday, July 31, 2009

…B, fata şi tataie…

B deschise uşa compartimentului, crispat şi grăbit să scape de povara bagajelor. Îşi dorea locul de lângă geam cu faţa spre direcţia de mers, să deschidă geamul şi să aprofundeze visarea. În compartiment nu erau decât două persoane: o fată şi un tataie. Fata ascultă muzică la nişte căşti uriaşe ce-i reliefează căpşorul gingaş şi rotund. Bătrânelul mănâncă tacticos şuncă pe un ziar plasat cu îndemanare pe genunchi.

-Bună ziua! spuse B înviorat că nu trebuie să suporte chinul unui compartiment plin.casti-tifetat-com-2-col

Bătrânelul clătină capul a răspuns, fata ţinu ochii închişi şi părea să nu-şi fi dat seama de intrarea lui. B îşi lepadă nervos bagajele, căutând locul 46 ce era lângă uşă, cu spatele la direcţia de mers. Oftă a pagubă şi-şi lăsă trupul masiv să pice pe banchetă la locu-i rezervat. Bătrânelul şocat de faptul că aproape scăpase o bucată de şuncă cu şorici gros pe jos, îi aruncă lui B o privire înciudată, iar bărbia lui răsucită din cauza lipsei dinţilor se încovoie şi mai tare dându-i un aspect războinic.

Fata îşi dădu în sfârşit seama că în compartiment era un nou venit. Deschise ochii, aţintindu-i asupra lui B fără interes şi plini de steluţe de plictiseala.  B îi înfruntă privirea vizibil încântat de ochii ei migdalaţi şi plini de sclipiri ce-i păreau a fi misterioase, se întreba ce putea să gândească despre el în clipa asta, instinctiv îşi supse burta, îi ocoli privirea şi abordă un aer absent.  Poză aşa un timp,  simţindu-se din ce în ce mai neconfortabil.

Ea avea ochii închişi,  B îi remarcă sprincenele stufoase pentru o fată şi totodată rotunjimea capului strâns de căştile acelea uriaşe.

-Domnisoară,  fiţi amabilă, ce ascultaţi la aparatul dumneavoastră?

Întrebarea bătrânului sparse tăcerea compartimentului iar B se simţi ca trezit din somn.

-Nu ascult nimic din ce a-ţi putea dumneavoastră cunoaşte,  spuse ea în timp ce-şi dădea căştile jos.

Faţa îi era luminată de un zâmbet imaculat.  Parcă se transfigurase, o şuviţă îi atarna rebelă deasupra ochiului stâng, iar B îi admira frumuseţea.

La fel de brusc precum începuse,  dialogul celor doi se opri, lăsând tăcerea să inunde compartimentul. B vru iar să pozeze,  renunţă în ultima clipă iar stomacul lui scoase un sunet ciudat, grav.  Roşu la faţă , sperând cu toata inima că nu a fost auzit,  închise ochii rugând somnul să vină.

-Legitimaţiile de călătorie vă rog !

B întinse biletul.

Îl primi înapoi.

‘’ La întoarcere îmi iau loc la cuşetă’’  îşi zise.

Sunday, July 26, 2009

…sacrificii şi nestemate…

Lucrurile preţioase cer sacrificii.

Sacrificiul înnobileaza, dă putere, te schimbă, te face să iubeşti la modul perfect, asa cum doar El a fost în stare să iubească.

Trăim vremuri în care se depun eforturi uriaşe ca tot ce este sacru să nu mai fie.

Trăim vremuri în care aceste eforturi sunt răsplatite pe deplin, deschide televizorul ,uite-te la reclama pentru săpun, în care el, săpunul apare mai puţin decât domnişoara care-i demonstrează calităţile. Intereseză-te ce pagini sunt accesate cel mai mult, priveşte pe stradă, citeşte cum erau oamenii pe vremea lui Tolstoi ori Dostoievski, iar de nu vei fi convins, cu tristserving-handseţe ţin să te anunţ că tot ce putea fi frumos în tine a murit.

Aş vrea să vă spun că e doar o fază, că totul va reveni cândva la normal, că oamenii se vor trezi şi-şi vor lepăda  solzii de pe ochi, vor arunca pietrele din inimi vor renunţa la cuvantul “eu”….dar nu pot.

Aş vrea să cred că mulţi îşi dau seama de ce se întâmplă şi se hotărăsc să înnoate împotriva curentului. Deocamdată cred că sunt puţini, socotiţi “nebuni”, batjocoriţi iar în cazuri extreme omorâţi.

Mă întreb de ce e mai uşor de crezut un sfârşit prezis de Nostradamus pentru 2012, decât sfârşitul hotărât de Dumnezeu, sfârşit reprezentat foarte clar în Cuvânt. Oare cine e de vină că nu citim Biblia? Dacă am auzi la tv în fiecare zi că e bine şi important să citeşti Scripturile le-am deschide mai des. Nu auzim, ignorăm.

Mai interesanţi oamenii de pe sticlă decât sfinţii din Biblie, mai credibile telenovelele decât pildele, mai emoţionante showurile live dar cu scenarii, lacrimi false şi peruci decât jertfa Lui.

Nu mai sunt pesimist, nu-mi mai permit să fiu un zombie spiritual.

Nici optimist nu vreau sa fiu, ce să-mi doresc pe pământ?

Vreau sa fiu ce m-a făcut El să fiu.

O să calc în a treia decadă, şi nu ştiu când a trecut, la fel zice şi bunicul iar el calcă în a zecea decadă.

Cât de des vă gândiţi la eternitate?

V-a spus cineva că, doar câteva decade aici jos stabilesc eternitatea “dincolo”?

Datorită golului acela de unde vine oftatul,  depresia,  singuratatea,  eşecul,  ura,  blestemul, înjurătura şi întregul curent al desacralizării… datorită lui a fost nevoie de un sacrificiu la Golgota,  Cineva ştia că azi tu eşti trist, singur, disperat, fără încredere, revoltat şi fără sens.

Opreşte-te.

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”  (Ioan 3:16)

Sacrificiul oferă lucruri preţioase.