Thursday, February 25, 2010

…Dac-ar fi…

 

Nu sunt prăpăstios de fel. Unii ar spune că sunt chiar optimist. Eu cred, că am învățat ce trebuie de la dopul de plută: oricât de neagră ar fi apa, ideea e să nu te duci la fund. Asta nu mă oprește totuși, să mă gândesc ce ar fi în cazul unui obștesc și subit sfârșit al propriei mele ființe.

Sunt din ce în ce mai obsedat de gândul că, m-am născut pentru a lăsa ceva în urmă. Ca orice om de altfel. Cât despre acel “ceva”…aici DSC01532intervin marile întrebări, crize și disperări.

O bună parte din timp am privit spre Dumnezeu precum arabul spre Mecca. Fără a cunoaște nimic în afară de faptul că trebuie să ajung cumva acolo. Consecința acestei atitudini e mai limpede decât iazurile primavara…lene, ineficiență și o acută senzație de inutilitate. Ori aceste senzații nu-s în măsură să ridice și să încânte un suflet creat pentru a se bucura de eternitate. 

De ceva timp privesc la Dumnezeu altfel. Altfel decât am fost învățat, altfel decât am crezut că e bine, altfel decât am văzut la alții. Acest altfel a dat existenței mele un nou înțeles. Acum am un vis dincolo de care, ar fi posibil să las ceva în urmă. Acum fiecare zi e o luptă spre schimbare, iar eșecurile, fie ele numeroase și cateodată dramatice, nu fac decât să-mi aducă aminte, că orice e mai bine decât lâncezeala. Visez la o zi doar cu victorii.

Nu știu mai nimic despre viață, nu-mi pot explica majoritatea lucrurilor, nu pot înțelege realitatea și nu pot descifra adevărurile. Tot ce știu e că aceste lucruri mă preocupă din ce în ce mai puțin și cred că drumul fericirii începe de aici. E simplu să știi că ai fost creat de Cineva, pentru a trăi într-un anume fel și a lăsa în urmă un anume ceva.

E și mai simplu să alegi să fii altfel, într-o lume ce clonează caractere pe bandă rulantă. Nu sunt mai multe feluri de “altfel”, ci doar un singur fel. Altfel înseamnă să fugi de majoritate și focuri de artificii în favoarea catacombelor și a unei rugi șoptite cu lacrimi în ochi….

Îmi doresc să scap de balast și să pot face ceva îndeajuns de bine și frumos, încât să-i ofer Lui drepturile de autor.

Thursday, February 18, 2010

…Necazul cel mare IX: Madis…

-Lasă-l! zise S, afișând un ranjet de satisfacție. Vadis își descleștă ghiarele iar corpul omului căzu cu un bufnet sec, la picioarele lui S. Acesta își duse mâna deasupra ochilor și privi spre locul de unde dispăruseră fără urmă ceilalți oameni. Căzu pe gânduri uitând de uriașul erete și de omul care acum își venea în simțiri.

-Vadis! Mâine vreau să le iei urma, îi vreau pe toți până la ultimul! Nu trebuie să-ți amintesc de Berth, nu?

-Nu stăpâne! Am înțeles, zise Vadis cu o voce horcăita, apoi continuă plin de teamă, Stăpâne! Am lovit pe unul din ei, și acum zace acolo mort…să-l aduc?

-Vadis! Când ai mâncat ultima oară? Vocea lui S căpătase o oarecare catifelare, dar ochiiExtremeShare_032 îi străluceau frenetic, ceea ce-l făcu pe omul de la picioarele sale să leșine din nou cu un vaiet prelung.

Vadis mulțumi din cap și zbură spre locul morții Călătorului. S îl urmării cum face cercuri la început largi apoi din ce în ce mai strânse deasupra trupului inert. Apoi își mută privirea dintr-acolo, pentru a studia omul adus de uriașa creatură.

Avea un cap rotund și complet părăsit de păr. Trecut de jumătatea vârstei dar cu o față senină și deloc îmbătrânită. Sprâncenele stufoase și negre îi dadeau un aspect gânditor dar nasul mic, turtit și bărbia lată, aminteau mai degrabă de un boxer retras din activitate. 

“ Oamenii! Mereu în contradicție cu ei înșiși ! Nu știu ce-o fi văzut Yeshua la ei…” geamătul omului nu-l lăsă să-și ducă gândul până la capăt. Se trezise.

-Cum te cheamă? Întreba cu voce moale și blândă S.

Omul nu răspunse ci se încordă ca pregatit pentru a fi lovit.

-Cum te cheamă? Și glasul lui S se aspri.

-Ce contează ? Vreau doar să mor. Atât.

-Dacă ai avea tot ce n-ai avut vreodată, ai mai vrea să mori?

Omul clipi des și răspunse:

-Nimeni nu poate să-mi dea tot.

-Dar de-ar putea, ai mai vrea să mori?

-Nu.

- De-acum te numesc Medis. Tot ce-ai vrut și n-ai avut e de azi al tău. Atât doar, pentru a avea totul, trebuie să-mi aparții.

-Vreau…vreau, bângui omul .

-Bine atunci.

Omul se simți apucat de brațe puternice și așezat în picioare, durerile-i dispărură….se trezi îmbrăcat și aranjat cum doar prin vis crezuse că poate fi. Începu să ceară, dorință după dorință, toate i se îndeplineau aievea. Atunci complet cucerit zise:

-Sunt al tău, nu mai vreau să mor!

S încuvință din cap, și-i întoarse spatele. Începu să râda de omul plin de sânge și noroi ce se bucura de iluzia vândută de el.

“Oamenii….oare ce-a văzut Yeshua la ei ? ”

Sunday, February 14, 2010

…pledoarie pentr-un neîndrăgostit…


La sfârșitul unei zile de duminică, mă găsesc profund pus pe gânduri vis a vis de dragoste, sfinți și lucruri de genul acesta. Nu că mi-ar displace, dar venind în seara asta spre cămin și trecând pe sub un stâlp ce arunca o lumină îndoielnică, mă pomenesc față în față cu o domnișoară ce ținea cu delicatețe între degete, o țigară aprinsă. Nimic neobișnuit pâna acum, însă...

Mă dau în lături pentru a-i face loc să treacă (strada răsăritului a devenit raiul băltocilor), iar ea în timp ce trece pe lângă mine, îmi ziceDSC01514: "Vrei să-mi dai foc la păr? Sunt nebună! " și-apoi o ia la fugă în noapte.
Am ajuns în cămin și am zis să marchez momentul scriind...

Azi a fost ziua lor, a îndrăgostiților...și a trecut. Sper din toata inima ca iubirile înfiripate în preajma acestei zile să dăinuiască și mâine măcar... 

Știu doar că, de aș mai iubi, nu aș cădea în capcana primăverii și al asaltului ei cupidonesc caracteristic. Tind să cred în ceva ce nu are nevoie de cuvinte spuse precum "Microsoft Sam" și cadouri cu iz dulceag. Cred că a te îndrăgosti primavara e un risc, mai ales când noi oamenii iubim atât de mult un principiu bine pecetluit de oi.

Când va fi să mă îndragostesc ....va fi sfârșit de vară, când frunzele se luptă să rămână verzi.
Pentru ca iubirea să reziste primăverii, trebuie să treacă de iarnă...altfel...

"Vrei să-mi dai foc la păr? Sunt nebun/ă! "

De-aș știi multe despre acest subiect aș scrie  și mai puțin de atat.

Friday, February 12, 2010

…dialog…

-repetă te rog, nu am fost atent. ExtremeShare_030
-de unde nu ai fost atent?
-de la faza cu scările.
-bine.
[...]
-repetă te rog, nu am fost atent.
-de unde nu ai fost atent?
-de la faza cu trenul.
-bine.
[...]
-poți să mai spui odată?
-de unde nu ai fost atent?
-am fost atent.
-atunci, ce să repet? 
-totul.
-bine.
[...]
...și nu mai văzusem de mult atâta soare prin oraș, mai murdar ca niciodată mi s-a părut atunci. Am numărat cinci gume de mestecat pe o singură treaptă a unei scări rulante. Îmi place să merg cu trenul...

-repetă te rog.
-bine.
-încă odată.
-îmi place să merg cu trenul.
-scările îți plac?
-nu, dar îmi place guma de mestecat.
-înțeleg.
[...]
-E soare azi.
-da.
-mai îmi povestești odată?
-de la început?
-nu, de la faza cu scările.
-bine.
[...]
"Oamenii clatină din cap de fiecare dată când aud alți oameni vorbind singuri."

Friday, February 5, 2010

…Ziua perfectă…

 

De am primi ceva trăznete în moalele capului de fiecare dată când am fi nesinceri, probabil am învăța să fim silențiosi și ne-am lepada de răspunsul : “bine” la întrebarea “ce faci ?”. De ar durea fizic durerile spiritului, nu am mai avea muzică…

Te trezești într-o dimineață. Te întrebi a mia oară cum or fi genul ăla de oameni care se pot bucura oricând și oricum. Ție îți atârnă pleoapele de oboseală și somn…te întinzi din nou în pat renunțând la dimineață, într-un abandon închinat somnului. Ai închis ochii și în clipa aia, realizezi că nu vei adormi defel.

 

ExtremeShare_065 Ajungi unde ”trebuie” să ajungi și te simți blocat într-un mecanism ce te poartă încolo și-ncoace fără a ține cont de propria-ți voință. Începi să faci ce ”trebuie” și te pierzi printre oamenii care la fel ca tine sunt legați cu nevazute “funii” de-al Banalului stâlp. Închizi ochii și tot ce îți dorești, e să ajungi acasă…să se termine.

Cineva spunea că pentru a deveni geniu, trebuie ca mult, foarte mult timp, să nu faci nimic. Înclin să-i dau dreptate, mai ales că prin a face ceva, azi se înțelege a te face una cu dihaniile întrupate în societeate și stilul de viață “modern”.

Căutam momente perfecte din zile perfecte. Le căutam atât de tare și de atât de mult timp încât, am pierdut noțiunea de perfect undeva prin grădina Edenului.

Avem promisiunea momentului perfect. Ciudățenia lui constă în faptul că nu trebuie căutat. E suspendat între dorința ta de absolut și lehamitea ce te-apucă dimineața. Stă acolo așteptând să-ți rupi “funiile”.

Căutarea adevărată începe când te-ai oprit din a cauta.

Monday, February 1, 2010

…Necazul cel mare VIII: Fuga…

Dimineaţa îşi făcea deja simţită prezenţa iar în mica tabără începu forfota. Focul stins de ceva vreme fu aţâţat şi în scurt timp sub flăcările lui, un ceaun plin ochi cu un lichid cenuişu, clocotea de zor. Străinul trezit de forfota din jur, deschise pe jumătate ochii şi analiză cu atenţie mişcările celorlalţi. Îi păru evident faptul că, ei avuseseră nenumărate astfel de dimineţi, întrucât făceau totul cu lejeritate şi mult simţ practic. Călătorul împărţea câteva boluri din tablă lucioasă în interior şi ruginită la exterior.

ExtremeShare_088 Străinul se ridică hotărât în capul oaselor şi numaidecât se trezi în mâna cu un bol aburind, umplut cu acel lichid cenuşiu, din care gustă cu neîncredere. Absenţa oricărui fel de gust îl relaxă. Nu-şi putea aminti când mâncase ultima oară ceva cald. Îşi aduse aminte de gândul nopţii trecute şi se răzgândi brusc: “Nu o să-i las…le sunt dator, poate că şi ei trebuie să ştie ce ştiu eu…n-am să-i las.”

-E bună nu-i aşa? întrebă pe un ton amical Călătorul. Avea pe chip o expresie schimbată, ce păru stranie Străinului, care răspunse cu politeţe:

-E bună…mulţumesc, apoi continuă, n-am apucat să-ţi mulţumesc cum se cuvine pentru ce ai făcut pentru mine, te asigur că nu voi…

Ultimele vorbe, rămaseră cumva suspendate în aer, cei doi priveau spre pădurea cu copaci morţi din care un sunet ciudat răzbătu la ei, întrerupându-le conversaţia şi umplându-i în acelaş timp de curiozitate şi frică. Era ca fâlfâitul unor aripi uriaşe, acompaniat de un scârţâit sinistru al copacilor. Pământul începu să tremure. Strainul înţelese…chipul îi deveni hotărât iar trupul i se încordă ca un arc. Vorbi cu o luciditate ieşită din comun:

-Strângeţi tot, plecăm de aici.

Câteva minute mai târziu, doar tăciunii fumegânzi mai trădau şederea lor în locul acela.  Mergeau în şir indian cât puteau de repede. Din când în când câte unul mai întorcea capul înapoi şi scuturat de un fior, îşi continua drumul în ritm mai accelerat. Străinul mergea înaintea lor dar nu-şi întorcea deloc privirea, ci o ţinea în pământ, iar ochii îngustaţi şi fruntea încruntată îi trădau adâncimea gândurilor.

“ M-a găsit…dar acum e altfel…prea repede mi-a luat urma…să fie chiar el de data asta? ” Strânse din dinţi şi icni sărind peste o groapă. “Trebuie să mă pregătesc” îşi zise .

La marginea pădurii îşi făcu apariţia S. În juru-i copacii se rupeau trosnind cu zgomote înfiorătoare. Se opri lânga tăciunii fumegânzi şi dintr-o dată se făcu linişte. Luă în mână un tăciune fierbinte şi îl sfărâmă între degete, provocând scântei. Aşezâdu-se pe trunchiul unuia dintre copacii rupţi…fluieră îndelung.

În fâlfâit de aripi, Vadis apăru din pădure şi se aşeză în faţa lui S, scuturânduşi capul imens şi scăpărând din ochi.

-Îi vezi Vadis? întrebă S râzând. O să mă joc puţin cu ei, nu m-am mai distrat de mult. Vreau să mi-i aduci pe rând, dar pe cel din faţă, cel diferit, să-l aduci ultimul…eu am să aştept aici.

Uriaşul erete încuviinţă aplecându-se pâna la pământ şi apoi îşi luă zborul drept spre grupul de oameni care acum fugea dezorganizat.

Călătorul privi înapoi şi văzu umbra uriaşei creaturi trecând pe lângă el. Unul din cei ce-l căraseră pe Străin scoase un urlet deznădajduit…Vadis îl avea în ghiare.

Cu un salt acrobatic, Călătorul reuşi să prindă de picior pe omul ce-l privea disperat, încercă să-l desprindă din ghiarele monstrului însă…Vadis îşi aplecă capul lovind năpraznic, apoi se înălaţă zburând înapoi la stăpânul sau, nestingherit de omul ce încă se zbătea în ghiarele sale.

Cu un zgomot sec, gâtul Călătorului se franse când trupul său căzu la pământ.

“Nu…nu aşa! ” fu ultimul său gând.