Thursday, November 26, 2009

…Laitmotiv…

Mario  râdea profund amuzat, iar eu, luat complet de val forţez nota şi declar pompos :

-Să ştii că o să scriu despre asta, diseară e gata!

-Serios ? Abia aştept!

…cu zece minute mai înainte:

“- Măi, îţi zic eu, am descoperit cea mai tare patiserie posibilă ! Brânzoaicele sunt cu brânză iar covrigii cu susan…sunt cu susan!

-Ce măh? Unde ziceai că e ? Ce jmecher !

-Da măi, acolo lângă gura de metrou, aproape de magazinul de la care îţi iei tu tigări! Mergem?

-Stai să vina şi pro….Bănel !

(Râsete)

Un grup relativ compact de viitori ingineri, porneşte de la facultate, spre mai sus amintita patiserie. Drumul e scurt, trece pe lângă sediul Pro Tv şi include o trecere de pietoni….trecută de toată lumea pe roşu. Suntem veseli, azi am avut doar un laborator unde am descoperit tot felul de lucruri care mai de care mai ceţoase.

-Unde e măh? Mai e mult?

-Nu ! e chiar acolo lângă “Second Hand”!

-Aaa, jmecher atunci !23042008553

Mica încapere ce ţinea loc de patiserie deveni brusc arhiplină…cu viitori ingineri. Mario a reuşit să-i substragă lui Bănel ultimul rulou cu cacao disponibil, aplicând celebra metodă “brânci”. Am ieşit afară să ne întrecem în laude...s-au făcut trocuri: jumătate de covrig pe sfert de brânzoaică.

Grupul se destrămă apriori terminării covrigilor. Oftez… mă aşteaptă o altă zi de muncă. În metrou vorbim de cărti, de Gaudeamus, de viaţă , de droguri şi de facultate.

Andrei e tocmai în cealaltă parte a metroului şi nu ne vede. Deja anticipăm un râs pe cinste.

Când metroul a oprit la Piaţa Victoriei nu bănuiam că sunt foarte aproape de punctul culminant al călătoriei mele pe sub pământ. Mario la fel. Andrei în continuare nu ne vedea, nici el nu bănuia nimic.

Ajungem la peronul spre Berceni, şi dintr-o dată m-a lovit. Mă opresc, îmi dreg puţin glasul, şi cu o voce încărcată de solemnitate zic:

-Mario, urmează să-ti arăt laitmotivul metroului, românului şi de ce nu…al vieţii.

-Ce măh? Întrebă Mario ca trezit din somn.

Eu am continuat aproape impasibil.

-Vezi covrigăria din faţă ?

Mario privi spre covrigarie şi se opri brusc. Covrigaria, o cuşcă mare din pvc cu geam termopan, avea scris cu litere mari şi roşii, pe unul din pereti:

“FORMAŢI COADA PARALEL CU MAGAZINUL. VĂ MULŢUMIM.”

În faţa acestui îndemn scris cu litere mari şi roşii, o mulţime de oameni, organizaţi în coadă, stăteau perpendicular pe poziţia magazinului.

Am început amândoi să râdem.

Andrei, aparu de nicăieri lângă noi şi extrem de mirat ne-a întrebat cum am ajuns acolo înaintea lui.

Ne-a fost greu să rămânem în picioare. Râdeam în cel mai sănătos mod cu putinţă…”

 

-Să ştii că o să scriu despre asta, diseară e gata!

-Serios? Abia aştept!

Monday, November 23, 2009

…Răbufnesc !…

Răbufneşte în mine ceva. Răbufnesc tastele pline de praf şi firimituri de pâine. Răbufneşte Andrei cu veşnica lui întrebare, pe care o pune exact când intră metroul în staţie: “Ai mai scris pe blog?”.  Răbufnesc proiectele prin care încerc să înnot şi altfel decât “ca toporul la fund”. Răbufnesc dosarele, licenţele şi dizertaţiile. Răbufnesc buzunarele goale. Răbufneşte golul din stomac dupa o raită în maDSC03707ll.

În lipsa timpului ori înveţi să devi eficient, ori îţi pregăteşti moral valiza pentru incediul iminent….(vezi expresia : “a-ţi da foc la valiză”).

Paradoxul timpului puţin e absenţa lenei…tot un paradox e şi guvernarea aproape totalitară a acesteia în perioadele cu mult timp liber. Dacă lenea are  ceva bun în ea, e faptul că nu poţi vedea fizic timpul,  în lene timpul e doar  o iluzie de proporţii deşertice ce crează o stare de păcătoasă plăcere.

Văd în fiecare zi feţe noi, văd oameni legănâdu-se altfel la zdruncinările metroului, văd riduri pe feţele lor când citesc “adevărul de seara” , grimase la auzul expresiei “ trenul staţionează două minute”…

Câteodată mi se pare prea alert umbletul pe pământ…atunci îmi doresc să ajung în Cer.

Câteodată mi se pare prea încet umbletul pe pământ…atunci îmi doresc cel mai mult să ajung în Cer.

Nu ştiu dacă Andrei o să citească ce am scris pe aici. El e pata de culoare de la facultate şi îi sunt recunoscător pentru asta.

E luni şi nu m-aş mira să mă culc iar când mă trezesc, să-mi dau seama că e vineri.

Nu m-aş mira, probabil mi-aş dori mai mult ca oricând să ajung în Cer.

Monday, November 16, 2009

…câine vs rutină…

Curs de maţini electrice în stilul Lazăr. Am înţeles în întregime şi pe alocuri chiar mi-a plăcut. Am plecat de la facultate mulţumit. La metrou sunt ca de obicei cu Mario şi Tzz.

-Măh!...pe unde eşti? Mă întrebă Mario.

Tresar şi reuşesc cumva să-mi dezlipesc privirea de pe geamul devenit oglindă….

-Măi…dacă aş închide ochii aş adormi…

Mario mă analizează câteva secunde apoi dă înţelegător din cap…

-Ştiu cum e… zise el oftând. Mâine e grevă la metrou! Mai vi la facultate?

-E grevă? Nu mai vin! ExtremeShare_045

Ne-am despărţit la Piaţa Romană. Aerul de afară e rece şi-mi face bine. Toţi privesc în gol…traversez şi mă îndrept spre locaţia unde urmează să-mi desfăşor activitatea de arhivist. Trec pe lângă o biserică mare…cred că până la urmă o să intru să văd cum e înăuntru…

Pe trotuar stă un câine uriaş, lânos şi cu zgardă antipurici albastră la gât…Trec pe lânga el admirandu-i lehamitea vizavi de tot şi toate… deodată aud un zgomot în spate şi simt căldura botului deschis ca să muşte, aproape de cefa mea. Am executat un salt de care sunt mândru…din trei paşi am fost departe lăsând în urmă un lătrat furios şi rasetele înfundate ale celor câţiva martori ai scenei.

Am deschis prima licenţă…era ora 15:00.

Am închis ultima licenţă…e ora 19:48.

Mâine lucrez toata ziua. Daca o sa văd câinele, o să trec pe trotuarul opus, îmi plac îndeajuns de mult căţeii pentru a-i trata cu respect…chiar dăcă uneori înseamna a da bir cu fugiţii.

Când începusem să-mi pierd nădejdea, un câine cu mustăţi renascentiste mi-a demonstrat că rutina nu e totul la o zi.

Una dintre cele mai plăcute concluzii.

Poate mâine nu va fi un câine…

Friday, November 13, 2009

….Stukas…

La sfârşitul unei alte săptămâni “fulger”, simt nevoia cramponării de o amintire, iar amintirile cele mai faine le găseşti în copilărie…

Am mai scris despre Dan, singurul prieten pe care l-am avut în copilărie, cel care a trecut peste statul meu de “pocăit” care implica bătăi, jigniri foarte creative şi trimis după suc . A fost o copilărie faină de tot.

În clasa a patra tata m-a învăţat cum să fac nod la cravată şi avioane “Stukas”, prin urmare eu şi Dan am început să facem avioane dintr-o hârtie specială , lucioasă şi uşor gălbuie, subtilizată cu îndemânare de la magazinul mamei prietenului meu. Eram captivaţi de ceea ce făceam şi în scurt timp ne-am perfecţionat îndeajuns de mult încât să ajustăm modelul de bază “Stukas” , ajungând la varianta finală şi cu mult îmbunătăţită, botezata de noi “ Fănică” după numele primului avion de vânătoare din România.

Odată eram la mine la bloc şi aruncam avioane de la balcon. Când  am plecat să mai aduc  foi,  Dan a fost imediat abordat de un vecin astfel:

“-Mă ! Tu nu ştii că aştia sunt “pocăiţi” ? Ce cauţi tu la ei ?”SD531597

Dan a răspus simplu:

“Cornel e prietenul meu.”

Importanţa acelui moment o realizez abia acum.

 

 

 

Dan voia să se facă pilot.

Eu habar nu aveam ce să mă fac, voiam doar să fiu la fel de puternic şi curajos precum “Ursu” personajul creat de Constantin Chiriţă în “Cireşarii”.

Eu alergam mai repede ca el. El arunca pietrele mai departe decât mine. Am făcut zmeie din foi de mate şi paie de mătura. Citeam Sven Hassel,  mie îmi plăcea “Porta”,  lui “Legionarul”.  I-am luat odată apărarea şi m-am simţit cel mai tare. El a sărit primul de la trambulină şi nu a luat apă. Eu am sărit după el direct într-o zona cu viermi de iod,  cred că am înghiţit o mulţime.  Ştia Turbo Pascal…eu încă regretam colecţia de “surprize“ de la celebra gumă de mestecat “Turbo”.

Au trecut vremurile de atunci. Dar au lăsat în urmă ceva ce nu va trece niciodată.

Dan e prietenul meu.

Saturday, November 7, 2009

…Necazul cel mare IV : Eu sunt! Eu strig!…

Se împiedică şi căzu. Înainte să atingă pământul încercă senzaţia unei ameţeli dulci şi se miră de orizontul ce se înfăşura sul precum un antic papirus. Nu mai simţi nisipul fierbinte ce-i pătrunse în gură, nici piciorul rupt ce acum avea o poziţie nefirească. Îşi pierdu cunoştinţa.

Deschise ochii şi clipi des, auzea un zgomot înfiorator şi se grăbi să-i afle originea. Începu să tuşeasca înnecânduse cu nisip…cât tuşi, zgomotul încetă.

“- Eu sunt! Eu strig!....gândul îl lovi cu o brutalitate fără seamăn. 

Durerea produsă de piciorul rupt îl făcea să-şi simtă inima gata să explodeze…urla animalic iar în răstimpuri doar un horcăit proExtremeShare_106fund îi ieşea din gura schimonosită. Chircit şi acoperit de o sudoare rece…leşină.

Se trezi în bataia unei rafale de vânt, jumătate îngropat în nisipul viscolit de o puternică furtună. Îşi adună forţele şi începu să se târască pe povârnişul abrupt. În departare , soarele dispărea aruncând o ultimă privire încărcată parcă de milă, spre omul în zdrenţe. Urlă din nou dar nu mai auzi nimic, încercă o durere nouă, uscată în gâtul său tumefiat. Cu un icnet se aruncă înainte….se rostogoli prin nisipul silenţios lăsând dâre adânci în urmă. De data asta văzu cerul înfăşurându-se înaintea ochilor săi…lesină din nou.

Era călare pe un cal negru şi galopa furios privind, tot timpul, înapoi; o arătare ce-i striga cu putere numele îl urmărea îndeaproape. Fiara îl ajunse şi-l doborî de pe cal, apoi începu sa-l zgâlţâie urlând şi mai tare…visa. Se deşteptă în braţele unui om cu privire sticloasă şi voce stridentă ce îl scutură uşor vorbindu-i molatic…în mâna liberă ţinea un pahar cu apă…îi dădu să bea afisând un zâmbet binevoitor. Rănitul bău pe nerăsuflate şi îngăimă stins o mulţumire…ridică uşor capul şi văzu un grup de oameni ce-şi vorbeau în şoapta făcând semne spre el. Adormi.

Bărbatul cu ochi sticloşi vorbi iar ceilalţi îşi opriră discuţia şoptită.

“- Urmăreşte trenului, vrea să ajungă acolo unde mergem noi, vom împărţi apa şi pâinea cu el de acum.”

Un murmur de dezaprobare generală se născu imediat ce-şi termină spusele. Ochii Călătorului se îngustară scăpărând văpăi… voi să-şi apostrofeze companionii dar nu apucă să-şi deschidă gura…în departare un şuierat sparse liniştea nopţii. Începură să-şi strângă lucrurile în fugă, doi dintre ei mai bine clădiţi apucară targa în care zăcea străinul şi porniră la drum. În privirile lor se citea groaza…

Thursday, November 5, 2009

…încercaţi un fular !…

Nu am mai scris de ceva timp. Constat cu amărăiune că scrisul, la mine e funcţie de timp, iar timpul e funcţie de vremuri şi împrejurări. Voiam să încep luna asta cu partea a patra din “Necazul cel mare” dar nu am avut idei cu toate că, inspiraţie e destulă mai ales când mergi în fiecare zi cu un metrou din ce în ce mai plin de măşti tip dentist. Aş scrie câte ceva în fiecare zi dacă aş fi bloger. Nu sunt. Nu ştiu dacă îmi dExtremeShare_049oresc să fiu...

Îmi place ce fac şi sunt mulţumit. Încep să întrezăresc un posibil scenariu pentru viaţa mea. E liniştitor sentimentul unui viitor….să ştii că îl ai, să ştii că exista, că ar putea fi frumos. Mult timp mi-am dorit să ajung acolo unde nu mă vedeam nicicum ajungând…şi acum odată ajuns şi trecut…totul capătă sens. Nu a fost din cale afară de frumos. Acum îmi doresc să-mi doresc cât mai puţin în fiecare zi…cred ca e o cale viabilă spre mulţumire.

Oameni vin şi pleacă la fel şi stările la fel şi trăirile…să ajungi la sfârşitul unei zile în care să poţi spune că te-ai bucurat, că ai reuşit să fii sincer şi ai făcut un bine de ochii tai şi nu de ochii lumii…poţi dormi liniştit.

E noiembrie, duminica trecută a nins …nu ştiu cum va fi iarna asta…cel mai sigur altfel decât celelalte.

Fac apel la cei ce poartă maşti tip dentist…încercaţi un fular !