…Necazul cel mare…

Nori de praf plutesc deasupra gării. Albastrul cerului e aproape uitat, oamenii s-au resemnat cu pierderea seninului, din când în când doar, câte un om priveşte lung înspre văzduhul întunecat, privire tristă şi înduioşată, privirea omului deplin conştient de ceea ce se întâmplă şi totodată copleşit de întrebări fără răspuns şi taine cutremurătoare…oftează, apucă bagajul şi se îndreaptă agale spre intrarea în gară.

Gara e ticsită de călători, unii formând cozi organizate în faţa celor doua ghişee de bilete, alţii împietriţi în faţa panoului cu mersul trenurilor, cei mai mulţi însă, încruntaţi şi cu capetele plecate formează valuri ce curg spre peroane…şi de acolo în trenuri.

Bodega cu specific tradiţional, altădată plină de oameni cu feţe roşii, veseli şi întinşi la vorbă, sta acum închisă, creta de pe tabla cu meniuri abia se mai poate citi, scaunele sunt aşezate pe mesele înghesuite formând un ansamblu grotesc.

Doar un singur chioşc de ziare. Vânzătorul are o şapcă înclinată pe o ureche, ochelari fumuri cu rame de baga, afisând un zâmbet nefiresc, ai crede că dinţii îi sunt de fildeş, sclipesc. Completează o integramă alb negru, cu un creion galben şi fără guma de şters.

-Un ziar vă rog! zise un om înalt, bine îmbrăcat, pantaloni la dungă, vestă de velură, ţinând în mână o geantă de culoare verde aproape nouă.

-Aveţi bani? vânzătorul trezit din reverie, îşi schimbă expresia şi începu să privească iscoditor, cu o faţă de nevăstuică la omul înalt.

-Bani…nu am bani. Un ziar vă rog! străinul avea o voce calmă, sigură şi privea fix la vânzătorul de ziare, care cu un gest nervos îşi dădea jos ochelarii.

-Păi cum se poate să nu aveţi? Sunt om bătrân şi vă văd om serios, ziarul pe bani se dă!

Râsul străinului paraliză gara.

Oamenii îşi încetară mişcarea. Totul era oprit. Râsul părea să umple imensitatea clădirii, spărgându-se de ziduri şi întorcându-se înapoi în formă de ecou.

Mâna tremurândă a vânzătorului, apucă primul ziar şi îl întinse omului înalt din faţa chioşcului. Acesta se opri brusc din râs, faţa lui nu exprima nimic, zâmbi încurajator spre vânzatorul de ziare, apucă ziarul, îl trecu sub braţ, salută scurt cu capul şi plecă.

Începu să plouă, mărunt şi supărător. Tunetele aduseră gara la viaţă, totul se întorcea la normalul absolult al unei gări, ticsită de oameni şi obosită tot de ei.

Pe peronul cu numarul şase aştepatau trenul doar şase călători. Unul dintre ei era înalt şi ţinea în mână o geantă verde, se uita în gol iar la picioarele lui zăcea un ziar deschis şi mototolit. O rafală de vânt mătură peronul odată cu venirea trenului, iar ziarul se ridică în aer. Pe prima pagină cu litere mari şi negre scria “Necazul cel mare”…scârţâind trenul opri, iar străinul înalt se urcă în vagonul al şaselea.