…am întârziat la facultate. Facultatea e locul întrebărilor fără răspuns, iar câteodată e răspunsul primit când visezi la un viitor oarecare..
Am stat în picioare în metrou, bună ocazie pentru a primi priviri încărcate de recunoştinţă de la doamne şi domnişoare. Asta se întâmplă câteodată. Azi nu.
De la facultate am plecat la job tot pe sub pământ. Fără a înţelege încă de ce, înţelepţii de la metrou, de ceva vreme au hotărât ca uşile să se deschidă prin acţionarea manuală a unui senzor. Prin urmare, la fiecare staţie e bătaie mare care să pună primul mâna pe senzorul respectiv. Totul e să apeşi când butonul devine verde şi se aude un sunet specific.
Trec peste acest memoriu tehnic…stau în faţa uşii, singur, metroul intră în staţie, eu îmi pregătesc mâna, îmi lungesc arătătorul nici prea aproape nici prea departe de buton, când…
O Doamna vine cu al ei degeţel tunat cu o unghie roşie, lungă şi destul de tăioasa, şi începe să apese întâi în arătătorul meu, apoi după baterea mea în retragere, luând cu asalt butonul…şi tot aşa până când se auzi sunetul, senzorul deveni verde, şi uşa se deschise.
Lumea se grăbeşte. Mai ales vinerea. Nu am nimic cu graba. Apreciez pe cei ce fac lucruri bune, repede. Cât despre ceilalţi…las tentativa de julitură la arătător să vorbească în locul meu.
Vinerea e zi scurtă.
No comments:
Post a Comment