Friday, December 31, 2010

...Gherasim Ascărpinioaiei...

Pe un drum desfundat, de ţară, o caruţă merge clătinându-se, trasă fiind de o mârţoagă cu gât scurt şi coaste proeminiente. Coviltirul din pături aproape putrede adăposteşte un bărbat de vârstă medie, îmbrăcat atipic situaţiei, cu un costum de culoarea untului şi pălărie de paie. Venea de la oraş, în cautare de aventuri. Mare amator de literatură ieftină, visa să scrie un roman care să-i aducă recunostinţă şi respect din partea tuturor. Pe nume Gherasim Ascărpinioaiei, bărbatul în costum îşi aranjă pe cap pălăria de paie şi gândi cu voce tare:

“ O da! Voi sta seara târziu pândind stelele, le voi da nume şi voi aluneca într-un somn adânc fără vise…”

Simţi trecându-i pe şira spinării un fior, pe care îl încadră rapid în tagma acelor fiori ce adapă spiritul creator, însă fu violent întrerupt din reverie de tânărul său vizitiu, care înjura de zor printre dinţi, croind cu sălbăticie mârţoaga ce parcă înadins nu ţinea drumul drept, ci alearga în zigzag-uri largi pe drumul de ţară plin de hârtoape.

“ O de-aş ajunge mai repede! Fluturii şi albinele, salcâmii şi trestiile, toate mă aşteaptă…oh de-aş ajunge mai repede!” îşi zise Gherasim când vizitiul şi martoaga se mai potoliră.

Cuprins de plictiseală, eroul povestirii noaste, Gherasim, caută să lege o discuţie cu junele său companion.

-Tinere domn, ce zi frumoasă, nu credeţi?

-Hă?

-O zi frumoasă domnule! repetă înciudat Gherasim.

-Prrrr hoooo, treci la pas că jar mănânci!

-Poftim?

-O ia numa prin şanţuri frăţie! Numa prin gropi ! Mi se face praf osia şi tu cică “ce zi frumoasa”!

Parcă nevenindu-i să-şi creada urechilor, Gherasim Ascărpinioaiei se bosumflă afectat şi se hotărâ să tacă mâlc de aici înainte. Îi era imposibil să înţeleagă cum acest tânar nu e în stare să vadă mirificul acestei zile…glăsui în gând:

“Ce înseamnă sufletul de artist! Oh nefericitule, n-ai să cunoşti niciodată măreţia trăirilor mele!”

Cumva încurajat de faţa bosumflată a lui Gherasim, junele începu să-si dea drumul la vorbă, cuvintele sale se rostogoleau spre bărbatul cu pretenţii de artist, sufocându-l dea dreptul.

-Da frăţie, am luat-o de la Vasile a lu’ Topoliţa din capu’ satului, mi-a zis că face treabă şi că mănâncă puţin, da de unde...

-Adevărul este că, dobitocul domneavoastră arată lamentabil! zise Gherasim crezând că-l va împăca astfel pe vizitiu.

-Adică te iei de calu' meu domne? Îl faci, cum zici că îl faci ? strigă tânărul trăgând cu putere de hăţuri.

-Eu nu, adică nu am vrut, vă rog să înţelegeţi! şi Gherasim mai rosti ceva dar cu desăvârşire neinteligibil.

-Ce mă? Jos! Hai jos! Păi da ce am ajuns io? Eeeeee, zi frumoasă auzi! răcni turbat tânărul, apoi simţindu-şi superioritatea, profită de ocazie şi cu un gest zvelt, apucă pălăria de paie a lui Gherasim şi o aruncă în aer.

Pălăria se înălţă sub o pală de vânt spre stupefacţia lui Gherasim. Acesta duse mâinile la gură şi începu să clipească des, încercând să-şi stăpânească lacrimile. Vizitiul îi făcu brânci din căruţa şi apoi plecă cu mârţoaga lui ce alerga în zig zag.

Într-un târziu, pălăria de paie a lui Gherasim ajunse pe sol. El o ridică cu gest de mare fineţe şi examinând-o cu grijă, gândi:

“Cum să scrii o carte când oamenii îţi aruncă pălaria pe jos? Cum?”
Resemnat porni înapoi de unde venise. În cap avea o idee nouă. Mâine avea să devină trubadur.

De Gherasim Ascărpinioaiei nu s-a mai auzit de atunci.

Monday, December 20, 2010

...bilant...

Doamne,

M-am pierdut în lucruri făcute pentru mine, am încălcat hotărâri.
Te-am dezamăgit mai profund decât îmi imaginam ca fiind posibil.
Mă tot ridic şi cobor, mă tot găsesc încercând să fiu, să fac, să devin…

Te-am găsit în mulţi oameni anul ăsta.
Am cunoscut profunzimea prieteniei în trăinicia unui sentiment.
Am înţeles că privind prea departe, mă împiedic şi cad.

Mi-am facut dezamagirea prietenă şi am învăţat că deşteptările trebuie să-mi înlocuiască aşteptările.
Am început să deprind frumuseaţea stării de “altfel”.
Idei proaste, soluţii îndoielnice, complezenţă cu aromă de compromis, toate mi-au fost aproape.

Frustrarea izvorâtă din incapacitatea de a înţelege totul în general şi nimicul în special, a pus capăt multor vise.
M-ai iubit mai mult decât m-am iubit.
Încep să întrezăresc o viaţă dincolo de nicăieri.