…Nu mai e apă ! …

-Nu mai e apă! zise o voce feminină puţin ascuţită trădând enervare sau poate tulburare.
-Mă duc eu! Vocea copilului se auzi stins abia acoperind zgomotul de vase trântite ce venea dinspre bucătărie.
-Ai două găleţi! Una albastră de fier şi una roşie de plastic!
-Am plecat!

Plin de entuziasm, copilul mai mult sări decât coboarâ scările şi împinse cu umărul poarta grea de lemn masiv vopsită în alb şi maro. Ajunse pe drumul plin de bolovani ascuţiţi, şi cum era încălţat cu papuci uşori, o luă pe marginea drumului…prin praf. Mergea cu pas vioi şi săltat, găleţile-i erau goale şi drumul cunoscut. Nu se gândea la nimic.

Înaintea lui văzu o uliţă ce facea la dreapta şi cobora abrupt. Grăbi paşii, părăsi drumul şi intră pe uliţă bucuros că nu mai trebuia să ocolească…jos era fântâna.
Coborârea îi făcu plăcere, era uşor, totul mergea fără ca el să-şi dea multă silinţă…”Ce bine e” gândi el. Ţinea găleţile în mâini şi aproape nu le simţea, erau uşoare…uşoare de tot.

Ajuns la fântână lepădă găleţile, şi deschise portiţa fântânii…verifică adâncimea puţului şi zâmbi admirativ…nu vedea fundul. Cu o mână sigură, trase siguranţa roţii, iar găleata îşi începu coborârea spre adânc. Lanţul se desfăşură şi copilul zâmbi din nou…”Ce uşor e” mai gândi. Un zgomot sec, urmat de un ecou profund şi de smucirea furioasă a roţii îl treziră brusc din visare. Găleata atinsese fundul se umpluse şi trebuia adusă înapoi sus.

Începu să învârtă roata în sens invers, şi greutatea găleţii îl sperie grozav. Îşi adună toate puterile şi atunci când era gata să renunţe o văzu apărând plină ochi de apă, strălucind de soare. Puse siguranţa, şi aşeză prima găleată.
Vărsă pe jos aproape toată apa. Îi venea să plângă, şi chiar plânse.

Repetă de câteva ori această operaţie şi reuşi să umple ambele găleţi. Era mulţumit. “ Am reuşit” gândi…
Uitase de uliţă. Ridică privirea şi dintr-o dată văzu. Ce coborâse uşor, trebuia să urce greu.
Din nou îi veni să plângă şi plânse. Începu să urce clătinandu-se şi vărsând din apă cu fiecare pas.
Poarta de lemn masiv, vopsită în alb şi maro, se deschise scârţâind, lăsând să intre o siluetă ştearsă, aplecată,  ce ţinea în mâini două găleţi aproape goale. Obrajii îi erau plini de praf şi dâre strălucitoare de la lacrimi.

Intră în casă cu găleţile…nu mai era copil.