Saturday, December 22, 2012

...ai ics ai igrec...


Alergând haotic prin hățișurile încâlcite de un verde aproape grețos, reușea să târască în urma sa ghemul de ață într-un mod cât se poate de curios; treaba asta nu îl încurca deloc, ba mai mult, judecând după grimasele ce-i aduceau mustățile lungi într-o poziție aproape verticală, ai fi zis că e cât se poate de încântat de ce se întâmplă.

Salturi în zig zag și zmucituri. Când în sfârșit se opri, fără să arate nici cel mai mic semn de surescitare fizică, motanul dungat se ridică pe picioarele dinapoi și apucă cu un soi de adorație ghemul, ridicându-l cu membrele rămase libere. Se afla în fața unei limbi de nisip apărută cine șţie cum în mijlocul vegetației ce aducea a junglă. Fără dar și poate, insula ar fi putut oricând face cazul unei excelente experiențe botaniste…

Motanul, departe de a fi în vreun fel afectat de dramatica schimbare de peisaj, se îndreptă spre mijlocul limbii de nisip, loc marcat cu o piatră uriașă, de un alb strident. Piatra avea o gâlmă, un fel de ieșitură în partea superioară, ce parcă ar fi vrut să nu ia parte la forma și așa ciudată a uriașului bolovan. Tot ce reușea gâlma însă, era să accentueze impresia de formă perfect rotundă a corpului de care se dorea a fi despărțiţă. Motanul se gândise de multe ori la treaba asta neînțelegând cum realitatea imperfecțiunii devenea neglijabilă în contact cu impresia perfecțiunii.

De data astă însă nici măcar nu privi spre monumentul cu pricina. Ținând ghemul la piept, pășea cu grijă în nisipul fin. Deși era clar că trebuie să ajungă lângă bolovan, nu urmă cel mai scurt drum într-acolo, ci începu un traseu la fel de anapoda precum goana care îl adusese în locul acesta.

-Ghem, crezi că musafirul nostru șţie care e treaba cu insula asta?
-Cum vine asta? Te pomenești că tu știi!
-Aș zice că știu mai bine decât el!
-Ai zice, ai face, ai ics ai igrec.

Urmă o pauză în care motanul, vădit vexat își mângâie locul unde odată obișnuia să fie o ureche.

-Crezi că o să reziste mai mult de câteva zile?
-Puțin a lipsit să te nimerească. Are aerul unia care șţie cum să-și poarte de grijă.
-Oare?

Se auziră trei împușcături la intervale egale. Motanul oftă și începu să se joace cu ghemul. După un timp ai fi zis că somnul l-a răpus…

Un fel de ceață începuse să se adune în jurul insulei. Groasă, pe alocuri opacă, alteori străvezie, în scurt timp acoperi insula, într-o încercare furibundă de a o proteja de căderea nopții. Ca la un semnal toate zgomotele de fond încetară, lăsând să se instaleze o liniște mormântală.

Câinele se opri din curățatul carabinei. Se cuibări în culcușul făcut din crengi mestecând nervos câteva foițe de tutun.
“Cine m-a pus să accept ? Când o să mă satur de aventuri culese din porturi străine?” Își amintea foarte limpede zâmbetul șiret al bătrânului guvernator. “Un cufăr acum și două când te întorci!” îi spusese…
Perspectiva micii lui comori îi schimbă starea de spirit și scuipând foițele de tutun își zise că mâine o să trebuiască să se descotorsească de leșul pigmeului care îl atacase sărindu-i în spate dintr-un copac, și care zăcea acum cu trei găuri în piept, învăluit de ceața ciudată ce acoperea insula ca o plapumă.

Târziu în noapte, după ce citi de multe ori, corectând și schimbând pasajele nelalocul lor, XY se ridică de la masa de scris și se apropie de șemineu. Își sprijini fruntea de marmura rece încercând să scape astfel de migrena ce-i strângea capul. Simțea o nemulțumire acută, fără motiv anume. Ieși din casa veche și o luă spre centrul orașului numărând febril fiecare pas. Din când în când, se intersecta cu tot felul de oameni ce-i păreau cu toții la fel, umbre prelungi lipsite de viață. Încercă să țina ochii închiși cât mai mult, mijindu-i doar cât să nu se împiedice. Se gândea la ea. Îi părea rău că îi spusese să plece. Se simțea slab. Într-un târziu găsi banca și se așeză oftând. Câinele costeliv îl recunoscu și începu să se gudure afectuos.

Dimineața îi găsi pe amândoi dormind. XY cu pălăria pe ochi, bărbia în piept și câinele făcut covrig la picioarele sale. Un copil cu o geantă preaplină de ziare striga titluri provocatoare. Forfotă. O nouă zi.








Friday, December 14, 2012

Hurts like Heaven


Pășesc rapid și zăpada scârțâie plăcut sub bocancii moșteniți de la tata.

Traversez strada Mătăsari. Obsedantul semafor nici de data asta nu s-a făcut verde.

Îmi îndesc capul între umeri încercând să storc de puteri un fular cu doi ani vechime.

Apăru din senin. O explozie albă în urechea mea dreaptă. Mă dezmeticesc la timp ca să văd doi copii alergând îndărătul unui gard verde de fier. Ei râd. Eu pun mâna pe clanță.

Mă opresc însă. Și râd. Mult.

Copiii nu mai se văd.