...pasta de pix rosu pe buzunarul de la spate...

…mda… trecând peste surpriza descoperirii pastei de pix,am zis că mai mult de un şerveţel bine plasat şi o figura cât mai degajată nu prea mai am ce face…eram deja pe peron,în gara de nord înconjurat de străini gata să se repeada spre trenul care merge spre Ploieşti…destinaţia mea…

Acum câţiva ani într-o situaţie asemănatoare mai mult ca sigur aş fi făcut un atac de apoplexie alias leşin cronic…acum însa aerul degajat de care vorbeam s-a instalat singur…lăsându-ne pe mine şi pe Dănutz să ne minunam în voie…am urcat,am luat loc,am plasat strategic bagajele şi am scos cartea sa citesc…dacă aş fi purtat ochelari aş fi fost fără îndoială monument al intelectualităţii acolo pe locul de la geam faţă în faţă cu soarele…
De fapt nimeni nu avea ochi pentru mine…îmi place asta la oraşele mari…poţi trece neobservat,poţi înnota în indiferenţa celorlalţi…cu mici excepţii…
Indiferenţa a durat până am ajuns în microbuzul de Slănic…concluzii,fire-n patru si bâta-n baltă au aparut la fel de natural precum apa în ploaie…
Am ajuns la o concluzie destul de ambiguă…sunt dependent de indiferenţa în aceeaşi măsura în care sunt dependent de grija,aprecierile şi bagarea în seama a celorlalţi…
…totul depinde de moment…de situaţie…de cine sunt “celilalţi”…indiferenţa unui om perfect străin mă încurajează…indiferenţa unui apropiat mă clatină…o privire curioasă la metrou îmi dă aripi…o pată de pix roşu pe buzunarul de la spate îmi dă unicitate în indiferenţa şi mă terfeleşte în studiu de caz…
Se spune ca indiferenţa atrage iar contiuna dădăceala departează…de acord…vreau sa fiu dădăcit cu indiferentă…