....dincolo de nicăieri...
Wednesday, May 7, 2014
Trei mireni dincolo de Balta Albastră
Era a doua zi din sărbătoarea celor Patru Zile Libere, undeva aproape de ora prânzului și din luminoasa cetate de căpătâi a unei țări oarecare, trei mireni începeau o călătorie a devenirii. Înghesuiți într-o teleguță la fel de albastră precum prima lor destinație, aceștia se amuzau cu voioșie urmând încurcatul traseu de ieșire din cetate.
Deși mireni, cei trei au o istorie interesantă și pe alocuri comună în ceea ce privește Adunarea. Dar deocamdată e bine de știut că cel mai în vârstă dintre ei, Talent, e cel mai firav trupește și sufletește în vreme ce, Profund, mezinul ciudatei alăturări de personaje are un fizic îndeajuns de robust pentru a-i hrăni frica cronică de scaune. Cât despre celălalt, Artistul, se poate cu ușurință spune că rotunjimile trupești alăturate unui spirit liber și incisiv vorbesc mai puțin decât în esența sunt.
Călătoria era plănuită în așa fel încât, până când nu au plecat, cei trei nu credeau că au să plece vreodată; iar acum plecau și impresia că trăiesc în sfârșit ceva plănuit atât de mult timp era cât se poate de adâncă.
Talent se știa cu Profund de ani buni, pe când erau calfe la un suspus atelier de meșteșuguri . Când Talent a abandonat dobândirea oricărui meșteșug, relația strânsă cu Profund nu a avut prea mult de suferit, dimpotrivă. Drept exemplu, cu fiecare ocazie, Talent îl tachina pe Profund cu privire la diploma de meșteșugar dobândită, spre inexistenta exasperare a acestuia din urmă.
Artistul nu se cunoștea cu Talent înainte de călătorie, era în schimb un foarte apropiat prieten al lui Profund. Îi legau discuțiile interminabile despre arte, științe și femei. Nu ar trebui să țin ascuns faptul că în acest context Profund simțea o oarecare jenă vizavi de compatibilitatea dintre Talent și Artistul, treaba asta însă, nereușind să-i strice calmul specific.
Plecau spre Balta Albastră pe o vreme superbă. Soarele prăjea câmpurile întinse ale țări lor de baștină, printre care un nemaivăzut drum de granit, șerpuia demn, ca un omagiu adus bravilor meșteșugari autohtoni. Teleguță albastră gonea sprintenă, mânată fiind de Profund. Ca să facă față plictiselii, printr-un pact tacit, Talent și Artistul începură să-l tachineze pe birjarul grupului. Atmosfera jovială rămase cu ei până când dintr-o data, Balta Albastră le apăru în fața ochilor.
Profund medită nostalgic la faptul că tot mai putea număra pe degete de câte ori o văzuse. Obișnuia să-și saboteze astfel bucuriile.
Artistul simți un junghi de plăcere în burtă, în timp ce-și amintea vechi și frumoase întâmplări.
Talent o privea absent întrebându-se ce făcuse greșit de Artistul nu mai ținea cont de pactul întru batjocorirea amicală a lui Profund.
Curând, poposiră la hanul Vraja Mării unde spre marea lor mirare dădură peste o hangiță damblagită, care se văita întruna că-i este foame și că aude prost din cauza asta. Când au apucat să se dumirească, au plecat și flămânzi și cu mulți gologani lipsă.
(va urma)
Sunday, August 18, 2013
cuvinte slabe
adun cuvinte slabe, fără sens
încerc să construiesc cumva un vis
dar chiar când totul capătă consens
eu mă afund adânc într-un abis
e rău acolo dar încerc să-mi placă
nu pot să îmi doresc ceva mai mult...
iar din oglinda vieţii, grea, opacă
răzbeşte un nou licăr, un tumult
aripi îmi cresc degrab şi zbor şi totul
e mai degrabă colţ de paradis
nu îndrăznesc ca să dezvălui scopul
acestui şubred vis ce iată am atins
când mă trezesc şi totu-i iarăşi gri
mi-aduc aminte visul şi zâmbesc
prin mlaştini şi păcate pururi vii
am prins un sâmbure de trai celest
(iulie 2012)
Sunday, July 7, 2013
conversaţii cenuşii
şi dacă tentativele, ar putea să ascundă
eşecul. şi-ai şti cum să te muţi dintr-o împlinire în alta. şi ai lega
bucuriile, le-ai împleti şi ai rămâne într-o atârnare consternată descoperind
că bucuria continuă nu e deloc fericire. ai înţelege că tentativa precede
eşecul, că eşti cu atât mai bun cu cât greşeşti mai mult, că preferi ridul adus
de un suspin repetat dar ferice, în locul unui râset adânc şi lipsit de sens;
doar că, într-un mod complet lipsit de logică, ajungi să faci teribil de des
exact ce nu preferi.
nu că ar fi din cale afară de neobişnuit
să se întâmple aşa; într-o oarecare măsură, omul e definit de această ciudată
modalitate de a-şi înşela propriul eu; câteodată treaba asta se transformă
într-o cale de salvare, profund legată de divinitate.
frumosul. poate cea mai puternică formă
generatoare de atracţie. încadrat pe o paletă atât de întinsă încât de multe
ori se întâmplă ca frumosul unuia să fie urâtul altuia. în bolnăvicioasă
dependenţă de sentimente, trăiri de moment sau închipuiri visătoare. greu de
dedus, greu de descris, greu de generalizat. frumosul a existat ca şi concept înainte ca cineva
să-i fi ales litere şi cuvânt; în absolută armonie cu naturalul. profund
zdruncinat de intervenţiile bruşte, dramatice care deşi par a-i mări
amploarea, îl seacă, transformându-l într-o geneză a plictisului.
actul creaţiei. spaţiul vast dintre
misterul incipient şi epilogul tăgăduit.
omul creat pentru a crea. ori fără a crea, omul pierde poate cea mai
frumoasă asemănare cu divinitatea. actul creaţiei inspiră, adună, zămisleşte
vise. moartea înseamnă absenţa actului creator.
iubirea. catalizatorul decisiv al tuturor
acţiunilor umane. dobândită te transformă, oferită transformă. sfârşit al tuturor pledoariilor,
cine atinge iubirea priveşte viaţa într-un fel atât de simplu încât devine
extraordinar de complex: fie iubeşti, fie nu.
Monday, May 6, 2013
negru argintiu
De-ar fi să-nvăţ cum să te strig în şoaptă
Când gândul vâsleşte prin mine cu zor
Învăluit în fad miros de prună coaptă
Nu aş tăcea nici dac-ar fi să mor
De-ar fi să mă auzi mai stins decât tăcerea
Fără să ştii că eu sunt cel ce strig
Aş învăţa din tine că puterea
Nu stă mereu la cei care înving
De-ar fi să poţi vedea cum te văd eu
Atunci când ard dorinţele-n pustiu
Ai să-nţelegi într-un târziu că aşteptarea
E moarte, negru argintiu
Wednesday, January 23, 2013
un joc
șuvoi de fiere
ascuns într-un făgaș
alcătuit
din vise, gol, poznaș
vreau să
îmi seci uitările
și să-mi îneci
pornirile
și-apoi să
mori
iar eu, să
pot atinge nesfârșitul
să desenez
nemărginitul
și somnul
cel fără de leac
și viața, șarpe
pe-un arac
să plângă
vesel
căci totul
poate fi o parte
iar nopțile
se pot desparte
și mințile
urăsc să spere
și inimile
să dispere
un joc
Tuesday, January 8, 2013
rătăcit
m-am rătăcit cu un gând printre vise
în adâncuri
murdare de ploi
am îngropat
porți uriașe, închise
sub ciudate
tristeți și nevoi
speriat de
rugină, flămând de pustiu
am chinuit fără
simț o iubire
așa am
rămas c-un obraz pământiu
și-o
arzândă icoană, zdrobire
Wednesday, January 2, 2013
când
când nălucile
devin mai mult decât aș îndrăzni eu să fie
când aud
cuvinte ce de regulă doar se citesc
când întâlnesc
un sfânt
când descopăr
amintiri de care n-aveam habar
când posed
un adevăr palpabil
când cred
Subscribe to:
Posts (Atom)