Revival

morning lullabies

Vine toamna...

Gândurile îmi zboară spre lucruri de mult apuse. Cedez în fața unor amintiri uitate și descopăr lucruri noi în evenimente vechi. Perspectivele îmi joacă prin fața ochilor iar eu mă abandonez în pueril, fiind nehotărât în alegeri.

Ciudată treaba cu “datul peste nas”. Mai ales atunci când reușești performanța de a fi la ambele capete ale trebii respective. Cunoști, ajungi să te obișnuiești, faci să dispară teama inspirată de necunoscut, iar când ți-e lumea mai dragă, “pleoșc” o revelație și te trezești cu nasu’ cât cartofu’.

Amintiri multe. Visuri ciudate. Năucire. Râs pe rupte. Stres.

Și ca totul să devina și mai interesant, cavalcade prin liniște, epifanii halucinante.

Schimbari multe în timp scurt, coșmar sau fărâmă de Paradis?

Vine toamna…

L.J- Domnul Popescu_1

…adică toate lucrurile mustesc de neprevăzut și se ascund în adâncimi plasate la vedere. Cumva toate lucrurile astea despre care îți vorbesc par simple, dar dacă din cine știe ce accident te oprești să analizezi, nu numai că nu vei înțelege, dar te vei simți copleșit, strivit de incapacitatea ta de a le cuprinde profunzimea…

…cât despre oameni, ei sunt aproape la fel ca tine, cred cu disperare în unicitatea lor fără a avea habar că treaba asta îi transformă din indivizi în masă. Oamenii unici apar rar, mor repede și nu acceptă niciodată ceva ce nu li s-ar cuveni. Unicitatea are legatură cu refuzul recunoașterii și necredința în valori proprii oarecare, pe când banalul se înalță pe caracterul unuia deplin conștient de atuurile sale. Vezi tu, atât timp cât te vei vedea îndeajuns de mic încât să nu te vezi deloc, îți vei putea dedica viața descoperirii de sine…

Domnul Popescu descoperise odată cu iesirea la pensie, pasiunea pentru lectură. Inițial nu-l atrăgea decât ideea umplerii timpului cu ceva, apoi spre surprinderea sa, se trezi acaparat, captivat de rândurile scrise pe paginile cărților din bibliotecă. Soția sa le strânsese și le citise cu un devotament care de cele mai multe ori îl scotea din sărite. Acum însă înțelegea. Pe balconul lui Little John, reușea să vorbească în voie, de multe ori mirându-se de ce auzea ieșind din gura sa. Era ca și cum gândurile sale scăpaseră din lațul exprimării ortăcești care-l caracterizase mai toată viața. Little John îl asculta, îl înțelegea și din când în când îl contrazicea doar de dragul de a exploata o idee care-i plăcuse.

…

15

Merg pe trotuar spre stația de metrou Petrache Poenaru. Citesc dintr-o carte. Îmi place treaba asta, mai ales că găsesc destul de ușoară orientarea după umbrele trecătorilor astfel încât să nu iau în brațe pe nimeni. Azi însă e mai special. Sunt amețit de-a binelea și-ncep a nutri o ciudată compasiune pentru cei aflați în beție, probabil pentru că n-am fost niciodată beat. Pe umăr duc cele necesare pentru întocmirea licenței, în urechi căștile sună ceva trist și citesc, citesc și merg.

Afară e soare, iar paginile cărții sunt de un alb aproape supărător. Mai am un pic și ajung la metrou, acolo e răcoare și bine.

Deodată ceva mă lovește în plin, o cască îmi sare din ureche iar cartea îmi scapă din mâini așezându-se dizgrațios pe asfalt. Mirat, privesc înapoi și văd doi tipi alergand. Unul dintre ei îmi aruncă o căutătură peste umăr. Citesc în ochii lui o adâncă mulțumire de sine. Mă aplec să iau cartea de jos. De pe copertă, autorul în straie călugărești mă privește înțelegător. Ca prin farmec, revolta care-mi făcuse stomacul ghem se risipește…

Don Gicu

Bietul om se învârti pe călcâie și porni val vârtej spre ușă, tremurând ca varga.
“Așa trebuie, să mă știe de frică!” zise Don Gicu, inconștient de faptul că gândea cu voce tare. I se întâmpla destul de frecvent acest incident însă nimeni nu avea curajul să-i vorbească deschis despre asta. Inspira frică celorlalți prin faptul că deținea controlul asupra asociației poștașilor, conducând-o din umbră. De asemenea se știa că Don Gicu nu e genul de om care să se limiteze la a face să dispară pensia unor anumiți oameni pentru câteva luni, ci în anumite cazuri putea face să dispară chiar pe oamenii cu pricina, în funcție de gravitatea deranjului produs.

Biroul său, instalat la parterul unui bloc de pe bulevardul Constructorilor făcea parte din spațiul închiriat pentru sediu, de asociația poștașilor. Don Gicu, folosea această asociație drept paravan pentru a-și duce la bun sfârșit afacerile nu tocmai legale, dar care-i măreau venitul cu mult peste pensia sa de ex vatman.

Camera biroului fusese amenajată chiar de Don Gicu; cu mâna lui aranjase cărțile în bibliotecă, în funcție de culoare, grosime și înălțime. Citea doar ziarul “Adevărul de seară” și din când în când, răsfoia revista casei de pariuri de vizavi. În cameră exista un singur scaun, vizitatorii fiind nevoiți să stea în picioare în timpul întrevederii. Restul camerei conținea un cuier, o vitrină cu biblelouri, unde la loc de cinste era expus un pește din sticlă, piesă celebră și încă nelipsită din casele multor oameni, și biroul lat în spatele căruia Don Gicu petrecea cea mai lungă parte a zilei.

De curând, fusese înștiințat că, în parcul Crângași, un tânăr afișează o atitudine anormală. Se tot plimbă și aruncă priviri specifice unor agenți de-ai săi, purtându-se de parcă ar ști ce se întâmplă de fapt. Curios, voise să se convingă cu ochii săi de un astfel de specimen, nevenindu-i să creadă că în zilele astea când ignoranța a devenit virtutea de bază a societății, există un om care nu manifesta acest simptom. Așa că într-o zi, împreună cu doi agenți de serviciu, intră în parc ținând într-o sacoșă de rafie un joc de Rummy și se îndreptă spre unul din foișoarele din tablă verde. Din reflex, alungă un tinerel care se instalase acolo cu tot felul de cărți, voind pesemne să învețe. Cei doi agenți nu apucară să-l atenționeze, iar omul pe care voise să-l vadă, asistase la toată scena și acum arunca niște priviri care exprimau fățis niște sentimente cât se poate de dezagreabile.

Fiind luat prin surprindere, Don Gicu nu avu ce să facă decât să se comporte cât mai normal, o dezvăluire a identității sale, fiind un lucru deloc înțelept pentru situația de față, așă că, folosind mișcări cât mai liniștite începu să amestece piesele de Rummy, în timp ce tânărul ce devenise noul său inamic se depărta agale pe aleea dinspre lacul Morii.

Amintindu-și această întâmplare, Don Gicu simți cum se înfurie și instinctiv strânse pipa între dinți până când durerea îl făcu să își revină. Zvârli pipa cât colo și se ridică de pe scaun. Era extrem de scund aproape pitic, cu umeri largi și fără burta care de la o anumită vârstă se justifică. Nu purta ochelari, lipsa lecturilor aducându-i până la urmă un avantaj. Avea fruntea înaltă, puținele fire de păr fiind puse sub ordine în fiecare dimineață cu ajutorul unui pieptene străvechi, ochi mari, negri și cam apropiați scoțând astfel în evidență un nas neobișnuit de mare, ce devenise marcă a imaginii sale, fiind întotdeauna detaliul prim, exprimat în toate descrierile celor care îl cunoșteau.

Când se plimba prin birou, întotdeauna gândea mai limpede. De data asta însă, liniștea întârzia să apară, planurile nu se închegau iar soluțiile i se scurgeau printre degete. Pentru prima dată avea de a face cu un om mult mai tânăr decât el. Nu-i stătea în fire să-și pună probleme în astfel de situații, pensionarii răzvrătiți, fie ei chiar de soi, nu constituiseră o problemă… acum însă, acest tânăr apăruse de nicăieri și părea gata să intervină…da, de data asta avea să fie altfel.

Voind să-și ia măsuri de precauție, încerca acum să afle cât mai multe despre acest om. Îl pusese pe Grig să afle unde stă, cu ce se ocupă și tot felul de astfel de detalii iar azi, după câteva zile de la directiva sa, Grig se prezentase cu niște poze înfățișându-l pe tânăr într-o piață printre castraveți și cartofi! Atâta incompetență îl exaspera, dar lăsând asta la o parte, măcar îl găsise și era un început. De aici încolo putea lua măsurile necesare astfel încât problema să se rezolve, iar el să se poată întoarce liniștit la rutina sa zilnică.

Prietena lui Little John

Little John deschise ochii cu câteva secunde înainte ca ceasul deșteptător “Slava” să anunțe strident ora 7:00. Sări din pat și cu gesturi automate puse cafeaua la fiert și pregăti un mic dejun copios. Când termină, așeză totul pe o tavă, ieși pe balcon și luă loc la o masă rotundă din plastic. În timp ce întindea unt pe o felie de pâine prăjită își aminti că de azi avea să înceapă să lucreze la planul său. Fu cuprins de un entuziasm pueril și termină de mâncat în grabă.

Nu avea niciodată nimic de făcut, iar lucrul ăsta îl întrista. Terminase studiile iar munca i se părea o activitate care i-ar fi anulat personalitatea. Fără a fi leneș, n-ar fi muncit nici în ruptul capului pentru a-și câștiga existența. Acest principiu se născuse oarecum firesc în mintea lui fiind strâns legat de o avere uriașă al cărui singur moștenitor devenise de la o vârstă fragedă. Locuia singur într-un apartament cu două camere, din cartierul Militari. Iubea lucrurile simple. Mai bine zis, vedea lucrurile într-o altă lumină decât majoritatea oamenilor, iar treaba asta se aplica în toate domeniile. De exemplu, un observator atent, care din întâmplare s-ar afla pe trotuarul aferent bulevardului Iuliu Maniu, puțin după ora 7:00, ar putea vedea că balconul de la etajul opt al unui anume bloc, nu e închis în PVC și geam termopan, ci deschis, oferă panorama unui om care își instalează micul dejun cu gesturi sigure, de automat.

Privind în jos, Little John așteptă formarea îmbulzelii de la intrarea în stația de metrou “Lujerului” iar apoi, trase concluzia tristă, că pentru foarte mulți oameni, ziua asta care stătea să înceapă nu avea să fie cu nimic diferită față de cea de ieri, de restul zilelor în general, fie din trecut fie din viitor. Tristețea îi fu repede alungată însă de faptul că el se deosebea de ei tocmai în această privință.

Azi nu va fi ca ieri!

Se îmbrăca și apoi părăsi apartamentul luptându-se cu imboldul teribil de a fluiera. Coborî până la etajul șapte și bătu de câteva ori la ușa apartamentului 48. După ceva vreme se auziră niște pași târșâiți, un mic oftat și apoi cheia răsucindu-se în broască.

-Sărut mâna și bună dimineața! Ce faceți tanti Geta?

-Să trăiești maică, uite cu bătrânețea asta, mi-e cam rău, am crezut că nu mai mă dau
jos din pat…

-Eee, da de unde atâta bătrânețe ? Arătați mai bine ca niciodata! se aplecă spre batranica care începuse să zâmbească ușor, și o sărută pe frunte. Ce să vă aduc de la piață ?

-Nimica, am de toate…

-Am înțeles, mă întorc într-o oră și aduc ce știu eu că trebuie, zise Little John cu un ton blând dar autoritar.

-Bine maică, mergi cu Domnul!

-Sărut mâna!

Înțelegem că Little John avea o prietenă la care ținea foarte mult. Tanti Geta. Poate puțin ciudată aceasta prietenie în condițiile în care Little John nutrea sentimente nu tocmai înduioșătoare pentru o anume categorie de oameni, din parcul Crângași. Însă felul în care se plasa față de pensionarii din parcul cu pricina nu putea fi extrapolat la pensionari în general; cum spuneam altă dată, firea acestui om este cel puțin ciudată și nu se supune unor concluzii sau extrapolari fie ele chiar pertinente. Deși ar fi putut, cu minimum de efort să se asigure că niciodată nu i-ar fi lipsit nimic bătrânei sale prietene, el prefera ca oridecâte ori considera necesar (destul de des), să se implice personal, făcând piața, certând poștașul, jucând dame și tot felul de alte lucruri care fac un om în vârstă, fericit. Ba mai mult, nu-i trecuse niciodată prin cap că ar putea plăti un om care să facă toate astea în locul lui, asigurându-și astfel statutul de filantrop în vreme ce timpul său liber nu ar fi avut de suferit. Probabil ar fi fost de-a dreptul șocat, dacă cineva i-ar fi prezentat și această posibilitate.

Ieși din scara blocului și se îndreptă spre piața Veteranilor. Știa că tanti Geta nu vede cu ochi buni hypermagazinul Cora, și amuzat, începu să fluiere în surdină. Nu i se păru din cale afară de ciudat când un individ îmbrăcat într-un trening demodat, se tot uită la el cu o căutătura ciudată. De fapt cui i se mai pare ciudat lucrul ăsta când trăiește în București ?



În biroul vechi, pufăind dintr-o pipa, Don Gicu studia atent niște cupoane de pensie. Auzi o bătaie în ușă și înainte să permită deschiderea acesteia printr-un mormăit nedefinit, se gândi cu plăcere că bătaia în ușă a fost facută temător, nici prea incet nici prea tare…”da, sunt cineva!’’ își zise scoțând un cerculeț de fum albăstrui printre buzele sale groase și răsfrânte.
În birou intră încet un individ îmbrăcat într-un trening demodat. Privea în jos, și ținea în mâna un plic.

-Ai facut treaba ? Întrebă răstit Don Gicu.

-Da, da…adică am făcut treaba, am făcut ce mi-ați cerut! și glasul individului în trening se frânse, lăsând locul unui tremurat nervos care-i cuprinse bărbia.

-Să văd!

Don Gicu desfacu plicul și analiză fotografiile. Apoi le aruncă neglijent pe birou și urlă:

-Afară! Ce mai aștepți?