…Necazul cel mare V: frunze de nuc…

De trei zile mergeau încontinuu. Călătorul păşea în fruntea micului grup de oameni, aranjaţi în şir indian iar ei călcau pe urmele lui.

Pe targa improvizată, acoperit de pături Străinul privea cerul senin şi albastru, ce-i părea fără sfârşit, îl sorbea din ochii săi limpezi şi pentru o clipă doar, buzele-i se îngustară într-un surâs...

O cutâ adâncă îi brăzda fruntea îngustă, năpădită de păr castaniu şi neîngrijit. Deodată cuta i se adâncii nefiresc, amintiri pierdute îşi făceau loc în gândurile lui…

<< Întins pe o pătură la umbra unui nuc cu o coroană uriaşă şi frunze foarte verzi, Străinul privea cerul de un albastru marin, ce-i părea fără sfârsit…Auzi o voce cunoscută şi nespus de dragă, încercând să-şi ascundă râsul închise ochii, mimând cel mai adânc somn. Lângă el, apăru o fetiţă cu părul vâlvoi şi abia ţinându-şi răsuflarea…urcase în fugă mica pantă ce ducea la nuc. Fetiţa se întoare şi cu o voce zglobie zise:

-Mami ! Tata doarme! Pot să-l trezesc ? Pot ? Pot ? Pot ?

Ţinând în braţe tot felul de aranjamente specifice unui picnic, mama fetiţei, soţia Străinului, încuviinţă cu un zâmbet, iar dinţii îi străluciră în soare ca două şiraguri de perle…

Fetiţa se apropie timid de bărbatul culcat pe patura cu motive florale, întinzând mâinile spre umarul lui…înainte să-l atingă însă, acesta sări drept în picioare şi-şi luă fetiţa în braţe. Ţipătul ei de spaimă, se transformă aproape instantaneu în cel mai curat hohot de râs fericit.

Frunzele de nuc emanau un miros ameţitor.

Străinul plecă apoi să aducă vreascuri pentru foc. Când se întoarse, găsi totul pregătit. Se înfruptară din toate, amuzându-se copios de giumbuşlucurile fetiţei care parcă nu avea stare…

-Ştii dragul meu, Maria, m-a invitat la locul acela unde merge Duminică de Duminică. Cred ca o să merg odată acolo, pare aşa de fericită!

-Adica noi nu suntem fericiţi ? zise Străinul zâmbind în timp ce-i dădea un bobârnac fetiţei…Suntem fericiţi, nu avem nevoie de părerile unor mistici….îi cunosc pe toţi, sunt oameni de treabă dar…

-Dar ce? Câteodată mă gândesc la ce spun şi au atât de multă dreptate…

-Îmi dai te rog sarea? Faţa Străinului se întunecă, iar soţia sa înţelese că trebuie să schimbe subiectul…păli uşor, şi apoi trecu sarea soţului său.

-Poftim! Nu-i aşa că a ieşit bun?

-Excelent draga mea…te iubesc.

Se priviră în ochi, iar el înţelese pentru prima dată că soţia sa e mult mai capabilă să înţeleagă lucrurile spirituale, decât va fi el vreodată…”Poate o să mergem totuşi în locul acela” îşi zise Străinul, în timp ce aranja drăgăstos bretonul fetiţei.>>

Grupul se opri pentru prima dată în trei zile. Călătorul împărţea indicaţii oamenilor săi.

Curând în tabara oamenilor, se înălţaseră câteva corturi iar focul pâlpâia timid.

Străinul plângea. Acum cerul nu mai era albastru. Un ruginiu nesănătos îi luase locul. Muşcă din bucata de pâine, întinsă de Călător, şi începu să mestece automat.

Închise ochii şi pentru o clipă simţi în nări mirosul frunzelor de nuc…