Monday, March 29, 2010

…?…

Probabil lovit din plin de astenie, îmi vine tot mai greu să scriu. Așa că, dacă prin cei ce mai își vâră ochii pe aici, există vreo idee ori întrebare ori provocare (literară de preferat)  am să încerc să fiu pe subiect și de ce nu, si pe lângă el. 

Saturday, March 27, 2010

…Necazul cel mare X : Amintiri…

Străinul făcu un semn cu mâna și grupul de oameni se opri brusc din alergare. Cu fețele transfigurate de groază și efort susținut, răsuflau sacadat formând un cor bizar. Toți în afară de Străin, aținteau cu privirea pământul reavăn și negru. Acesta ținea în mană un lemn ce-i servea de sprijin…rănile nu-i erau complet vindecate, un tremur nervos îi cuprinsese bărbia, iar pe față avea impregnată o grimasă de durere. Se întoarse spre oamenii care abia mai puteau resipira, și după o analiză atentă începu să vorbească:

-Ce ați văzut acolo, de acum înainte veți vedea mereu. El nu cunoaște mila și acum, după mult timp, are libertate deplină. Nu i vă puteți împotrivi sub nici o formă, vă cunoaște mai bine decât voi înșivă. Și voi îl cunoașteți pe el, bine chiar…altfel nu ați fi rămas aici…

-O sa murim? întrebă o voce sfârșită.ExtremeShare_001

Străinul încercă să găsească pe cel ce articulase întreabrea, dar nu reuși. Zâmbi amar și sprijinit de toiagul de lemn, întoarse spatele oamenilor.

-Eu merg acolo unde a început totul…în “I”, zise el și începu să pășească, depărtându-se de oamenii ce-l priveau cu nehotărâre.

‘’De ce să-i las să fie îngroziți ? Nu e timpul pentru așa ceva. Ea mi-a zis că vremea asta va veni…nu am crezut…cum am putut să n-o ascult ? Mi-e atât de dor de ele…dar știu că trebuie să ajung la “I”, în curând măslinii vor începe să vorbească…

-Stai, oprește-te! Glasurile lor se auziră ca unul. Străinul se opri și se întoarse spre ei zâmbind. “E îngrozitor ce poate face spaima din oameni…” reflectă el, apoi continuă cu glas tare:

-Să mergem! Ar fi bine să ajungem în munți înainte de căderea nopții, S e pe urmele noastre iar slujitorul lui înaripat nu va întârzia să apară…haideți!

Însuflețiți de aceste vorbe, oamenii începură din nou să alerge. Fiecare se gândea la acea uriașă creatură care luase deja doi oameni dintre ei…sentimentul fricii le dădea aripi iar incertitudinea existenței le anula oboseala; curând în depărtare își făcură apariția piscurile munților îmbrăcați în zăpadă. Asfințitul picta zarea în roșu aprins iar Străinul își simți ființa cuprinsă de o nebănuită liniște…închise ochii.

“-Dragul meu! Daca ai fi văzut ce frumos a fost astăzi acolo! Toți acei oameni ne-au primit așa de bine în mijlocul lor…fetița și-a făcut o mulțime de prieteni noi, trebuie…trebuie să vii și tu!

-Am ieșit afară cât ați fost voi plecate și am adus tot ce aveai nevoie pentru bucătarie…draga mea “ei” așa sunt învățați să se poarte, ai grijă te rog.

-Dar e atât de nou și de deosebit! Am cântat împreună!

-Poți să te duci, dar…

-Știi, un om a deschis o carte și a început să vorbească de o vreme când totul, așa cum noi știm, va lua sfârșit.

Cu glas ușor ironic la inceput și vizibil iritat spre sfârsit, Străinul exclamă:

-Da…și tot atunci va veni unul care va face mult rău pe pământ și tot felul de astfel de povești…nu ar trebui să iei lucrurile astea în seamă, sper că nu voi fi nevoit să nu te mai las să mergi!

-Bine, zise femeia și o umbră trecu rapid pe fața ei…îl luă pe Străin în brațe și-i șopti la ureche, mă duc la bucătărie…joaca-te puțin cu cea mică.

Fetița aparu lângă ei și se ceru în brațele tatălui…îi povesti de prietenii ei cei noi și de cum au cântat împreună…mama ei zâmbi și plecă…ciripitul vesel al fetiței umplea întreaga casă, iar Străinul simți o căldură necunoscută învăluindu-i inima, se simțea vexat-soția și fica lui, cunoașteau acum o bucurie nouă, ce nu venea de la el, dar care reușise să le transfigureze profund. Căută în bibliotecă și găsi o carte groasă cu coperți negre…o deschise la întâmplare și citi:

”La început era Cuvântul și Cuvântul era…”

Un vijelios fâlfâit de aripi îl smulse din visare pe Străin, de nicăieri lângă ei apăru Madis. Oamenii îl înconjuraseră și-l strângeau în brațe nevenindu-le să-și creadă ochilor-îl crezuseră mort. Madis nu zicea nimic, buzele alungite într-un zâmbet forțat și ochii cu sclipiri metalice vorbeau parcă în locul lui. În acel moment Străinul știu…voi să strige, dar ceva îl lovi puternic între omoplați.

Căzu în genunchi și apoi îmbrățișă pietrișul ascuțit…

Monday, March 15, 2010

…Post aniversar…

 

Când timpul trece îți rămân de făcut următoarele:

- te miri până îți trosnesc fălcile gâdindu-te la cum trece vremea, mai scapi un oftat, mai aduci aminte prietenilor cum era “pe vremea ta” și eventual faci o vizită scheletului din șifonier.DSC01294

-abordezi situația cu un zâmbet cinic, abia afișat și strângi din dinți când îți dai seama că ai mai puțin păr pe cap, devi brusc un vizionar și te pui pe făcut planuri, presat fiind de puținele lucruri făcute până atunci; nu e cazul să disperi toana asta cu viziunea de cele mai multe ori, trece în maxim o săptămână.

-dacă obișnuiești să vorbești mult îți vine dintr-o dată să taci, nu pentru că ai simți nevoia să asculți mai mult pe ceilalți ci pur și simplu ai epifania faptului că, de o vreme, persoana pe care o plictisești cel mai mult ești chiar tu.

-dacă obișnuiești să vorbești puțin îți vine dintr-o dată să vorbești mult, acest lucru este observat rapid de ceilalți care se văd puși în situația de a cântări, evalua și proceda cât mai firește, potrivit acestei bruște schimbări comportamentale…nu e cazul să te sperii, dimpotrivă s-ar putea să-ți dai seama că prieteni sunt doar acei ce te bagă în seama și atunci când nu vorbești deloc și atunci când tot ce pot face e să te întrerupă pentru că nu te-ai putea opri altfel din pălăvrăgit.

-începi să adormi mai greu, și ești urmărit de obsedantul gând că de mâine vei fi mai bun…nu ai idee când anume ar fi maine-le respectiv, cert e că, dimineața abia îți amintești cum te cheamă.

-detaliile devin piese de bază în ecuațiia vieții tale sociale, de cum le vei putea exprima sau folosi, tind să cred că va ține restul maturizarii tale.

Ce bine că un blog nu trece prin așa ceva.

Mai sunt câteva zile și se face un an de când am apărut pe virtual cu ciudățeniile mele scrise. Mi-a plăcut, așa că, deși ceva mai sporadic, o să mai activez pe aici o perioadă. Pentru partea în care mi se urează numai lucruri faine, ani mulți, fericiri și tot felul de asemănări…las loc pentru voi, asta în cazul în care există “voi”. Da…cine mă cunoaște știe ce glumeț sunt.