Ieşi afară. Ceaţa densă îl învălui cât ai clipi. Fără a sta pe gânduri, porni hotărât de-alungul străzii pavate cu piatră cubică. Sunetul paşilor săi se auzea sec şi regulat. Nu putea dormi atunci când lumina difuză a nopţii refuza să-i scalde fereastra; cele mai teribile gânduri îi asaltau atunci mintea, alungându-i somnul.
Încercă să-şi urmărească un gând. Nu reuşi. Înainte de a-l putea duce la capăt, un altul sau chiar mai multe deodată, apăreau de niciunde transformând procesul gândirii într-o masă vâscoasă, din care i se părea imposibil a ieşi. Mergea înainte fără a fi cât de puţin conştient de asta, cu capul plecat, ochii mijiți şi buzele strânse, trădând starea de surescitare ce-i cuprinsese fiinţa.
“…o pălărie de paie pe care să o port vara, cea veche nu mai e bună, mâine o să fie frig oare ? habar n-am, nu sunt de la meteo; de când nu m-am mai uitat la meteo ? mâine sigur va fi mai cald decât azi, azi…azi a fost cald ? nu mai știu; am văzut-o şi era cât pe ce să o întreb ceva, bine că nu am deschis gura, m-aş fi bâlbâit eu cumva; cum să mă bâlbâi ? de parcă n-aş mai fi vorbit cu ea până acum; eh şi mâine am să o văd şi poate…”
Se miră de lejeritatea cu care mintea sa reuşea să se eschiveze din faţa oricărei încercări de a o pune sub control.
Noaptea fără de aştri îi juca feste. La un moment dat se opri. Înălţă capul şi scrută împrejurimile cu privirea. Se afla într-un parc cu copaci mici, rari şi alei înguste. Privirea îi căzu pe o bancă şi porni într-acolo. Se aşeză şi-şi prinse capul în mâini. Simţea cum tâmplele îi zvâcnesc şi strânse din dinţi. Ar fi dat orice pentru o clipă de linişte.
Pierdu noţiunea timpului.
“… de ce m-am oprit ? stau aici pe o bancă singur, de parcă aş fi cine ştie ce nebun, oare sunt nebun ? am fost să cumpăr mere dar nu am cumparat, erau urâte; am scăpat pe jos o grămadă de lucruri, nu ştiu ce am avut, de regulă nu mi se întâmplă să fiu neîndemânatic; nu ştiu dacă ea va reuşi să reziste atacurilor lui pătimaşe, sunt curios să văd cum va evolua situaţia; dacă aş avea în clipa asta tot ce îmi doresc să am, aş fi oare dintr-o dată fericit ? eu pot fi fericit ? ”
În spatele lui, un câine începu să urle. Tresări speriat, se ridică şi porni mai departe. Când se opri din nou, era aproape dimineaţă. Avea o faţă senină iar culoarea îi revenise în obraji. Zâmbind din colţul gurii privea admirativ spre orizontul sângeriu…
XY oftă.
‘’…nu înțeleg de ce gardul ăsta e din lemn, nu s-au gândit că va putrezi ? “
No comments:
Post a Comment