Thursday, April 15, 2010

…Necazul cel mare XI-Sicriul…

Poarta cimitirului atârna într-o parte completând imaginea gardului de piatră, pe alocuri dărâmat și acoperit de buruieni de un verde strident. Trecând de poartă, Străinul se găsi în fața unei capele, în întregime din lemn, ce arăta ca o biserică la scară mica, cu un pridvor de formă și o singură sală în care, pentru a pătrunde trebuia să cobori câteva trepte.

Toate acestea le observă Străinul în doar o privire; mergea legănându-se la fiecare pas, avea ochii înfundați în orbite și chipul cadaveric, barba îi crescuse neregulat, mai mult pe gât decat pe obraji, iar părul negru îi era răvășit de vântul ce bătea cu putere.

Continuă să meargă, ocolind capela și apucând pe drumul lat ce o lua drept prin mijlocul cimitirului. Cruci de ExtremeShare_056 toate formele străjuiau drumul, sclipind cu îndrăzneală sub soare. Din când în când, Străinul se oprea citind nume și slove scrise sau sculptate . Ceva îi atrase atentia în mod deosebit, pe partea dreaptă a drumului, dominând celelate edificii mortuare, o sculptură din marmură neagră ce înfățișa o fată ținând în brațe un copil, sprijinadu-se de o cruce.

Privea atent și încordat, și ar fi stat așa dacă nu ar fi auzit în depărtare, voci triste ce îngăimau un cântec. Se trezi ca din vis, și scuturându-și capul porni spre locul de unde veneau sunetele. În curând văzu un grup destul de mare de oameni, adunați în jurul unui cărucior pe care stătea un sicriu acoperit de dantelă albă. Cântau cu capetele plecate, făcând să răsune uriașul cimitir. Străinul grăbi pasul.

Apropiindu-se, văzu un grup format din doar câteva persoane, ce stătea în imediata apropiere a sicriului. O femeie în negru, plângea încet și în răstimpuri suspina adânc. O șuviță blondă îi scăpase de sub eșarfa neagră ce-i acoperea capul, și se zbătea cu furie în vântul din ce în ce mai puternic. Deodata cântecul încetă, un bărbat făcu un pas în față și începu să vorbească, tare dar măsurat. Vorbi despre durere, viață și Dumnezeu. Din când în când, cei ce cântaseră suspinau câte un “Amin”.

Străinul era foarte aproape de scena ce se desfășura sub ochii lui, părea mai relaxat și prinsese puțină culoare în obraji. Un chip se întoarse spre el și făcu ochii mari, a mirare...se întoarse și șoșoti ceva celorlați. Un murmur se auzi printre cei prezenți la înmormântare:

“El e tatăl! A venit!”

Femeia în negru, a carei șuviță blondă se zbătea în vânt, se întoarse brusc smulgându-se din brațele ce-o sprijineau; cel ce vorbea tăcu brusc fiind evident surprins de apariția Străinului, până și groparii se ridicaseră de pe bordurile drumului, voind să urmărească scena, ce se anunța de pe acum, dramatică.

Străinul schița un zâmbet crud, văzându-și soția venind spre el. Era răvășită și cu obrajii scăldați în lacrimi, mergea spre soțul său împleticindu-se, dar el nu făcu nici cel mai mic gest, doar ochii îi deveniră pentru o clipă triști, apoi, în momentul imediat următor se îngustară căpătând un aer necruțător.

Ajunsă în dreptul lui, clătinâdu-se, ea îi vorbi cu glas stins:

-Totuși ai venit, nu mai speram…mi-a fost atât de greu fără tine…

Voi să mai spună ceva dar se opri, speriată. Străinul își încleștase pumnii iar buzele îi tremurau spasmodic. Vru să spună ceva dar nu reuși, scoase doar un urlet gutural, se înnecă și începu să tușească. Aplecat și cu fața congestionată parea sfâșiat de un chin groaznic. Fără a sta pe gânduri, soția lui se duse lângă el și îl ținu în brate, mângâindu-l pe frunte.

Străinul își reveni destul de repede și îmbrâncindu-și cu brutalitate soția, zvâcni spre sicriul acoperit cu dantelă albă. În urma sa, femeia îmbracată în negru și cu șuvița blondă scăpată de sub eșarfa ce-i acoperea capul, căzu jos leșinată. El ajunse lângă cosciug. Era mic. Lângă el, un portret al unei fetițe ce râdea desvelindu-și dantura pe alocuri incompletă. Căzu în genunchi și din nou urlă.

Luă portretul și începu să fugă. Tremura din toate încheieturile iar un colț al gurii îi atârna nefiresc. Nu privi deloc înapoi. Trecu pe lânga crucea de care se sprijinea fata cu copilul, urmă capela de lemn și ieși pe poarta ce atârna într-o parte.

Un tunet făcu cerul să tremure. Începu să plouă.

No comments:

Post a Comment