Tuesday, December 20, 2011

XY-vis


XY urcă în singura cameră de la etaj care putea fi folosită și care îi servea de dormitor. Ajungea aici destul de rar pentru că de ceva timp nu mai putea să asocieze noaptea cu somnul. Azi însă, după vizita neașteptată, surescitat și incapabil de gânduri limpezi voia să doarmă, să se odihnească. Spre încântarea sa, adormi repede.

Barca înainta ușor, săltând jucauș peste valuri. Vântul sufla puternic și cât se poate de favorabil direcției de navigare, iar mica velă, umflată, făcea să scârție singurul catarg al zglobiei ambarcațiuni. La cârmă, un câine uriaș, galben, cu urechi pleoștite și un trabuc gros în gură. Din când în când ducea la ochi un ochean lung și privea undeva în zare plescăind satisfăcut din buze. Așa făcu și acum, numai că, de data asta plescăi și scăpă pe gât trabucul fumegând. Începu să tușească și să mormăie înjuraturi teribile. Continuă așa o vreme, apoi se liniști întorcându-se la starea de dinainte. Undeva în față, o limbă de pământ începuse să se zărească…

Pe un dâmb, la umbra unui palmier pitic, întins pe un pat improvizat din tot felul de frunze și crăci, un motan dungat cu o ureche lipsă și mustăți lungi, rostogolea de colo colo un ghem de ață.

-cine ești?

-cum adică cine sunt? Ce-ți veni?

-uite așa…dacă tot suntem blocați pe insula asta, aș vrea să știu cine ești!

-bine măi, dar sunt trei ani de când ne știm, cam mult ți-a luat să-mi pui o astfel de întrebare!

-îmi răspunzi sau nu?

-îți răspund. Mă cheamă Ghem. M-am născut în Brazilia, în copilărie  mi se tot spunea că am un destin măreț, că voi ajunge într-un palat și acolo voi trăi în huzur și pofte, așa că am început să cred că la mine, norocul și-a făcut cuib. Numai că, într-o noapte m-am trezit ud, zăcând pe o plajă, departe de palat, huzur și pofte!

-vai măi Ghem, dacă aș fi știut, altfel ar fi fost traiul nostru! De ce nu mi-ai spus lucrurile astea? De ce ai așteptat să te întreb?

-pentru că eu nu vorbesc neîntrebat, la fel cum nici nu mă mișc de nu sunt mișcat.

-ei acuma…

-...

-adică toate conversațiile noastre au fost de fapt întrebări de-ale mele?

-da.

-iar răspunsurile…răspunsurile tale, ce au fost?

-întradevăr! Ce au fost?

Exact atunci, o mică barcă lovi țărmul făcând catargul să geamă zgomotos. Motanul dungat ciuli singura ureche și privi atent cum un câine galben, uriaș, se apucă să tragă barca pe nisip, apoi deschide o ladă mare din lemn de unde scoate un fes marinăresc și o carabină. Câinele își puse fesul și își agăță pe umăr carabina. 

-Hei! Tu de colo! Stai așa! Motanul începu să strige din toți bojocii spre câine.

În loc de răspuns, simți șuierând un glonte aproape de propria-i scăfârlie. Se gândi amuzat că de n-ar fi avut dinainte o ureche lipsă, acum sigur ar fi avut una. Începu să râdă puternic și dispăru într-un desiș stufos, rostogolind ghemul  de ață în urma sa.




Sunday, December 18, 2011

december child

december child

Friday, November 18, 2011

mereu


și de ceva timp plouă întruna,
nu te chem, rămâi acolo
diminețile sunt tot la fel
jilave
curg nori zbârliți de-a mării vintre
obișnuiam să cunosc pașii tăi
dar
de mult nu ai mai trecut
pe acolo unde mereu te aștept
de fapt nu mereu,
am încetat să devin, așa că
 timpul îmi joacă feste
știu că nu mai vii, că niciodata nu o să mai vii,
dar prefer să aștept mereu decât
să ascult nevorbirea-ți
 mereu nu există…




Tuesday, November 15, 2011

15/11


crepuscul absent, visez adâncirea gingașă a unui val violet. îmi descarc desagile poticnindu-mă.cerul e stropit cu pete de noroi; în așteptare, întunericul clocotește ferice…

Wednesday, October 26, 2011

...trecători...


…și dintr-o dată condensul a început să picure. Grozav miros străzile chiar înainte de a începe să ningă. Câteodată ceața acoperă nopțile dintr-o pudică toană astrală. Atunci visele țin mult deși ajung spre dimineață.

Caraghios, netot dar cuminte, versul știrb al unei melodii vechi mi se agață lasciv de ureche. Mă amestec prin trotuare umede și citesc sinistrele fețe ale celor pe care nu-i voi mai vedea vreodată. Ciudat că între trecători plutește o misterioasă relație, de parca întersectarea lor ar ține loc de ” bună ziua”.

Câteodată mă afund în achiziția unor impresii ce atrag doar prin lipsa de sens, direcție și fond. E libertate în prostie.

Mă întorc condamnat printre trecători. Cenușii, cu paltoane lungi ori geci lucioase, cu capete vârâte între umeri, priviri piezișe și buze strânse…


Wednesday, September 28, 2011

E.H


,, Scriitorul adevărat este un om singur. Și, pe măsură ce crește în ochii celorlalți, se cufundă tot mai mult în singurătate. Iar dacă este suficient de bun, în fiecare zi e nevoit să se confrunte cu eternitatea sau cu absența ei. Pentru un scriitor adevărat, fiecare carte este un nou început, o nouă încercare de a atinge ceva care rămâne mereu de neatins. Misiunea lui este de a merge pe căi ce n-au mai fost umblate sau de a izbuti acolo unde alții au dat greș. Dar să scrii literatură nu înseamnă doar să spui cu alte cuvinte ceea ce deja s-a spus-tocmai pentru că au existat marii scriitori ai trecutului, noi, cei de astăzi, suntem nevoiți să mergem mai departe decât am fi crezut vreodată că putem ajunge, să ieșim în larg, până când rămânem cu totul singuri, lipsiți de orice sprijin.’’

(Ernest Hemingway)

Friday, September 23, 2011

XY-Vizita


“M-am întors. Nu m-a putut opri, nimeni nu m-ar fi putut opri…vreau să te vad, să vorbim. Stau la ***vino să mă vezi. 
XX”

Trecuseră câteva zile de când, în restaurantul La Manole”, XY descoperise că ea,  XX îi scrisese un bilet în care, îi cerea să o vadă.

Acest eveniment neprevăzut, reuși să îi dea peste cap traiul excentric dar linistit. Nu putea dormi, încercase dar se trezise visând...

S-a așezat de câteva ori la masa de scris, cu puternica impresie că ar putea scrie ceva îndeajuns de profund încât să se simtă bine apoi. Scrise și apoi citi. Lamentații jalnice. Fără a fi cât de puțin conștient de asta, XY își putea da seama cu o obiectivitate care-l făcuse remarcat în rândul unei anume tagme, de valoarea unor rânduri așternute pe hârtie. Ori el știa că în general, văicărelile și ofurile adânci ale inimii, odată transcendând în scris, deveneau ieftine și cu un deloc subtil iz de sirop.

Rămânea ore întregi pe gânduri, deși încerca să evite asta umplându-și timpul citind. Nu reuși mare lucru, ci adăugă elemente noi harababurii din camera sa de studiu.
În răstimpuri recitea peticul de hartie, convins că va descopri ceva nou...

De câteva ori ieșise, dând târcoale hotelului ***.  Ba mai mult, într-una din aceste dăți, căzând pe gânduri se trezise în fața recepționierului gata să întrebe de ea...se trezi la timp pentru a îngăima niște scuze ieșind apoi de-a-ndăratelea din hotel...

„ce să fac? s-a întors acum...dar de ce? dupa atâta timp, crede că un bilet rezolvă totul?...oare s-a schimbat? acum are nevoie de mine și apoi va pleca iarăși...are nevoie de mine? ce să fac? ce să fac?”

Invariabil gândurile lui se opreau în dreptul acestei întrebări. În scurt timp, ajunse să treacă de la o concepție la alta, anume, dacă la început crezuse că e dreptul lui să se simtă furios și nedreptățit (deși îi era cu neputință să simta ori una ori alta), ajunse apoi să se învinovățească într-un asemenea hal încât își devenise insuportabil.

Se blocase în gânduri și încercând să scoată la iveală o soluție, tot ce reușea să facă era să pătrundă și mai adânc în hățișurile întunecate ale îndoielii.
Avea nevoie de ceva. De la o vreme devenise conștient de acest blocaj al său, însă asta nu-l ajuta deloc. În schimb de atunci, o nouă dorință începuse să-i dea ghes. Voia să se întâmple ceva, orice, în așa fel încât el să poată sări de pe șine...

În dimineața asta se trezise ca de obicei undeva aproape de prânz, și după ce mâncă ceva frugal, se trânti în scaunul balansoar ținând în mână un volum din Don Quijote, lectură terapeutică. Se concentra cu greutate, efortul pentru a-și pune frâu gândurilor adâncindu-i urât ridurile fruntii.

O bătaie în ușă. O ignoră. Încă una, și apoi alta urmată de un șuvoi de lovituri care îl făcură în cele din urmă să se ridice din scaun mormăind ceva neinteligibil printre dinți.
Deschise ușa.
În fața lui, o femeie, rămăsese cu mâna făcută pumn în aer, surprinsă.

Părul negru, greu, îi cădea pe umeri iar câteva șuvițe se zbăteau în vântul cald, de sfârșit de vară. Fața îi era de o delicatețe uimitoare cu ochi mari migdalați, pomeți reliefați și o linie fină a nasului. Dar dincolo de trăsături, femeia era posesoarea unei expresivități de neimaginat, devenind o aparitie tulburatoare.
Acum, ochii îi erau larg deschiși și obrajii i se înroșiseră. Prin gura întredeschisă respira cu repeziciune, în timp ce încerca fără succes să disciplineze suvițele de păr ce zburdau în vânt...
Îl privea cu un amestec de bucurie și teamă, și pentru că îi văzu starea deloc bună, luă aer în piept și șopti:

-N-ai venit...poate n-ai găsit biletul meu, știi ți-am scris și....n-am avut curaj să te văd...l-am lăsat aici lângă ușa...XX își coborî privirea încercând să gasească biletul intr-o reactie involuntară și puerilă. Apoi continuă:

-Vrei să plec? Nu te simți bine...am greșit că am venit? Rosti întrebarea, auzi cuvintele și simți cedând  zăgazul de îndoieli și temeri ce sălășuiau în ea.

Ridică capul și îl privi. El era absent și o privea fără expresie. Apoi îl văzu mișcându-și anevoie buzele... auzi încet și clar:

-Pleacă.




Monday, September 5, 2011

Repere

Am momente de fericire. Zgribulite ce-i drept. Dar există. Pentru un pesimist ele capătă o valoare absolută, devin repere prin hățișurile întunecate ale unui drum parcurs de cele mai multe ori târâș.

Monday, August 8, 2011

Vine toamna...

Gândurile îmi zboară spre lucruri de mult apuse. Cedez în fața unor amintiri uitate și descopăr lucruri noi în evenimente vechi. Perspectivele îmi joacă prin fața ochilor iar eu mă abandonez în pueril, fiind nehotărât în alegeri.

Ciudată treaba cu “datul peste nas”. Mai ales atunci când reușești performanța de a fi la ambele capete ale trebii respective. Cunoști, ajungi să te obișnuiești, faci să dispară teama inspirată de necunoscut, iar când ți-e lumea mai dragă, “pleoșc” o revelație și te trezești cu nasu’ cât cartofu’.

Amintiri multe. Visuri ciudate. Năucire. Râs pe rupte. Stres.

Și ca totul să devina și mai interesant, cavalcade prin liniște, epifanii halucinante.

Schimbari multe în timp scurt, coșmar sau fărâmă de Paradis?

Vine toamna…

Saturday, July 16, 2011

L.J- Domnul Popescu_1

…adică toate lucrurile mustesc de neprevăzut și se ascund în adâncimi plasate la vedere. Cumva toate lucrurile astea despre care îți vorbesc par simple, dar dacă din cine știe ce accident te oprești să analizezi, nu numai că nu vei înțelege, dar te vei simți copleșit, strivit de incapacitatea ta de a le cuprinde profunzimea…

…cât despre oameni, ei sunt aproape la fel ca tine, cred cu disperare în unicitatea lor fără a avea habar că treaba asta îi transformă din indivizi în masă. Oamenii unici apar rar, mor repede și nu acceptă niciodată ceva ce nu li s-ar cuveni. Unicitatea are legatură cu refuzul recunoașterii și necredința în valori proprii oarecare, pe când banalul se înalță pe caracterul unuia deplin conștient de atuurile sale. Vezi tu, atât timp cât te vei vedea îndeajuns de mic încât să nu te vezi deloc, îți vei putea dedica viața descoperirii de sine…

Domnul Popescu descoperise odată cu iesirea la pensie, pasiunea pentru lectură. Inițial nu-l atrăgea decât ideea umplerii timpului cu ceva, apoi spre surprinderea sa, se trezi acaparat, captivat de rândurile scrise pe paginile cărților din bibliotecă. Soția sa le strânsese și le citise cu un devotament care de cele mai multe ori îl scotea din sărite. Acum însă înțelegea. Pe balconul lui Little John, reușea să vorbească în voie, de multe ori mirându-se de ce auzea ieșind din gura sa. Era ca și cum gândurile sale scăpaseră din lațul exprimării ortăcești care-l caracterizase mai toată viața. Little John îl asculta, îl înțelegea și din când în când îl contrazicea doar de dragul de a exploata o idee care-i plăcuse.

Wednesday, June 15, 2011

15

Merg pe trotuar spre stația de metrou Petrache Poenaru. Citesc dintr-o carte. Îmi place treaba asta, mai ales că găsesc destul de ușoară orientarea după umbrele trecătorilor astfel încât să nu iau în brațe pe nimeni. Azi însă e mai special. Sunt amețit de-a binelea și-ncep a nutri o ciudată compasiune pentru cei aflați în beție, probabil pentru că n-am fost niciodată beat. Pe umăr duc cele necesare pentru întocmirea licenței, în urechi căștile sună ceva trist și citesc, citesc și merg.

Afară e soare, iar paginile cărții sunt de un alb aproape supărător. Mai am un pic și ajung la metrou, acolo e răcoare și bine.

Deodată ceva mă lovește în plin, o cască îmi sare din ureche iar cartea îmi scapă din mâini așezându-se dizgrațios pe asfalt. Mirat, privesc înapoi și văd doi tipi alergand. Unul dintre ei îmi aruncă o căutătură peste umăr. Citesc în ochii lui o adâncă mulțumire de sine. Mă aplec să iau cartea de jos. De pe copertă, autorul în straie călugărești mă privește înțelegător. Ca prin farmec, revolta care-mi făcuse stomacul ghem se risipește…


Monday, May 30, 2011

Don Gicu

Bietul om se învârti pe călcâie și porni val vârtej spre ușă, tremurând ca varga.
“Așa trebuie, să mă știe de frică!” zise Don Gicu, inconștient de faptul că gândea cu voce tare. I se întâmpla destul de frecvent acest incident însă nimeni nu avea curajul să-i vorbească deschis despre asta. Inspira frică celorlalți prin faptul că deținea controlul asupra asociației poștașilor, conducând-o din umbră. De asemenea se știa că Don Gicu nu e genul de om care să se limiteze la a face să dispară pensia unor anumiți oameni pentru câteva luni, ci în anumite cazuri putea face să dispară chiar pe oamenii cu pricina, în funcție de gravitatea deranjului produs.

Biroul său, instalat la parterul unui bloc de pe bulevardul Constructorilor făcea parte din spațiul închiriat pentru sediu, de asociația poștașilor. Don Gicu, folosea această asociație drept paravan pentru a-și duce la bun sfârșit afacerile nu tocmai legale, dar care-i măreau venitul cu mult peste pensia sa de ex vatman.

Camera biroului fusese amenajată chiar de Don Gicu; cu mâna lui aranjase cărțile în bibliotecă, în funcție de culoare, grosime și înălțime. Citea doar ziarul “Adevărul de seară” și din când în când, răsfoia revista casei de pariuri de vizavi. În cameră exista un singur scaun, vizitatorii fiind nevoiți să stea în picioare în timpul întrevederii. Restul camerei conținea un cuier, o vitrină cu biblelouri, unde la loc de cinste era expus un pește din sticlă, piesă celebră și încă nelipsită din casele multor oameni, și biroul lat în spatele căruia Don Gicu petrecea cea mai lungă parte a zilei.

De curând, fusese înștiințat că, în parcul Crângași, un tânăr afișează o atitudine anormală. Se tot plimbă și aruncă priviri specifice unor agenți de-ai săi, purtându-se de parcă ar ști ce se întâmplă de fapt. Curios, voise să se convingă cu ochii săi de un astfel de specimen, nevenindu-i să creadă că în zilele astea când ignoranța a devenit virtutea de bază a societății, există un om care nu manifesta acest simptom. Așa că într-o zi, împreună cu doi agenți de serviciu, intră în parc ținând într-o sacoșă de rafie un joc de Rummy și se îndreptă spre unul din foișoarele din tablă verde. Din reflex, alungă un tinerel care se instalase acolo cu tot felul de cărți, voind pesemne să învețe. Cei doi agenți nu apucară să-l atenționeze, iar omul pe care voise să-l vadă, asistase la toată scena și acum arunca niște priviri care exprimau fățis niște sentimente cât se poate de dezagreabile.

Fiind luat prin surprindere, Don Gicu nu avu ce să facă decât să se comporte cât mai normal, o dezvăluire a identității sale, fiind un lucru deloc înțelept pentru situația de față, așă că, folosind mișcări cât mai liniștite începu să amestece piesele de Rummy, în timp ce tânărul ce devenise noul său inamic se depărta agale pe aleea dinspre lacul Morii.

Amintindu-și această întâmplare, Don Gicu simți cum se înfurie și instinctiv strânse pipa între dinți până când durerea îl făcu să își revină. Zvârli pipa cât colo și se ridică de pe scaun. Era extrem de scund aproape pitic, cu umeri largi și fără burta care de la o anumită vârstă se justifică. Nu purta ochelari, lipsa lecturilor aducându-i până la urmă un avantaj. Avea fruntea înaltă, puținele fire de păr fiind puse sub ordine în fiecare dimineață cu ajutorul unui pieptene străvechi, ochi mari, negri și cam apropiați scoțând astfel în evidență un nas neobișnuit de mare, ce devenise marcă a imaginii sale, fiind întotdeauna detaliul prim, exprimat în toate descrierile celor care îl cunoșteau.

Când se plimba prin birou, întotdeauna gândea mai limpede. De data asta însă, liniștea întârzia să apară, planurile nu se închegau iar soluțiile i se scurgeau printre degete. Pentru prima dată avea de a face cu un om mult mai tânăr decât el. Nu-i stătea în fire să-și pună probleme în astfel de situații, pensionarii răzvrătiți, fie ei chiar de soi, nu constituiseră o problemă… acum însă, acest tânăr apăruse de nicăieri și părea gata să intervină…da, de data asta avea să fie altfel.

Voind să-și ia măsuri de precauție, încerca acum să afle cât mai multe despre acest om. Îl pusese pe Grig să afle unde stă, cu ce se ocupă și tot felul de astfel de detalii iar azi, după câteva zile de la directiva sa, Grig se prezentase cu niște poze înfățișându-l pe tânăr într-o piață printre castraveți și cartofi! Atâta incompetență îl exaspera, dar lăsând asta la o parte, măcar îl găsise și era un început. De aici încolo putea lua măsurile necesare astfel încât problema să se rezolve, iar el să se poată întoarce liniștit la rutina sa zilnică.

Tuesday, May 24, 2011

Prietena lui Little John

Little John deschise ochii cu câteva secunde înainte ca ceasul deșteptător “Slava” să anunțe strident ora 7:00. Sări din pat și cu gesturi automate puse cafeaua la fiert și pregăti un mic dejun copios. Când termină, așeză totul pe o tavă, ieși pe balcon și luă loc la o masă rotundă din plastic. În timp ce întindea unt pe o felie de pâine prăjită își aminti că de azi avea să înceapă să lucreze la planul său. Fu cuprins de un entuziasm pueril și termină de mâncat în grabă.

Nu avea niciodată nimic de făcut, iar lucrul ăsta îl întrista. Terminase studiile iar munca i se părea o activitate care i-ar fi anulat personalitatea. Fără a fi leneș, n-ar fi muncit nici în ruptul capului pentru a-și câștiga existența. Acest principiu se născuse oarecum firesc în mintea lui fiind strâns legat de o avere uriașă al cărui singur moștenitor devenise de la o vârstă fragedă. Locuia singur într-un apartament cu două camere, din cartierul Militari. Iubea lucrurile simple. Mai bine zis, vedea lucrurile într-o altă lumină decât majoritatea oamenilor, iar treaba asta se aplica în toate domeniile. De exemplu, un observator atent, care din întâmplare s-ar afla pe trotuarul aferent bulevardului Iuliu Maniu, puțin după ora 7:00, ar putea vedea că balconul de la etajul opt al unui anume bloc, nu e închis în PVC și geam termopan, ci deschis, oferă panorama unui om care își instalează micul dejun cu gesturi sigure, de automat.

Privind în jos, Little John așteptă formarea îmbulzelii de la intrarea în stația de metrou “Lujerului” iar apoi, trase concluzia tristă, că pentru foarte mulți oameni, ziua asta care stătea să înceapă nu avea să fie cu nimic diferită față de cea de ieri, de restul zilelor în general, fie din trecut fie din viitor. Tristețea îi fu repede alungată însă de faptul că el se deosebea de ei tocmai în această privință.

Azi nu va fi ca ieri!

Se îmbrăca și apoi părăsi apartamentul luptându-se cu imboldul teribil de a fluiera. Coborî până la etajul șapte și bătu de câteva ori la ușa apartamentului 48. După ceva vreme se auziră niște pași târșâiți, un mic oftat și apoi cheia răsucindu-se în broască.

-Sărut mâna și bună dimineața! Ce faceți tanti Geta?

-Să trăiești maică, uite cu bătrânețea asta, mi-e cam rău, am crezut că nu mai mă dau
jos din pat…

-Eee, da de unde atâta bătrânețe ? Arătați mai bine ca niciodata! se aplecă spre batranica care începuse să zâmbească ușor, și o sărută pe frunte. Ce să vă aduc de la piață ?

-Nimica, am de toate…

-Am înțeles, mă întorc într-o oră și aduc ce știu eu că trebuie, zise Little John cu un ton blând dar autoritar.

-Bine maică, mergi cu Domnul!

-Sărut mâna!

Înțelegem că Little John avea o prietenă la care ținea foarte mult. Tanti Geta. Poate puțin ciudată aceasta prietenie în condițiile în care Little John nutrea sentimente nu tocmai înduioșătoare pentru o anume categorie de oameni, din parcul Crângași. Însă felul în care se plasa față de pensionarii din parcul cu pricina nu putea fi extrapolat la pensionari în general; cum spuneam altă dată, firea acestui om este cel puțin ciudată și nu se supune unor concluzii sau extrapolari fie ele chiar pertinente. Deși ar fi putut, cu minimum de efort să se asigure că niciodată nu i-ar fi lipsit nimic bătrânei sale prietene, el prefera ca oridecâte ori considera necesar (destul de des), să se implice personal, făcând piața, certând poștașul, jucând dame și tot felul de alte lucruri care fac un om în vârstă, fericit. Ba mai mult, nu-i trecuse niciodată prin cap că ar putea plăti un om care să facă toate astea în locul lui, asigurându-și astfel statutul de filantrop în vreme ce timpul său liber nu ar fi avut de suferit. Probabil ar fi fost de-a dreptul șocat, dacă cineva i-ar fi prezentat și această posibilitate.

Ieși din scara blocului și se îndreptă spre piața Veteranilor. Știa că tanti Geta nu vede cu ochi buni hypermagazinul Cora, și amuzat, începu să fluiere în surdină. Nu i se păru din cale afară de ciudat când un individ îmbrăcat într-un trening demodat, se tot uită la el cu o căutătura ciudată. De fapt cui i se mai pare ciudat lucrul ăsta când trăiește în București ?



În biroul vechi, pufăind dintr-o pipa, Don Gicu studia atent niște cupoane de pensie. Auzi o bătaie în ușă și înainte să permită deschiderea acesteia printr-un mormăit nedefinit, se gândi cu plăcere că bătaia în ușă a fost facută temător, nici prea incet nici prea tare…”da, sunt cineva!’’ își zise scoțând un cerculeț de fum albăstrui printre buzele sale groase și răsfrânte.
În birou intră încet un individ îmbrăcat într-un trening demodat. Privea în jos, și ținea în mâna un plic.

-Ai facut treaba ? Întrebă răstit Don Gicu.

-Da, da…adică am făcut treaba, am făcut ce mi-ați cerut! și glasul individului în trening se frânse, lăsând locul unui tremurat nervos care-i cuprinse bărbia.

-Să văd!

Don Gicu desfacu plicul și analiză fotografiile. Apoi le aruncă neglijent pe birou și urlă:

-Afară! Ce mai aștepți?

Saturday, May 7, 2011

Little John și parcul Crângași

Plimbându-se prin parcul Crângași, Little John a observat într-o zi că în mintea lui s-a aciuit un dispreț acid pentru o anume cateogorie de oameni aparținând acestui micromediu social, de care personal se simțea foarte atașat.

Da, întocmise o clasificare pe categorii a celor care alegeau să se perinde prin parc, asemenea lui.

Prima cateogorie: Îndrăgostiții. Apăreau odată cu primavara și dispăreau odată cu ultimul făraș de frunze ruginii strâns în silă de un măturător îmbrăcat în verde (personaj legendar de altfel). Îi plăcea această categorie, simțindu-se din cale afară de plăcut știind că indrăgostiții cu pricina, abia pot să vadă la trei pași înainte, darămi-te să-l observe și să-l jeneze pe el. Am putea spune că Little John îndrăgea această categorie într-un fel atipic dar specific firii sale, deloc obișnuite după cum vom vedea. Desigur, existau și momente în care, fiind expus unor episoade de înalt dramatism, care sfârșeau de obicei cu lacrimi și pălmuiri răsunătoare, nu mai simțea aceeați tandrețe paternă către această categorie, însă capacitatea extraordinară a îndrăgostiților de a ignora (în special în clipe dramatice) restul lumii, îi ținea departe de spiritul critic extrem de sensibil cu care Little John era înzestrat.

A doua categorie: Copiii. Deși îi plăcea să creadă că e o fire aspră, fără înclinații deosebite spre sentimentalism, Little John nu putea concepe parcul Crangași fără zumzetul vesel și neîntrerupt al hârjonelilor și jocurilor celor mici. Nu ar fi recunoscut nici în ruptul capului că-și dorea să mai fie copil și să se poată bucura de minunățiile oferite de parcul acesta… cădea ades în visare, rememorând copilăria, ba mai mult, schimba anumite detalii or cursul unor anume evenimente astfel încât totul să fie perfect…că doar…” pe vremea mea nu erau tobogane roșii, pardoseală moale antiruptmâna și nici nisip la discreție” aceasta fiind scuza cu care Little John își încheia de regulă acest zemos exercițiu de imaginație.

A treia categorie, cea care devenise muză a disprețului său: Pensionarii. Da. Ei și ziarele lor împăturite perfect pentru a încăpea la subraț. Ei care veneau întotdeauna la ore fixe, ședeau întotdeauna în aceleași locuri vorbind despre aceleași lucruri, fără a manifesta vreo umbră de plictiseală. Inofensivi în aparență, dar de o răutate atroce atunci când ceva sau cineva îndrăznea să se pună în calea tabietului lor. Bunăoara, Little John, asistase la o întâmplare care l-a făcut să simtă că disprețul său capătă o formă acidă. Un tinerel, probabil student, venise într-o dimineața în parc, ținând la piept un vraf de cărți și se instalase într-unul dintre foișoarele verzi din tablă. A început să se desfășoare acoperind masa din foișor cu cărți deschise la diferite pagini,(lucru care l-a făcut pe Little John să se întrebe dacă ar fi nevoie de creearea unei a patra categorii) când doi pensionari invadară foișorul aruncând ostentativ pe masă cutia unui Rummy din lemn înnegrit. În câteva cuvinte i-au explicat că ăla e foișorul lor, iar dacă vrea să învețe să o facă în altă parte. Tinerelul a plecat și nu s-a mai întors.

Asistând neputincios la acest abuz, Little John a simțit că e de datoria lui ca să pună la cale un plan astfel încât lucrurile să se îndrepte. Nu știa că această decizie avea să devină trambulina unui neobișnuit curs de evenimente.Decizia pe care o luase avea să-i schimbe viața și cât pe ce să-i aducă sfârșitul atunci când, întorcându-se din parc, se pomenise cu un sac de plastic peste cap iar apoi împins peste balustrada unui pod, direct în apa rece a Dâmboviței. Dar asta e o altă poveste.

Monday, March 28, 2011

…Biletul…

Când se trezi, XY consultă ceasul de perete care întotdeauna o lua înainte. Mulţumit, se ridică şi fără a-şi mai aranja ţinuta ieşi afară.

Ajunse repede la restaurantul “La Manole”, un loc care-i displăcea din cauza aglomeraţiei şi a gălăgiei continue. Intră înăuntru şi scrută mesele rotunde căutându-l pe Bârsan. Acesta nu venise încă. XY lăsă să-i treacă prin minte un gând de apostrofare, care curios, era declanşat numai la contactul cu genul de oameni cu simţ al punctualităţii subdezvoltat.( Totuşi acest gând nu se materializa niciodată în reproş verbal, XY considerând acest lucru un efort nejustificat întrucât odată ce dădea peste un astfel de caracter proceda în aşa fel încât să nu mai aiba de a face cu acesta).

Frământat de acest gând, se aşeză la o masă liberă în colţul ferit de privirile clientelei gălăgioase şi ceru o limonadă şi un ziar.

“Întârzie, înseamnă că ori nu mă respectă îndeajuns de mult, ori încearcă să mă impresioneze într-un anume fel. Nu ştiu ce vrea să-mi spună, n-am schimbat cu el niciodată altceva în afară de politeţuri ieftine…”

-Domnul XY ?

Un bărbat asudat, îmbrăcat într-un costum alb, care i se lipise de trup devenind translucid, i se adresă clipind nefiresc de des, cel mai probabil din cauza broboadelor de sudoare care, alunecând pe fruntea sa lată, trecuseră de baricada sprâncenelor stufoase, şi-i ajunseseră în ochii, declanşând usturimi puternice. Astfel, Paul Bârsan stătea în faţa lui XY, aşteptând un răspuns la întrebarea sa, adresată pe un ton subţire( de fiecare dată când avea o perioadă mai lungă de timp în care să nu vorbească, Paul se vedea pus în această situaţie, motiv pentru care se obisnuiese ca înainte de a vorbi, să-şi dreagă puţin vocea… acum însă uitase de acest obicei al său).

-În persoană! Presupun că dumneavoastră sunteţi Paul Bârsan ? întrebă din complezenţă XY. Îl recunoscuse imediat; deşi timpul contribuise la accentuarea formelor rotunde ale lui Bârsan, chipul îi rămăsese aproape neschimbat, caracteristică des întâlnită la oamenii cu o tiopolgie fizică precum a lui.

-Da da, eu sunt, oftă Paul, şi fără a mai aştepta invitaţia lui XY se prăbuşi pe scaunul liber de la masa acestuia.

-Dar v-aţi…

XY fu întrerupt violent de Bârsan şi pentru o clipă pe faţa sa trecu o umbră de surprindere amestecată cu teamă.

-Mai bine să ne tutuim, şi aşa mă simt ca pe ace…eu vreau, eu vreau să discutăm ca între doi prieteni!

-De acord, însă nu m-aş duce aşa departe până la “prieteni”, zise XY cu răceală. N-am putut să nu observ că arăţi ca după o cursă de maraton şi am vrut să remarc lucrul asta…dar să trecem la subiect, cărui fapt datorez întâlnirea asta?

XY lansă întrebarea iar în acelaş timp miji imperceptibil ochii, pentru a analiza fiecare trăsătură a lui Paul. Nu în puţine rânduri i se întâmplase să afle mai mult din expresiile interlocutorilor săi decât din vorbele lor.

-O să fiu deschis cu tine. Vreau să vorbesc despre ea. A fugit, a plecat fără urmă şi eu am rămas nenorocit şi singur!

Bârsan continua să clipeasca des şi tot încerca să îl privească în ochi pe XY însă îi era cu nepuţinţă să facă acest lucru, astfel, ochii îi jucau în orbite în toate părţile adăugând imaginii sale încă un detaliu neobişnuit.Reluă:

-Tu ai cunoscut-o, vreau să te întreb ce ar putea-o determina să facă una ca asta, tocmai mie cel care o iubeşte aşa de mult. Şi dintr-o dată, buza de jos începu să-i tremure, lăsând impresia unei emoţii puternice.

Tulburat, XY nu răspunse imediat. Analiză atent omul care cu câteva cuvinte reuşise să trezească în el o amărăciune de nedescris.

“Nu mă poate privi în ochi, îi e frică, ascunde ceva şi îi e teamă că aş putea afla. Se simte vinovat în vreun fel iar întâlnirea asta e un act al disperării lui…sau încearcă să mă convingă de sentimentele lui faţă de…cum de i-a trecut în cap să vină la mine? Să nu ştie oare că eu…mai bine să fiu prudent.” gândi XY şi apoi continuă cu glas tare:

-Eşti în oraş de mai bine de o săptămână, timp în care, umblă vorba că n-ai făcut altceva decât să mergi în anumite cercuri în care să te simţi bine şi să-ţi povesteşti aventurile, cum se împacă asta cu suferinţa ce-mi serveşti mie acum?

Luat pe nepregătite, Bârsan se simţi ca şi cum cineva ar fi aruncat o galeată de apă pe el. Parcă nu-i venea a crede că măreţul său plan cu privire la XY, se năruise din faşă. Din principiu, considera că ideile şi planurile sale sunt inexpugnabile, iar acum profund vexat, era incapabil să dea un răspuns verbal. Se opri din clipit, iar ochii îi se fixară într-un punct, găsit pe faţa de masă.

XY observă schimbarea fizică a lui Paul şi se linişti. Ţintise corect şi acum putea controla discuţia aşa că, se lăsă pe spătarul scaunului şi căută în buzunar bucata de hârtie pe care o găsise în faţa uşii în această dimineaţă. O luă şi fără a-i mai acorda atenţie lui Bârsan, citi biletul.

“M-am întors. Nu m-a putut opri, nimeni nu m-ar fi putut opri…vreau să te vad, să vorbim. Stau la ***vino să mă vezi.

XX”

Sunday, March 20, 2011

…Tătaia reloaded…

 

La 19 ani, a plecat pe frontul de est, ca să lupte pentru ţara asta, de care ne văităm noi azi. A fost rănit de două ori, şi s-a întors după aproape 10 ani, bolnav de tifos şi cu o greutate de 40 de kilograme.

La o lună după ce s-a întors acasă, a bătut la poarta minei de sare din Slănic, cerând de lucru. I-au dat probă de muncă iar el a făcut într-un schimb, cât un muncitor normal în două. S-a angajat, şi în următorii 20 de ani, a lucrat sub pământ, întorcându-se mai de fiecare dată acasă cu mâncarea pe care nu avusese timp să o mănânce.

La un moment dat şi-a luat concediu o lună de zile, timp în care a construit de unul singur, căsuţa în care locuieşte şi acum împreună cu bunica.

I-a plăcut să cioplească tot felul de lucruri din lemn. Când eram un ţânc, a căzut victimă persuasiunii mele şi mi-a construit un bob, cu care am rupt gura târgului când am apărut pe pârtie. Avea volan, mecanism de frânare şi un aspect vintage.

Mi-a interzis întotdeauna să îl ajut la treabă. Ţinea una şi bună că eu o să fac şcoală şi n-o să trebuiască să muncesc ca el. Când am putut să ţin cum trebuie toporul în mână, m-am ţinut de capul lui şi în cele din urmă a acceptat o colaborare la crăpatul lemnelor. M-a învăţat cum să ţin toporul şi cum să combin loviturile de topor cu cele de mai.

Are o rezistenţă fizică cel puţin neobişnuită. La ai lui 91 de ani, deşi aplecat şi cu un mers uşor ţeapăn, crapă lemne fără să transpire.

Face şi boacăne. Ultima mă face să plâng cu un ochi şi să râd cu celălalt, precum împăraţii roş-verzi din basme. Având treabă cu un ciocan, s-a lovit peste un deget, zdrobindu-l. A analizat situaţia şi a hotărât să înlăture ce i s-a părut lui că nu i-ar mai fi de folos. A folosit foarfeca de tăiat via şi acum are un deget mai scurt.

Azi l-am vizitat şi m-am văzut nevoit să-i promit că am să mă fac bine, ca să pot ajunge la fel de bătrân ca el….

Monday, March 7, 2011

….la la la la la la la….

 

Nu în puţine rânduri, m-am găsit sub bombardamentul de sfaturi, idei şi principii lansat de vreun apropiat bine intenţionat. Am remarcat că, mai de fiecare dată am fost îndeajuns de politicos ca să ascult fără a întrerupe şi îndeajuns de încăpăţânat pentru a ignora cu desăvârşire sfaturile, ideile şi principiile (sănătoase de altfel).

Ei bine, de curând m-am găsit pus în situaţia de a trage concluzii şi am observat că, lucruri aruncate de mine în neverosimil, au devenit dintr-o dată realităţi cât se poate de palpabile. Am realizat că, Cineva a creat un context, o situatie, astfel încât eu să pot înţelege ce aveam nevoie să înţeleg, fără a mai fi supus vreunui bombardament.

Ultimele zile mi-au adus un optimism naiv şi curat, cu efecte dramatice în restabilirea unui program normal de somn.

Fulgii de zăpadă, rătăciţi într-un martie până nu demult lugubru, îşi vor găsi drumul…

( explicaţia titlului se găseşte aici )

Thursday, March 3, 2011

…acum 10 ani…

 

Îmi plăcea să ajung la biblioteca din Slănic pe o scurtătură. Treceam pe lângă gară şi apoi peste gârlă.

Odată am văzut cum câţiva oameni, folosind un furtun extrem de lung şi un principiu hidraulic, furau motorină din rezervorul unei locomotive. M-am pitit după un boschet şi am urlat din toţi bojicii “hoţii la motorină”. Boschetul s-a dovedit a fi ineficient aşa că a trebuit să o iau la sănătoasa, cu teancul de cărţi la piept. O perioadă n-am mai folosit scurtătura.

Tot acolo, mergând printre şine, am dat de o găină peste care trecuse trenul...lângă rămăşiţele neînsufleţite, un ou nespart sfida colosul de oţel ce curmase existenţa nefericitei păsări.

Tuesday, February 22, 2011

…Jertfe…

 

Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit: Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită.

(Psalmul 51:17)

Saturday, February 19, 2011

…câteodată…

 

Câteodată revelaţiile au nevoie de un catalizator amărui.

Câteodată mâine nu e altceva decât un ieri nesfârşit.

Câteodată trecutul se cramponează obsedant de prezent.

Câteodată, pentru a înţelege, ai nevoie de lipsa desavârşită a oricarui habar.

Friday, February 18, 2011

…Aventuri prin Bucureşti…

 

De ceva timp Dani își dorea o Biblie, format mic, îmbărăcată în piele și cu fermoar. A tot căutat iar în urma unor selecții feroce, s-a hotărât să ajungă și la o anume librărie din zona Bisericii de pe strada Valaori, de a cărei faimă reușise cumva să audă. M-a rugat să îl însoțesc iar eu am acceptat. Îmi place să-i țin de companie în astfel de expediții-Dani e de un umor proaspăt, nativ, care pur și simplu te dă peste cap în cel mai haios sens al expresiei.

Frig de februarie. Am coborât cu o stație mai târziu din tramvai (lucru care se întâmplă destul de des, atenția noastră având greu de suferit în urma contrazicerilor respectiv a hohotelor de râs ce caracterizeaza timpul petrecut împreună) și ne-am pomenit la Hala Traian. Am dat ghes amintirii ce mă trimitea înapoi în timp cu patru ani, spre primul loc ce mi-a ținut de adăpost în București și treaba asta mi-a dat o stare de bine. Am început să râd în timp ce săream printre mașinile blocate în intersecție, cu un Dani la fel de binedispus pe urmele mele.

Am ajuns la Biserică. Dani a urcat treptele și apoi, cu o pioșenie teatrală a apăsat clanța ușii din lemn lăcuit. Ușa era încuiată. Am ocolit și am ajuns în spatele Bisericii. Acolo am dat peste un nene cu nasul roșu, care nu ne-a putut da prea multe informații așa că am urcat niște scări, descoperind o ușa gri, metalică, pe care Dani a intrat dispărând pentru câteva secunde. Nu l-am urmat.

În spatele ușii gri, metalice, Dani a aflat că librăria nu ține de Biserică, iar pe deasupra i s-a oferit o Biblie, pe care a refuzat-o însă, spunând că el are nevoie de ceva mai special. Îmi închipui scena și încep să râd. Ieșim în stradă și începem să căutăm misterioasa librărie. Aflasem că ar fi în apropierea unui mic parc, pe strada Ștefan Mihăilescu.

Am găsit parcul, apoi și strada ce nu arăta deloc încurajator- case vechi, curți înguste și garduri ruginite. Vorbim tare, exprimându-ne scepticismul, când deodată un domn cu părul alb, ni se adresează de la distanță:

-Aici nu e nicio librărie! Librării găsiți în altă parte, aici nu!

-Dar eu vreau o Biblie, zise Dani pe cel mai firesc și nevinovat ton.

Domnul cu păr alb căzu pe gânduri și păru ca vrea să mai zică ceva, chiar atunci însă, de la volanul unui taxi, coborî un om la fel de în vârstă și cu un ton ferm, poruncitor ne zise:

-Biblia nu se ia de oriunde să știți!

Noi rămânem ca la dentist, între cei doi domni care acum se apropiau de noi din direcții opuse.

-Vă spun, eu cunosc problema asta cu Biblia, am achiziționat foarte multe la viața mea, știți eu sunt creștin, evanghelic și vă zic să mergeți la Unirii e acolo o librărie…

-Știm acolo, îl întrerupse Dani, dar am auzit că ar fi și pe aici o librărie cu literatură creștină…

-Nu e! sigur nu e aici! spuse taximetristul cu acelaș ton ferm. Voi să mai spună ceva dar fu întrerupt de celălat domn care ascultase atent până atunci, de la o distanță relativ regulamentară.

-Ăăăăă e aici o librărie dasta…cum îi spune, cu cărți dastea (vru să spună “de pocăiţi” dar se abţinu în ultimul moment, ţuguindu-şi buzele cât se poate de comic) dastea crestine, încheie el cu un oftat adânc.

-Da ? întrebarăm în cor, atât noi cât şi taxmetristul.

-Da, e acolo după intersecţie.

Ne-am despărţit de taximetrist care ne-a binecuvântat zâmbind. Până la urmă, strada care nu promitea nimic, s-a dovedit a fi preaplină de informaţii. Dani trase o concluzie în stilul lui caracteristic.

“Se vede că îmi iau eu Biblie”

Am ajuns la librărie. Pe firma scrisă cu litere groase, librăria îşi afirmă caracterul interconfesional. Intrăm în curte şi dăm peste un domn care trage cu nesaţ dintr-o ţigară. Îl salutăm şi purcedem înăuntru. Librăria e de fapt o cămăruţa, cu câteva rafturi abia umplute de cărţi. Domnul cu ţigara intră după noi şi ne abordă sfios:

-Îmi cer scuze…fumez, ştiu că nu e bine, încerc să mă las dar nu pot.

E roşu în obraji, are o voce moale şi ne tot ocoleşte privirile precum un copil prins în exerciţiul unei trăznăi. Am găsit ce am căutat. Dani e mulţumit până peste poate. La fel şi eu.

Am ales să ne reculegem într-o bombă apărută recent, ce serveşte mâncare ieftină şi un cremşnit cât casa. Facem inventarul. Avem fiecare câte o carte, Dani Biblia iar eu Maestrul şi Margareta, pe care apucasem să o cumpăr de la un chioşc, chiar înainte de a lua startul în căutarea librăriei misterioase. Mai târziu puţin, urma să aflăm că librăria pe care am găsit-o noi, nu era cea la care doream de fapt să ajungem…

Wednesday, February 16, 2011

…unii oameni…

 

Unii oameni știu exact ce cuvinte să spună.

Unii oameni știu exact când să vorbească.

Unii oameni știu exact când să tacă.

Exsită prieteni care țin la tine orice ai face.

Există momente când voind să te vaiți, voind să acuzi, dai peste un astfel de om. El vorbește ce trebuie, când trebuie și apoi tace. 

Îți rămâne doar să fii îndeajuns de sincer și să recunoști că tu ești de fapt problema.

Friday, February 11, 2011

…astenie…

 

o simt cum vine, s-o aștept ? s-o caut ?

ascult tăceri și văd cum toate

cheile s-au pierdut, s-au pierdut pentru totdeauna

nu știu să desenez decât cu rigla iar

visele s-au pierdut, s-au pierdut pentru totdeauna

învăț în fiecare zi cum tot ce știu

e pleavă, e siliciu umed

uit să urăsc, uit de mine

o dulce, o sublimă nepăsare

ai fost, ai ramas, dar

cresc verzi pe sub zăpezi topite

fire din smârc, fire-adormite

curg lacrimi, se adună

un cer senin sub o umbrită lună

într-un eșec de armonie brută

apăs încă o clanță

visez ceva fără sfârșit…

o simt cum vine, s-o aștept ? s-o caut ?

Thursday, February 10, 2011

…metrou…

Nu m-am vindecat de metrou, nu cred că mi-ar plăcea asta.

În dreapta mea, la vreo patru scaune distanță, cineva citește o carte. Mă aplec, încercând să descifrez titlul. Nu mă mai gândesc ce ar putea interpreta fata de lângă mine, care, tresărind îmi aruncă o privire înciudată. Îmi dau seama ce se întâmplă și abandonez descifrarea titlului înroșindu-mă până în vârful urechilor. Ea vede asta și îmi aruncă un zâmbet triumfător.

“urmează Obor cu peronul pe partea dreaptă”

În fața mea, un domn îmi atrage atenția. Are o șapcă albastră trasă pe ochi. E neras iar barba lui albă contrastează puternic cu roșeața denaturată a feței. Pare a fi genul tipic de alcoolic, cu trăsături grosiere și ochi injectați. Ține pe genunchi o geantă neagră, îmbâcsită de praf. Observ cum scoate din buzunar o cărticică mică, cu pagini soioase. O deschide și începe să citească. Nu se poate concentra. Citește preț de câteva clipe, apoi își ridică ochii privind speriat în jur, de parcă s-ar teme de ceva.

“Poate e o carte de rugăciuni” îmi zic, și încerc să schițez un zâmbet încurajator. El trece cu privirea peste mine fără a mă vedea.

“urmează Ștefan cel Mare cu peronul pe partea stângă”

Lângă ușile din capătul vagonului, ținându-se ferm de o bară, stă o fată cu părul negru și drept. Are un breton puțin cam lung, și-l poate atinge cu genele. În mâna liberă ține o hârtie, ce pare a fi o rețetă de la medic. E sigur plecată în alt spațiu sau timp. Din când în când, ridică mâna cu care ține rețeta și începe să roadă unghia degetului arătător. Ochii ei mari, migdalați exprimă ceva nedefinit, pun o întrebare pentru care nu s-a găsit încă răspuns…

“urmează Piața Victoriei cu peronul pe partea stângă”

Îmbulzeală. Peisajul se schimbă.

Un tip acoperit de buzunare, ține în spate un rucsac uriaș. Caută cu niște ochi veseli și iscoditori, un loc în care să se așeze. Îl găsește și se îndreaptă cu pași mari într-acolo. Se așează fără a-și da rucsacul uriaș jos. Am impresia că doar rucsacul atinge bancheta, și mă mir cum de poate sta așa. În cap are o claie de păr, lung și prins cu un elastic bleu-marin. Are o înfățișare anti-orice. În cele din urma coboară la Gara de Nord, acompaniat de privirea dezaprobatoare a unui bătrânel simpatic.

Cobor la Crângași și urc scările spre peronul tramvaiului. Sus, o ghidușă mă îmbie cu ghiocei. Refuz ca de obicei. Poate o să vină un timp când nu voi mai refuza…

Monday, February 7, 2011

…Paul Bârsan…

 

Paul Bârsan se întoarse cu spatele la oglindă, încercând să se admire și din alt unghi, însă renunță rapid. Trupul lui greoi nu-i putea oferi atât de multă libertate de mișcare pe cât și-ar fi dorit. Fața i se umbri pentru o clipă, dar trecându-și mâna peste creștet, alungă gândul care îndrăznise să atenteze la integritatea bunei sale dispoziții. Ieși zâmbind din camera de hotel în care se instalase de la reîntoarcerea sa în oraș.

Era un om aflat la vârsta de treizeci de ani și fără îndoaială cât se poate de interesant. Părul lui tuns foarte scurt, făcea ca începutul de chelie să devină mai greu de observat. Avea ochii rotunzi și foarte apropiați, de un gri metalic, scoși în evidență de sprâncenele sale incolore. Scund, aproape bondoc, avea un mers legănat, ca de marinar.

Fost coleg de școală cu XY, devenise peste noapte un om de succes. Nimeni nu prea avea habar cu ce se ocupase cât fusese plecat în afara țării, iar el învăluise detaliile ascenderii sale într-un mister. Revenind, relua vechile legături, producând pe ici pe colo adevărate șocuri sociale. Îi plăcea să facă impresie și chiar reușise să facă, mai ales în rândul unor doamne mai slabe de înger. Planul lui, cu minuțiozitate întocmit începea să prindă contur iar acest lucru, mai ales în această dimineață îl umplea de voioșie.

Afară, soarele începea să dogorească. Orașul aglomerat căzuse victimă unui mai capricios, cu zile ploioase și reci aruncate fără noima alaturi de zile veritabile de vară. Fără a da atenție vremii de afară, căzu pe gânduri încercând să-și amintească ceva din trecutul lui XY, astfel încât să-l poată impresiona  în timpul prânzului prin uimitoarea memorie, al cărei posesor se considera.

Îmbrăcat într-un costum alb, cu o cravată verde deschis și pălărie de paie cu boruri largi după ultima modă a vremii, Paul Bârsan făcea parte din categoria oamenilor care, fiind incapabili să-și definească un gust propriu, apelează la tendințele actuale fără a mai ține cont de vreun criteriu, fie el chiar estetic.

Rezultatul acestei nefericite concepții, reușea să-ți atragă privirea, forțându-te să-i etichetezi într-un anume fel pe ai ei adepți. Bârsan însă, nu era deloc conștient de acest lucru, ba mai mult, avea o părere cât se poate de bună vizavi de gusturile sale vestimentare și nu ascundea acest lucru.

Văzu la un moment dat o tânară domnișoară, mergând la brațul celui ce părea să fie tatăl ei, un om cărunt și aplecat, îmbrăcat într-o uniformă militară. Ea, avea în mână o umbrelă de soare, pe care o balansa ținând-o ferm de mânerul mic, din fildeș, în timp ce-i povestea cu însuflețire ceva bătrânului. El  o asculta cu un zâmbet pașnic, care reușea să îndulcească trăsăturile sale aspre.

Paul ajunse în dreptul lor și cu un gest cât se poate de comic, se înclină în fața domnișoarei. În clipa aceea își aduse aminte că are pălăria încă pe cap, și cu un gest febril o dădu jos și repetă reverența. Fata se oprise din povestit și cu gura întredeschisă privea spre necunoscutul îmbrăcat atât de neobișnuit, care încerca să fie curtenitor, eșuând în cea mai amuzantă manieră. Păli ușor și strângând brațul bătrânului ei tată, porni mai departe.

Paul rămase o vreme în acelaș loc, urmărind cu privirea siluetele celor doi care se îndepărtau.Scurtul episod declanșase un torent de amintiri, care îi făcea capul să vuiască. Se uită la ceas și pentru că mai rămăsese puțin până la prânz, se îndrepta spre restaurantul “La Manole” unde urma să se vadă cu XY.

Saturday, February 5, 2011

… …

 

Cel mai bun coleg de facultate îmi tot repetă că sunt cel mai optimist om în viață.

Cel mai bun prieten îmi spune că nu a întâlnit om mai pesimist ca mine.

Personal, dezvolt un sistem prin care, pesimismul se transformă într-o cale spre a găsi bucurie în orice lucru. E greu de explicat, dar la mine merge.

Răspund din ce în ce mai prost la văicăreli și falsitate. Cei care preferă să strângă din dinți, să-și înfigă capul între umeri dar să aibă demnitate, au devenit personaje legendare.

Sunt tot mai fascinat de cum funcționează transimterea bucuriilor.

Treburile astea dacă nu le-am mai spus, le repet. ( C.I )

Tuesday, February 1, 2011

…casa…

 

Împinse nervos poarta și intră în curtea mică, pătrată. Un trotuar înțesat de crăpături adânci, din care smocuri de iarbă creșteau cu robustețea specifică naturii, ducea până la clădirea cu două etaje, veche și de o frumusețe atipică. Fațada abia își mai ținea tencuiala, o bună parte din ferestre erau acoperite cu scânduri, iar acoperișul pe vremuri de o suplețe încântătoare, lăsa acum impresia că poate ceda în orice moment. Toate aceste detalii care analizate separat inspirau orice numai frumusețe nu, îmbinându-se reușiseră să dea clădirii personalitate, atragând nu de puține ori privirile trecătorilor, care dintr-o dată, deveneau fără voia lor nostalgici.

Intrarea avea o ușă dublă din lemn masiv, în care stătea sculptat un fel de blazon. XY, cu mersul sau regulat, se îndreptă spre ușă, întrebându-se ce ar fi de făcut în privința gardului putred, ce-i străjuia curtea. Încercă clanța dar ușa nu se deschise. Căutând cheia prin buzunare, descoperi pe jos o bucată de hârtie. Se aplecă, o ridică și o vârî nepăsător în buzunar.

“Voi vedea mai târziu ce e cu ea” gândi el răsucind cheia de două ori în broască.

Casa nu avea hol, intrând de afară dădeai într-un salon uriaș, probabil destinat seratelor de societate din vremuri de mult apuse, acum împărțit de XY în două zone cu destinații diferite.

Își aruncă impermeabilul kaki pe un fotoliu și se așeză la biroul din fața șemineului (era fascinat de flăcările roșiatice ale focului și de troznetele lemnelor arzând, așa că, într-o iarnă mutase biroul pentru a se delecta privind și ascultând sursa fascinației sale).

Cele două zone se diferențiau evident, prima era dominată de o bibliotecă înaltă, ce se întindea pe toată lungimea peretelui opus șemineului din marmură albă, inspirând o sobrietate aparte. Rafturile gemeau de cărți aranjate anapoda, fără cel mai rudimentar simț practic. Haosul aranjării cărților contrasta cu sobiretatea bibliotecii masive, spre încântarea lui XY, ba mai mult, de fiecare dată când avea pe cineva la el, acest contrast devenea aproape sigur subiect al unei discuții în urma căreia se simțea invadat de un sentiment de superioritate.

Celălat spațiu, mult mai mic, aflat într-un colț al salonului, era locul în care XY, venea să-și pună ordine în gânduri și să se relaxeze. Un scaun balansoar din lemn de frasin, ce scârțâia îndeajuns de încet pentru a putea adormi în el, un televizor alb negru și o măsuță joasă. Pe masuță, un samovar vechi, găsit și lăsat în acelaș loc de când XY se mutase aici și un vraf de cărți începute și abandonate.

XY consultă calendarul de perete. Luni.

Luă un creion și o coală albă de hârtie și începu să scrie:

1- Prânz cu Bârsan-12:30

2-

Își dădu seama că singurul lucru pe care îl avea azi de făcut era acela de a lua masa de prânz împreună cu fostul lui coleg, Paul Bârsan, care după o lungă absență, se întorsese în oraș, înștiințându-l că ar dori să-l vadă. Făcu o grimasă de lehamite, strânse coala de hârtie în pumn și o aruncă în cenușa șemineului. Ceasul arăta ora 8:03. O stare placută de oboseală începu să-i dea târcoale și zâmbind de încântare se îndreptă spre balansoarul din lemn de frasin care scârțâi ușor sub greutatea sa.

“să mă gândesc acum, că de fapt nu vreau să adorm, da, așa sigur voi adormi repede...” închise ochii și începu să-și mângâie mustața rară ce creștea neregulat.

“ar fi trebuit să adorm deja, poate că am adormit dar pot să și gândesc în același timp, sau poate visez că gândesc în timp ce dorm…” XY își auzea gândurile cu o dificultate din ce în ce mai mare.

La un moment dat nu mai auzi scârțâitul ușor și regulat al balansoarului…adormise.

Monday, January 24, 2011

…credeam…

 

credeam că am scăpat de nea

credeam că a uitat să cadă

și poate

a-nvățat să șadă

pe-a lumii neaprinsă stea

 

credeam că am uitat de tine

credeam că sorții se aruncă

speram

o viață să-mi ajungă…

în schimb eu cer minuni divine

 

credeam c-am fost profund și stoic

dar tu mi-ai spus că-i doar o joacă

iar azi

mă scald în promoroacă

și-ascund sub colb un gând eroic

Friday, January 21, 2011

…mama…

 

Intru în bucătărie și mă duc direct la ea. Părul ei odată negru, acum încărunțit destul de ciudat, cu o suviță complet albă distingându-se dintre firele de păr grizonat, mi se pare extraordinar de frumos. Mai ales suvița cea albă, de care mă simt în mod direct răspunzător… mă apropii de ea și o sărut pe creștet. Ea zâmbește ușor și îmi întinde o farfurie. E bine acasă.

(fragment jurnal 15.01.2011)

Tuesday, January 18, 2011

…fără aștri…

Ieşi afară. Ceaţa densă îl învălui cât ai clipi. Fără a sta pe gânduri, porni hotărât de-alungul străzii pavate cu piatră cubică. Sunetul paşilor săi se auzea sec şi regulat. Nu putea dormi atunci când lumina difuză a nopţii refuza să-i scalde fereastra; cele mai teribile gânduri îi asaltau atunci mintea, alungându-i somnul.

Încercă să-şi urmărească un gând. Nu reuşi. Înainte de a-l putea duce la capăt, un altul sau chiar mai multe deodată, apăreau de niciunde transformând procesul gândirii într-o masă vâscoasă, din care i se părea imposibil a ieşi. Mergea înainte fără a fi cât de puţin conştient de asta, cu capul plecat, ochii mijiți şi buzele strânse, trădând starea de surescitare ce-i cuprinsese fiinţa.

“…o pălărie de paie pe care să o port vara, cea veche nu mai e bună, mâine o să fie frig oare ? habar n-am, nu sunt de la meteo; de când nu m-am mai uitat la meteo ?  mâine sigur va fi mai cald decât azi, azi…azi a fost cald ? nu mai știu; am văzut-o şi era cât pe ce să o întreb ceva, bine că nu am deschis gura, m-aş fi bâlbâit eu cumva; cum să mă bâlbâi ? de parcă n-aş mai fi vorbit cu ea până acum; eh şi mâine am să o văd şi poate…”

Se miră de lejeritatea cu care mintea sa reuşea să se eschiveze din faţa oricărei încercări de a o pune sub control.

Noaptea fără de aştri îi juca feste. La un moment dat se opri. Înălţă capul şi scrută împrejurimile cu privirea. Se afla într-un parc cu copaci mici, rari şi alei înguste. Privirea îi căzu pe o bancă şi porni într-acolo. Se aşeză şi-şi prinse capul în mâini. Simţea cum tâmplele îi zvâcnesc şi strânse din dinţi. Ar fi dat orice pentru o clipă de linişte.

Pierdu noţiunea timpului.

“… de ce m-am oprit ? stau aici pe o bancă singur, de parcă aş fi cine ştie ce nebun, oare sunt nebun ? am fost să cumpăr mere dar nu am cumparat, erau urâte; am scăpat pe jos o grămadă de lucruri, nu ştiu ce am avut, de regulă nu mi se întâmplă să fiu neîndemânatic; nu ştiu dacă ea va reuşi să reziste atacurilor lui pătimaşe, sunt curios să văd cum va evolua situaţia; dacă aş avea în clipa asta tot ce îmi doresc să am, aş fi oare dintr-o dată fericit ? eu pot fi fericit ? ”

În spatele lui, un câine începu să urle. Tresări speriat, se ridică şi porni mai departe. Când se opri din nou, era aproape dimineaţă. Avea o faţă senină iar culoarea îi revenise în obraji. Zâmbind din colţul gurii privea admirativ spre orizontul sângeriu…

XY oftă.

‘’…nu înțeleg de ce gardul ăsta e din lemn, nu s-au gândit că va putrezi ? “

Thursday, January 13, 2011

…1 / 2…

  • 1: Da?
  • 2: Da…
  • 1: Nu am ştiut, iartă-mă
  • 2: De ce să te iert ?
  • 1: Chiar nu am ştiut, îmi pare rău.
  • 2: Lasă…
  • 1: Nu înţeleg de ce eşti aşa…
  • 2: Poftim?
  • 1: De ce nu înţelegi?
  • 2: Ce anume?
  • 1: Totul!
  • 2: ?
  • 1: În fine.
  • 2: Eşti bine?
  • 1: Da sunt bine……cuuuum măi să fiu bine?
  • 2: Nu eşti bine?
  • 1: Nu!
  • 2: De ce?
  • 1: Poftim?
  • 2: Nu mai înţeleg nimic.
  • 1: Nu mă mir!
  • 2: Pfiu…

Tuesday, January 11, 2011

…“Sărut mâna”...

 

M-am mutat în actualul cămin vara trecută. Tot atunci am cunoscut-o pe doamna care are grijă ca toate lucrurile de aici să arate cât mai curat. Voind să las o impresie bună ca şi nou venit, atunci când am întâlnit-o prima dată, am salutat-o cu binecunoscuta formulă “Sărut mâna”. Mare mi-a fost mirarea să văd că în urma acestui salut, nu a schiţat nici un gest ci cu o indiferenţă naturală a privit prin mine şi a trecut mai departe.

Acest episod s-a repetat în toată perioada următoare. La un moment dat am zis că nu are rost să o mai salut şi chiar mi-am propus să fac asta…numai că nu am reuşit. M-am resemnat, apoi m-am obişnuit…în cele din urmă mi-a devenit chiar simpatică tocmai datorită acestei indiferenţe.

Azi pe când mă întorceam în cămin, am întâlnit-o în curte. Am salutat-o ca de obicei şi am dat să intru în cămin, numai că… ea s-a oprit, mi-a zâmbit abia perceptibil şi m-a salutat cu o scurtă înclinare a capului.

Cât pe ce să rămân ca la dentist.

Se pare că un anume fel de încăpăţânare, dă rezultate.