Friday, January 15, 2010

…Vinerea e zi scurtă…

…am întârziat la facultate. Facultatea e locul întrebărilor fără răspuns, iar câteodată e răspunsul primit când visezi la un viitor oarecare..

Am stat în picioare în metrou, bună ocazie pentru a primi priviri încărcate de recunoştinţă de la doamne şi domnişoare. Asta se întâmplă câteodată. Azi nu.

ExtremeShare_195 De la facultate am plecat la job tot pe sub pământ. Fără a înţelege încă de ce, înţelepţii de la metrou, de ceva vreme au hotărât ca uşile să se deschidă prin acţionarea manuală a unui senzor. Prin urmare, la fiecare staţie e bătaie mare care să pună primul mâna pe senzorul respectiv. Totul e să apeşi când butonul devine verde şi se aude un sunet specific.

Trec peste acest memoriu tehnic…stau în faţa uşii, singur, metroul intră în staţie, eu îmi pregătesc mâna, îmi lungesc arătătorul nici prea aproape nici prea departe de buton, când…

O Doamna vine cu al ei degeţel tunat cu o unghie roşie, lungă şi destul de tăioasa, şi începe să apese întâi în arătătorul meu, apoi după baterea mea în retragere, luând cu asalt butonul…şi tot aşa până când se auzi sunetul, senzorul deveni verde, şi uşa se deschise.

Lumea se grăbeşte. Mai ales vinerea. Nu am nimic cu graba. Apreciez pe cei ce fac lucruri bune, repede. Cât despre ceilalţi…las tentativa de julitură la arătător să vorbească în locul meu.

Vinerea e zi scurtă.

Tuesday, January 12, 2010

…Necazul cel mare VII:Berth…

S deschise cu piciorul uşa trenului aflat într-o goană nebună. Aerul rece al nopţii năvăli cu furie pe culoarul îngust şi slab luminat, iar S trebui să se ţină bine de mânerul ruginit al uşii acum complet deschise spre exterior. Fără a-şi lăsa faţa pradă vreunei expresii coborî pe ultima treapta şi se aruncă în gol. În urma sa uşa începu să se bălăngăne scârţâind sinistru. Trenul disparu în noapte.

Drumul cu pietre mari, şlefuite dar năpădite de buruieni şerpuia printre dealurile golaşe. Nu mai trecuse de multe vreme cineva pe acolo, iar indicatoarele prăfuite, doar printr-o minune mai stăteau drepte. Cu pas vioi şi zâmbet larg, S apăru ca din senin pe drumul pavat cu pietre…ExtremeShare_150

Deşi arata la fel, înfăţişarea i se schimbase. Purta un costum negru cu tente albăstrui în lumina soarelui iar cureaua de un verde închis îi adauga supleţe şi un oarecare aer aristocrat. În mâna stângă ţinea un pumnal cu lama încovoiată spre vârf…nu apucase să îl şteargă, sau poate că nici nu-şi dorea asta…în mâna dreaptă ţinea strâns o uriaşă coadă de pisică ce încă se zbătea parcă nerealizând desparţirea de trup, sângele prelins printre degetele făcute pumn stropea regulat pietrele uscate….

Chipul său destins de o voioşie ce-ţi dădea fiori, avea o paloare nesănătoasă iar gâtul descoperit lăsa să se vadă o cicatrice veche.

“Abia aştept să-l cunosc pe Străin. Berth mi-a zis că, deşi l-a urmărit nu a reuşit decât să-l sperie…a scăpat de fiecare dată. De mine nu va scăpa….aveam nevoie de o ieşire, trenul a reuşit să mă plictisească mai repede decât m-aş fi aşteptat…da o să-l prind pe Străin şi o să stăm puţin de vorbă...poate nu trebuia să renunţ la Berth” şi privi la uriaşa coadă de pisică ce se zbătea furios în mâna sa. Zâmbi rece şi deveni meditativ.

“ Întotdeauna va fi altcineva să-i ia locul...da…Berth mă plictisea la culme, a meritat atenţia mea deplină! ” şi aruncă coada cu un gest furios…coada zbură prin aer răsucindu-se şi stropind în jur cu sânge. Un erete enorm o prinse din zbor şi plecă cu ea în cioc…

”Vadis e mulţumit acum…de mult trebuia să fac asta…”

Drumul se sfârşi brusc în faţa unei păduri cu copaci morţi ce se întindea cât vedeai cu ochii. S se înfioră.

“E aproape” gândi el, şi se afundă în pădure.

Friday, January 8, 2010

…Vai vai !…

Aud încoace şi încolo cât de greu şi imposibil va fi să trăieşti în România anul asta. Aud milogeli trase de păr, de acei milogi care se gândesc la faptul că din trei masini vor putea întreţine doar două. Aud că se scumpeşte mâncarea ,tigareta ,tot ce mişcă şi alunecă prin aer, apă ori tuburi digestive. După douăzeci de ani de la zdrobirea jugului comunist, toţi sar în sus : ce rau e acum , ce bine era atunci, “ah Nicule unde eşti Nicule? “

Pentru cei care se aşteaptă la lucruri bune de acum în colo în România şi în lume în general, voiesc să suflu un  pic în ceaţă şi să zic: Dacă ar fi în ţara asta creştină şi sfânta şi toate cele, oameni care să citească constant Biblia, să asculte cu luare aminte ce zic preoţii, pastorii prin Biserică, atunci am scăpa de atitudinea condamnatului care îşi aşteaptă ştreangul, cu toate că de ştreang nu poate fi vorba.

ExtremeShare_019Ne-am da seama că a te văita şi a devein fatalist nu e altceva decat o sinucidere metafizică ori legumizare a intelectului… mai avem înca timp de a renunţa la sportul care ne betegeşte, picioarele, minţile…visele.

Frica e normală iar marii oameni au folosit-o pentru soluţii la probleme cu adevărat existenţiale, nicidecum pentru mutarea habitatului în copaci.

Închei în cel mai optimist mod cu putinţă: dacă vom învăţa să uităm milogeala şi alte manifestări aproape artistice de genul acesta vom aştepta Sfârşitul cu demnitate şi uşurare, pentru că oricum Sfârşit nu există…ci doar un nou Început.

Friday, January 1, 2010

…Necazul cel mare VI: Straja…

 

‘’ Să fie oare un om bolnav ? ” se întrebă Călătorul lăsându-se pradă îndoielilor, “Când l-am văzut, avea ochii sclipitori, de om cu vază, iar hainele… deşi zdrenţuite sunt alese cu gust…” şi îşi întrerupse şirul gândurilor pentru a scormoni cu un băţ prin tăciunii ce dădeau să se stingă; ceru oamenilor printr-un îndemn scurt şi răspicat, să aduca vreascuri şi apoi continuă:

“…da…nu pare să fie om de rând şi n-ar strica să-l fac să lege câteva cuvinte cu privire la Trecut…” privi spre locul în care, învelit cu o pătură groasă, Străinul stătea ghemuit, privind fix spre focul ce pâlpâia timid printre lemnele nou aduse.

 

ExtremeShare_011  Amurgul cuprinse mica tabară aşezată la liziera unei păduri cu copaci morţi ale căror umbre dănţuiau în ritmul impus de foc. Călătorul îşi adună oamenii şi traseră la sorţ programul de veghe pentru noaptea ce stătea să înceapă. Lui îi căzu prima strajă şi mulţumit, începu să-şi aranjeze locul de unde avea o panoramă potrivită. Mai puse câteva lemne pe foc în aşa fel încât să ardă încet, fără a se stinge.

-Cum ţi se par locurile astea ? întrebă din senin Călătorul. Îşi auzi propria voce sunând atât de diferit încât tresări instinctiv, dar apoi liniştindu-se continuă:

-Ţi-e bine? Ai nevoie de ceva ?

Străinul nici nu clipi măcar. Privea la fel de fix ca şi înainte spre foc. După câteva minute bune însă, raspunse cu o voce profundă şi caldă:

-Totul e nimic. Locurile astea au murit demult. La fel şi noi. Nu pot să simt “binele”, când sunt atât sigur că “el” a plecat definitiv de la mine. Nevoia mea stă în moarte. Doar acolo. Îsi incheie răspunsul la fel de impasibil, fără să privească spre Călător, care nevenindu-i să-şi creadă urechilor, împietrise.

Doar lemnele pocnind spărgeau liniştea. Undeva în noapte un câine începu să urle jalnic. Cei doi stăteau nemişcaţi de o parte şi de alta a focului, unul arătând-se peste măsura de surprins, celălalt complet inexpresiv.

“Până la urmă ascunde mai mult decât aş fi fost în stare să cred…sunt încă slab” gândi Călătorul pe jumătate supărat. Peste puţin timp, simţi o uşoară bătaie pe umăr. Straja pentru el se încheiase, altul îi lua locul. Se înveli bine şi adormi făra a-şi putea duce la capăt ultimul gând.

“N-am să mai stau cu ei…mâine voi fugi ” şi pentru prima oară Străinul lăsă emoţia să-i cuprindă chipul… ochii deveniră sclipitori iar buzele groase şi frumos arcuite schiţară un suras.