Friday, December 31, 2010

...Gherasim Ascărpinioaiei...

Pe un drum desfundat, de ţară, o caruţă merge clătinându-se, trasă fiind de o mârţoagă cu gât scurt şi coaste proeminiente. Coviltirul din pături aproape putrede adăposteşte un bărbat de vârstă medie, îmbrăcat atipic situaţiei, cu un costum de culoarea untului şi pălărie de paie. Venea de la oraş, în cautare de aventuri. Mare amator de literatură ieftină, visa să scrie un roman care să-i aducă recunostinţă şi respect din partea tuturor. Pe nume Gherasim Ascărpinioaiei, bărbatul în costum îşi aranjă pe cap pălăria de paie şi gândi cu voce tare:

“ O da! Voi sta seara târziu pândind stelele, le voi da nume şi voi aluneca într-un somn adânc fără vise…”

Simţi trecându-i pe şira spinării un fior, pe care îl încadră rapid în tagma acelor fiori ce adapă spiritul creator, însă fu violent întrerupt din reverie de tânărul său vizitiu, care înjura de zor printre dinţi, croind cu sălbăticie mârţoaga ce parcă înadins nu ţinea drumul drept, ci alearga în zigzag-uri largi pe drumul de ţară plin de hârtoape.

“ O de-aş ajunge mai repede! Fluturii şi albinele, salcâmii şi trestiile, toate mă aşteaptă…oh de-aş ajunge mai repede!” îşi zise Gherasim când vizitiul şi martoaga se mai potoliră.

Cuprins de plictiseală, eroul povestirii noaste, Gherasim, caută să lege o discuţie cu junele său companion.

-Tinere domn, ce zi frumoasă, nu credeţi?

-Hă?

-O zi frumoasă domnule! repetă înciudat Gherasim.

-Prrrr hoooo, treci la pas că jar mănânci!

-Poftim?

-O ia numa prin şanţuri frăţie! Numa prin gropi ! Mi se face praf osia şi tu cică “ce zi frumoasa”!

Parcă nevenindu-i să-şi creada urechilor, Gherasim Ascărpinioaiei se bosumflă afectat şi se hotărâ să tacă mâlc de aici înainte. Îi era imposibil să înţeleagă cum acest tânar nu e în stare să vadă mirificul acestei zile…glăsui în gând:

“Ce înseamnă sufletul de artist! Oh nefericitule, n-ai să cunoşti niciodată măreţia trăirilor mele!”

Cumva încurajat de faţa bosumflată a lui Gherasim, junele începu să-si dea drumul la vorbă, cuvintele sale se rostogoleau spre bărbatul cu pretenţii de artist, sufocându-l dea dreptul.

-Da frăţie, am luat-o de la Vasile a lu’ Topoliţa din capu’ satului, mi-a zis că face treabă şi că mănâncă puţin, da de unde...

-Adevărul este că, dobitocul domneavoastră arată lamentabil! zise Gherasim crezând că-l va împăca astfel pe vizitiu.

-Adică te iei de calu' meu domne? Îl faci, cum zici că îl faci ? strigă tânărul trăgând cu putere de hăţuri.

-Eu nu, adică nu am vrut, vă rog să înţelegeţi! şi Gherasim mai rosti ceva dar cu desăvârşire neinteligibil.

-Ce mă? Jos! Hai jos! Păi da ce am ajuns io? Eeeeee, zi frumoasă auzi! răcni turbat tânărul, apoi simţindu-şi superioritatea, profită de ocazie şi cu un gest zvelt, apucă pălăria de paie a lui Gherasim şi o aruncă în aer.

Pălăria se înălţă sub o pală de vânt spre stupefacţia lui Gherasim. Acesta duse mâinile la gură şi începu să clipească des, încercând să-şi stăpânească lacrimile. Vizitiul îi făcu brânci din căruţa şi apoi plecă cu mârţoaga lui ce alerga în zig zag.

Într-un târziu, pălăria de paie a lui Gherasim ajunse pe sol. El o ridică cu gest de mare fineţe şi examinând-o cu grijă, gândi:

“Cum să scrii o carte când oamenii îţi aruncă pălaria pe jos? Cum?”
Resemnat porni înapoi de unde venise. În cap avea o idee nouă. Mâine avea să devină trubadur.

De Gherasim Ascărpinioaiei nu s-a mai auzit de atunci.

Monday, December 20, 2010

...bilant...

Doamne,

M-am pierdut în lucruri făcute pentru mine, am încălcat hotărâri.
Te-am dezamăgit mai profund decât îmi imaginam ca fiind posibil.
Mă tot ridic şi cobor, mă tot găsesc încercând să fiu, să fac, să devin…

Te-am găsit în mulţi oameni anul ăsta.
Am cunoscut profunzimea prieteniei în trăinicia unui sentiment.
Am înţeles că privind prea departe, mă împiedic şi cad.

Mi-am facut dezamagirea prietenă şi am învăţat că deşteptările trebuie să-mi înlocuiască aşteptările.
Am început să deprind frumuseaţea stării de “altfel”.
Idei proaste, soluţii îndoielnice, complezenţă cu aromă de compromis, toate mi-au fost aproape.

Frustrarea izvorâtă din incapacitatea de a înţelege totul în general şi nimicul în special, a pus capăt multor vise.
M-ai iubit mai mult decât m-am iubit.
Încep să întrezăresc o viaţă dincolo de nicăieri.

Sunday, October 31, 2010

...adio octombrie...

e frig,
e mai frig decât știu să fi fost în octombrie
gândurile zboară prin locuri străine
privesc în nicăieri….încerc să dau de tine
e mai frig decât știu să fi fost în octombrie

e greu,
e greu să trăiești în eternul octombrie
pășesc soldățește prin locuri amare
în nas parcă simt ceva nou, dar îmi pare…
e greu să trăiești în eternul octombrie

e adânc,
e adânc sentimentul ce-apare-n octombrie
îmi uit visele-n fiece noapte
amestec mizer de iluzii deșarte
e adânc sentimentul ce-apare-n octombrie


e frig, sunt străin,privesc către tin.

e greu și pășesc dar țelul meu moare.
e adânc…eu visez o cumplită dogoare.

Wednesday, October 6, 2010

...dialog II...

Doi prin ploaie se-ntalniră și începură a vorbi. Unul vesel precum vara, altul trist nevoie mare (nu aș vrea să fac prinsoare dar mai mult ca sigur sunt, c-avea fața de pământ). Nu mai stau ca să-i descriu și-am să redau cât mai viu, vorbele ce își schimbară…ascultați voi bunăoară.

-Vino! zise cel ca vara.
-Unde? întrebă cel trist, cu un glas egocentrist.
-O să vezi!
-Ce o să vad?
-Uite!
-Nu văd nimic!
-Uite! Chiar nu vezi?
-Nu vad!
-De ce nu vezi?
-Pentru că nu e nimic de văzut!
-Dar uite!
-Lasă-mă…ești un ușuratic oarecare. Ți-ai găsit distracție cu mine…dispari până nu-ți ard câteva!
-Ușuratic deci ? Posibil…dar oarecare nicidecum. Eu vreau doar ca să vezi, dar ție nu îți pasă!
-Omule am ochi și văd. Te văd pe tine, văd că plouă, dar locul ce-mi arăți nu-l văd. Mai bine pleacă, ești vesel ca un om nebun.
-Nebun? Cum oare, zâmbetul și bucuria exprimă astăzi nebunia? Ești trist și capul ți-e plecat, nu-ți pasă de nimic și crezi, că mai nenorocit ca tine alt om nu e pe-acest pământ…te tot gândești cu-nfrigurare ca-ai să ajungi într-un mormânt. Îți zic acum încă odată. Deschide ochii și privește, viața-i aici, nu se sfârșește!

Cumva atins în al său suflet omul cel trist tăcu chitic. Ceva îi zgândărea orgoliul făcându-l să se simta mic. Privi atent omul cel vesel ce-nflăcărat înca vorbea și pricepu fără de veste cum să se uite-n viața sa. Văzu eșecuri și robie, prostie și amar regret…descoperi sublime clipe, adânci plăceri și un portret.
Atunci strigă scrâjnind din dinți:

-Văd!

Și astfel ploaia se opri, mai mult chiar, soarele ieși luminand cu bucurie a noului om câmpie.

Tuesday, September 28, 2010

...frunze moarte şi struguri dulci..

Dacă ar fi să se audă gândurile am rămâne singuri. Sinceritatea gândurilor e o povara îndulcită doar de caracterul ei silenţios. Trec prin zile fără să simt cum ele trec peste mine…atunci găsesc oglinzile de un real folos.

La Biserică am văzut oameni sfinţi. Cu câţiva am reuşit să vorbesc. Îmi plac pentru inconştienţa cu care tratează realitatea, îi apreciez pentru seriozitatea faţă de Dumnezeu, îi iubesc pentru că în preajma lor, te simţi îndeajuns de păcătos încât să-ţi doreşti să te schimbi.

Ieri am auzit vorbindu-se despre bunătate. Ciudăţenia lumii noastre nu mai stă de mult în mersul lucrurilor pe dos ci în absenţa bunătăţii din aspectele vieţii noastre. Dacă vreau să cred despre un om oarecare ceva de bine, se găsesc destui care încercă să mă convingă contrariul fără a cunoaşte mai multe decât mine despre caracterul acelui oarecare om.

O ”lege” nescrisă care ridică bunătatea la rang de fărădelege şi-a făcut un confortabil loc în noi. Ieri am auzit vorbindu-se de bunătate…mă întreb dacă există destui oameni dispusi să încalce “legea”.

Duminică, bătrânul cu un picior amputat ne-a rugat să-i citim din Biblie. La sfârşit avea ochii în lacrimi iar faţa îi strălucea. “E bun Dumnezeu, e atât de bun…” zicea el. Am înţeles atunci, cât de uşor devine totul când laşi ca fiinţa ta să devina un act al bunătăţii Lui Dumnezeu. Mi-aş dori să nu fie nevoie de atâtea amputări ca să ne dăm seama de asta.

Afară e toamnă cu frunze moarte şi struguri dulci. E frumos.

Sunday, September 12, 2010

...au fost vremuri....

Au fost vremuri când nu puteam fi convins de nimeni că voi fi și altfel decât copil. Într-o zi tata mi-a recomandat să mă bărbieresc…

Au fost vremuri când doream cu disperare să trăiesc ce citeam în “Ciresarii”…ulterior am aflat că a mânca tot ce zboară e un sport periculos.

Un prieten îmi zice că e convins că o să mă însor înaintea lui…câteodată aproape că mă convinge și pe mine de treaba asta.

Au fost vremuri când urmăream Teleenciclopedia în fiecare sâmbăta seara…îmi plăcea chiar daca nu m-am lamurit dacă zebra e albă cu dungi negre sau neagră cu dungi albe.

Când am citit prima carte și n-am înțeles nimic, am fost fericit. Când am înțeles că a înțelege ceva e un proces ce include pierderi de păr, timp, prieteni schimbasem deja al doilea prefix.

Oamenii sunt frumoși. Atât de frumoși încât de s-ar putea opri din a urî, ar deveni conștienți de asta.

Nu știu ce va fi mâine.

Mulțumesc celor care prin simpla prezență în viața mea reușesc să-mi transforme pesimismul mioritic în orice altceva, contez pe voi.

Friday, September 3, 2010

...Necazul cel mare XII: Lupii...

XII-Lupii

Soarele îi bătea direct în față. Își forță memoria voind să-și aducă aminte ce se întâmplase. Gândurile i se învălmășeau claie peste grămadă și se miră de febrilitatea cu care îi lucrează mintea, în ciuda faptului că trupul său slăbit ajunsese la capătul puterilor.

În departare se vedeau munți cu piscurile acoperite de zapadă; Străinul își roti privirea și dadu de un râu liniștit care dispărea într-o pădure întunecată. Se ridică și instinctiv duse mâna la ceafa…găsi o umflatura mare și dureroasă; memoria sa dintr-o dată resurscitată, începu să-l bombardeze cu detalii…

Lângă el stătea aruncată un fel de pătura ale cărei colțuri erau înnodate, o sticlă plină pe jumatate cu un lichid tulbure și un foc înconjurat cu grijă de pietre mari și netede, de râu. Pe foc șuiera un ceainic.

Merse pe malul râului și își spala fața în apa limpede; o bucată de fier ruginit, cu un capăt destul de ascuțit ce stătea aruncat în apă îi atrase atenția. Strânse fierul între degete iar senzația rece și dureroasă, îi alungă tremurul nervos ce-i domina trupul.

"Cum am ajuns aici ? De ce nu sunt mort ? ” Nu reușea să scape de aceste întrebări și încercând să găsească un răspuns se apropie de foc. Observă lângă ceainic o cutie de conserve, plina pe jumatate cu un praf alb, fin; luă conserva în mână și începu să o studieze. Pe fața lui o mina stupefiată începea să se contureze…

-zahăr….

Se trezi vorbind. Avea o voce spartă, ce aducea mai mult a șuierat decât a glas de om.

Cu gesturi repezite luă ceainicul de pe foc și adaugă în el zahărul din conservă. Ochii îi sclipeau anticipând plăcerea. Merse apoi spre râu, răcind ceaiul în apa curgătoare. Când reveni găsi o piatră rotundă și alba pe care se așeză numaidecât.

Duse ceainicul la buze și începu să bea cu nesaț până când nu mai rămase nimic. Lichidul fierbinte acționă asupra lui ca un calamant. Oftă adânc, ar fi vrut atât de mult să uite de toate, să se întoarcă la vremurile fericirii sale…

Un mârait îl trezi din reverie. Întoarse capul și văzu un lup uriaș dar costeliv, cu picioare lungi, subțiri și blană cenușie, deasă. Ținea capul aplecat înainte zbârlindu-și părul de pe ceafă iar ochii galbeni îl fixau sfredelitor. Străinul lăsă să-i scape din mâna ceainicul încă aburind și fără a se ridica caută fierul ascuțit. Îl găsi și îl strânse în pumn. Era destul de departe de lup, dar acesta înainta spre el cu pași calculați. La un moment dat lupul se opri și se ghemui pe picioarele de dinapoi…se pregătea de salt. Omul văzu lucrul acesta și se încordă.

Lupul închise ochii preț de o clipă, apoi îi deschise larg și sări. Străinul se aruncă în partea dreaptă, spre pătura cu colțurile înnodate, reușind să se ferească de atacul lupului. Auzi zgomotul sec al fălcilor acestuia închizându-se în gol și simți răsuflarea lui grea, șuierătoare.

Începu să fugă împleticindu-se printre pietre, cu lupul pe urmele lui. Ținea tot mai strâns în pumn fierul ascuțit. Dintr-o dată se opri, ghemuindu-se; strategia sa dădu roade, lupul surprins, încercă să se oprească la fel brusc din fugă, dar se împiedică, rostogolindu-se de câteva ori, timp suficent pentru ca Străinul să sară în picioare și să se arunce peste lupul naucit. Îl prinse de gât ca într-o menghina cu brațul stâng, însă nu putu să facă fața sforțărilor lupului de a se elibera…

Se rostogoleau printre pietrele rotunde, omul lovind cu fierul ascuțit, lupul mușcând cu furie. Lupta nu dură mult, Strainul scăpase fierul din mână și disperat, își înfundă cât putu de adânc pumnul strâns în gura lupului; cu mâna libera ridică un bolovan și urlând animalic, lovi lupul între urechi. Acesta se încordă ca un arc și încremeni așa.

Străinul își scoase cu greu mâna din gura lupului. Nu simțea nici o durere dar era plin de sânge. Se aruncă în apa rece și rămase sub apă până când termină aerul din plămâni. Când ieși la suprafață, încremeni de groază. Trei lupi începuseră să mănânce leșul lupului ucis de el, mârâiau furioși, iar zgomotul oaselor zdrobite între dinții lor puternici, făcu să-i înghețe sângele în vene.

Se afundă în apă, lăsându-și doar capul la suprafață. Înnotă până unde curentul era puternic și apoi se lăsă să alunece în aval…Un val îl băgă sub apă și il ținu acolo până când aproape își pierdu cunoștința, cu un efort disperat reuși să iasă la suprafață.

Noaptea se lasă pe nesimțite. Strainul se obișnui cu apa rece, iar usturimea mușcaturilor îl ajutară să rămână lucid. Râul înainta spre pădurea întunecată, ducând printre valurile sale, un om mai mult mort decat viu.

Străinul își aminti de ceaiul băut înainte de lupta cu lupul, de ceainic, de focul cu grijă întreținut iar gândul că cineva avusese grija de toate acestea pentru ca lui sa îi fie bine, îl umplu de curaj. Înnota spre mal și iesi din apa tremurand de frig. Spera ca ceilalți lupi să-i fi pierdut urma.

“Va fi o noapte fără lună” gândi Strainul și se afundă în pădure.

Tuesday, August 31, 2010

...de ceva timp..

De ceva timp…

De ceva timp, scurt ce-i drept, am început să-mi îndulcesc insomniile. E groaznic să nu poți adormi ușor. Simt cea mai pură invidie pentru cei care adorm înainte să atingă perna.

Prin definiție sunt un om care vorbește puțin, nu că aș încerca să par înțelept, ci pentru că atunci când vorbesc mult, ori nu mă fac înțeles ori vorbesc în dodii. Prin urmare sunt un bun ascultător.

O perioadă importantă în viața mea, a fost atunci când ascultam ore în șir oameni care vorbeau despre Dumnezeu. Din nefericire acea perioadă, ca de altfel toate perioadele, a avut un sfârșit.

Nu știu cum pot fi atât de om, încât să uit de tot ce Dumnezeu a făcut, face și va face pentru mine.

De ceva timp am reînceput să ascult oameni care vorbesc despre Dumnezeu. Încep să înțeleg un motiv ascuns în spatele insomniilor.

E important să auzi cuvinte care să-ți pătrundă în inimă. E important să cauți oameni și medii care să-ți adape setea spirituală. Sunt un om mai mult decât bogat în aceasta privință. Dacă mi-aș da seama de acest lucru înaintea oricărei zvâcniri păcătoase ale ființei mele, m-aș transforma în sfânt.

De ceva timp încerc să nu mai fiu cum sunt, dar fără să mă pierd de mine.

Cred că cel mai frumos lucru pe care îl poate avea cineva e acel sentiment sincer, concret, nascut din prezența Lui Dumnezeu în viața sa.

Tuesday, August 24, 2010

...10 negri mititei...

De cand am aflat ca prietenii mei vor sa-mi faca cadou de ziua mea un iphone, vad viata in roz bombon. Drept pentru care, cu bucurie preiau indemnul lui ionut...am sa scriu cele zece lucruri care imi plac.

1. Imi place sa citesc.

2. Imi place sa studiez si sa analizez detaliile oricarui lucru.

3. Imi place sa fiu in metrou ori tramvai ori avion si sa surprind fetele care imi arunca priviri galese…

4. Imi place sa crap lemne. Imi place tare de tot.

5. Imi place sa merg la Biserica.

6. Imi place cand se gaseste cineva care sa-mi completeze propozitiile.

7. Imi plac oamenii diferiti.

8. Imi plac foarte mult copiii.(Doamne ajuta sa fac si eu cativa!)

9. Imi plac discutiile in contradictoriu, pentru ca imi transforma mintea intr-un brici.

10. Imi plac trenurile si toate activitatile legate de acestea.(dormit,mancat,cantat,jucat….)

Tuesday, August 10, 2010

...30...

Ionut mi-a lansat cu lanseta provocarea de a gasi 30 de lucruri pe care le urasc. M-am cam speriat cand mi-a fost atat de usor sa le gasesc.
1. Urasc momentele cand se ajunge la legea lui Om intre prieteni.
2. Cand sunt trezit din somnul regulamentar, imi trec prin cap scenarii demne de American Psycho.
3. Urasc aluziile.
4. Urasc cartea al carei epliog mi se releva din primele pagini citite.
5. Urasc sa aud oamenii vorbind din ce nu stiu.
6. Urasc ,zilele, orele, de care nu-mi voi aduce aminte niciodata doar pentru ca erau cufundate in nimic.
7. Urasc sa vad un parinte batandu-si copilul in public.
8. Urasc sa vad oameni care continua sa astepte ceva ce nu va mai veni vreodata.
9. Urasc curiozitatea bolnavicioasa.(cand ajungi sa-ti schimbi parerea despre cineva, doar pentru ca ai fost curios sa afli cine stie ce detalii.)
10. Cand cineva striga la mine, de fiecare data imi vine sa fac ceva ce nu am facut niciodata, sa initiez o bataie.
11. Cand nu reusesc sa ma fac inteles.
12. Cand intentionat nu sunt inteles.
13, Cand desi sunt inteles, nu primesc intelegere.
14. Urasc oameni care se ascund in spatele unui deget, declarand ca ei sunt mari si tari pentru ca vad o unghie pe cand eu vad doar amaratul de deget.
15. Urasc sa vad ce face lipsa educatiei din generatia careia apartin.
16. Cand fac rau unui aporopiat si devin constient de treaba asta tarziu.
17. Urasc sa fiu mintit.
18. Urasc sa fiu dus cu zaharelu.
19. Urasc atitudinea celor care fumeaza de rup, si apoi se lauda ca plamanii lor sunt facuti varza.
20. Urasc sa vad oameni beti.
21. Cand aud un om prost vorbind cu neologisme, ma sufoc.
22. Cand vad un om cu potential aruncandu-se la gunoi.
23. Urasc certurile. Cand se ajunge acolo il inteleg de minune pe al meu bunic, care isi da palme de fiecare data cand e nervos.
24. Urasc sa mi se bage chesti pe gat.
25. Urasc sa fie trecute cu vederea (uitate cu nerusinare) detalii importante pentru mine.
26.Urasc atunci cand oamenii nu inteleg neutralitatea, si imi iau capace din toate partile.
27.Urasc cand mi se face un compliment nefondat.
28.Urasc dedesupturile.
29.Urasc galustele, ador ciorba.
30.Urasc ca am gasit 30 de lucruri de urat.

Monday, July 26, 2010

...spontan...

Deschid ochii de mai multe ori dimineața. Mă dau jos din pat abia atunci când, nu mai reușesc să prelungesc somnul dinaintea deșteptării, somn ce-mi produce o plăcere agonizantă. Privesc în jurul meu și descopăr obiecte cu a-l căror uz sunt familiarizat; ele și-au făcut obiceiul de a mă arunca cu brutalitate într-un vârtej de amintiri, devenind ulcele de ținut timpul vâscos și tulbure.

Boxele negre care tulbură liniștea camerei într-un mod aproape decent, sunt acoperite de un strat subțire, abia perceptibil de praf și de picături foarte mici de vopsea albă. Îmi vin gânduri subțiri în cap, dar alung în pădurea rătăcirilor fără rost. Dau pe radio și-mi propun să scriu ceva spontan. Sunt la al șaselea rând și deja îmi vine greu să cuprind înțelesul celor mai banale lucruri. Mă gândesc la cât de ușor mi-ar fi să scriu legat la ochi. Mă amuz, dau un telefon și mă întorc la scris.

Pe când dormeam, în cameră a pătruns vorbind la telefon, A Jr. contribuind la creșterea coeficientului muzical al camerei: a adus orga,chitara și flautul. În sfârșit o să scap de iluzia unei încăperi mari, toate își vor reocupa locul de dinainte și voi răsufla ușurat. Nu știu de ce am ideea asta în cap, fiind perfect conștient că, o camera mare nu e adevărat mare până nu ai umplut-o cu tot felul de lucruri, iar o cameră mică nu va părea mare chiar de o vei ține totdeauna goală.

Citesc din Biblie câteva versete. Ma gândesc cât de placut e să-ți faci un obicei din asta. “Noi răsturnăm izvodirile minții”-sunt atât de fascinat de această afirmație încât gândurile mele își iau liber. Îmi revin, iar dorința unei ordini de natură divină în mintea mea, se acutizează.

De cele mai multe ori, dorințele dor. De cele mai multe ori sunt îndeajuns de absurde pentru a ne crea spaimă și îndeajuns de înălțătoare pentru a ne transforma în niște necredinciosi. Se întâmplă să transform verbul a dori într-un sinonim al verbului a încerca, pentru ca mai apoi, “a dori” să devină o marcă a neputinței și nereușitei. Odată ajuns aici, când vei spune : “doresc sa trec pe la tine” spui de fapt “e imposibil să trec pe la tine”.

Pentru mine a fi spontan e o povară, și mă opresc din scris înainte de a apuca să-mi mai doresc ceva….

Wednesday, July 21, 2010

...lecții de la o mochetă murdară...

mocheta neagra, înțesată de pete albe de vopsea, scrâjnește de fiecare dată când o mângâi cu peria aspră.
parca i-ar place să rămână așa...murdară.
o curăț cu prețul unei răsuflări sacadate și a unei asudări ca în desenele animate.

Oare cum se simte Dumnezeu, curățându-mă în fiecare zi ?

....nimic nu m-ar putea defini mai bine decât înfrângerea. Abund în ea. O răsfăț. Mă surprinde de fiecare dată nepregătit, chiar de eu, o privesc deschis, încrezător în propriile-mi forțe. Nu-mi doresc nimic altceva decât să scap de blestemul încrederii în propriile-mi puteri.

E teribil de greu să realizezi că nu ai fost creat pentru a umbla, crea, acționa de capul tău, încordându-ți mușchii pentru impresie artistică.
E teribil de trist să fii mereu înfrânt doar pentru că, uiți a-ți citi propriul manual de utilizare...
E teribil să cazi, să fii umilit, să plângi, să-ti repugni la modul absolut, iar la urmă, ca în filmele proaste care ies direct pe DVD, să nu-ți înveți lectia și să repeți la nesfârșit aceleași sublime greseli.

O zi bună e ziua în care nu ai uitat nici măcar pentru o clipa că doar cu Dumnezeu poți aspira la iesirea din praf și pulbere.
O zi proastă începe atunci când, primul gând ți se duce oriunde, numai spre Cer nu.

Sunt momente însă când, simți aproape fizic cum El, trage de tine, te smulge din noroi și te asează acolo unde poți fi în siguranță.
Azi mi-am început mai mult decât prost ziua. Pe când meditam la cât de ușor e să te duci la fund, cel mai bun prieten și-a făcut simțită prezența printr-un mesaj pe telefon. A fost de ajuns.

Nu merit ca Dumnezeu să tragă de mine. Nu merit tot ce am de la El. Cu toate astea, mai mult decât orice, simt valurile iubirii Sale.

Monday, July 5, 2010

...găoacea cu gânduri...

Într-o mașină albastră, el conduce iar ea ține picioarele cocoțate pe bord și citește cu glas tare dintr-o carte, e la ultimele file.

Plouă cu stropi cât pruna și în mijlocul norilor negrii strălucește frenetic soarele.

Ating limita acumulării de cunoștințe și îmi simt creierul mirosind a fum.

Dezgust, copleșire, adorare, dezgust, scârbă, uimire, groază, mister, dorință, speranță, neputință, lene, voință, încrâncenare, deziluzie.

Căruța mea de sentimente a pierdut a treia roată, devenind un biciclu anemic, fără pedale, ce coboară în vale…

Mă rostogolesc în somn la fel ca atunci când eram în fașe. Ciudată treabă că, ăsta e cam singurul lucru constant din viața mea.

Afară e soare, cald, vară.

Wednesday, June 2, 2010

…1 iunie…

 

06:44 Aud sub pernă cum telefonul fornăie a mesaj. Mario îmi scrie că nu mai vine la facultate. Realizez cât e ora și dau dovadă de un stoicism extrem abținându-mă să nu arunc telefonul cât colo…iar nu a sunat alarma.

06:45 Sar din pat și în treacăt ating patul de deasupra cu fruntea, se aude un zgomot înfundat, înghit în sec și dispar din cameră.

07:10 Ajung în stație și văd bulevardul plin de mașini ce parcă se găsesc la un concurs de clanxon întins. Mașina mea (336) nu se vede în spate, în fața însă se vede. O iau la picior și o ajung din urmă la următoarea stație. Mă urc și mă mulez în ceilalți călători.

07:35 Am ajuns la Cora. În stație sunt peste 50 de oameni. Se urcă cine poate iar eu mă simt împins și apăsat din toate părțile. Lângă mine o doamnă bine făcută cu părul aranjat ca pentru botez, scoate din geantă o carte de rugăciuni, mică, cu pagini subțiri aproape transparente și cu scrisul boldat. Încerc să citesc și eu, renunț repede însă. Transpirația se prelinge peste tot și peste toți.

08:40 Ajung la Universitate. Cobor umplându-mi plămânii cu aerul umed, aproape rece de afară, plouă mărunt așa că renunț la geacă.

09.10 Intru în sala de clasă. Suntem puțini.

11:30 Realizez aproape de unul singur cum să pun punctele pe diagrama h-ξ (entalpie-concentrație). Gică nu crede ca am nimerit-o și așteaptă îndrumări de la profesoară. Aceasta vine și face exact ce gândisem eu, nu-mi ascund rânjetul de satisfacție.

14:20 O colegă îmi spune “la mulți ani”, mă prind mai greu dar pâna la urmă înțeleg ce vrea să-mi transmită și mă comport ca atare. Apoi mă întreabă de ce sunt trist, eu îi zic că nu-s trist, că așa e fața mea, însă ea îmi zice că m-a văzut și altfel. Rămân pe gânduri.

16:45 Ajung la metrou. Mă urc și prind loc pe un scaun albastru. Trenul geme de călători. Mă opresc din citit și fără un motiv anume încep să examinez oamenii de lângă mine.

Un bărbat pe la 40 de ani, are părul negru dar foarte rar. O gușa imensă i-a cuprins bărbia, care arată ca o mica movilă de pământ pe un câmp întins. Urechile le are mici și aproape lipite de scalp. Ține în mână o pungă portocalie pe care scrie PLUS. Ochii îi are mici și albaștri, i se plimbă într-un ritm alert și susținut din dreapta spre stânga și înapoi, fără să urmărească ceva, îmi dau seama că e un fel de tic nervos. Poartă niște jeanși albaștrii dar decolorați puternic în genunchi și cu pete de noroi la nivelul gleznei.

Un adolescent are capul țintuit de o pereche de căști uriașe. Părul mare, negru îi ascunde o bună parte din față lăsându-i la vedere doar ochiul și obrazul drept, nasul și gura. Are buze subțiri de tot și lungi, mă întreb dacă atunci când zâmbește își atinge urechile cu colțurile gurii. Pe picior îi stă sprijinit un skateboard tocit. E încălțat cu niște mocasini uriași cu talpa groasă și niște șireturi ce nu se mai termină. Dă ritmic din cap și ține ochii închiși.

O fată ce poate avea atât 19 ani cât și 30 stă sprijinită de ușa metroului fiind în perfectă simetrie cu semnul care interzice acest lucru. Butonează cu febrilitate un telefon iar după ce termină, își țuguie buzele a supărare și face să dispară telefonul în uriașa geantă albă cu ținte aurii care îi atârnă pe umar. Are părul vopsit negru iar lumina galbenă a metroului îi dă o tentă de albastru închis. E îmbrăcată în alb complet. Tenul măsliniu poartă urmele unui vărsat de vânt din copilărie, cu care fondul de ten se pare că a pierdut lupta. Bate din picior debordând de cea mai explicită plictiseală.

Mă uit la podeaua de un gri aproape perfect, stricat pe ici pe colo de câte o pată maro de praf mai dens. Pentru prima dată observ că din loc în loc materialul podelei are câte un punct care sclipește, formând astfel un fel de cer apocaliptic.

17:45 Ies afară. Plouă serios și ajung la cămin ud până în măduva oaselor. Mă șterg cu un prosop și îmi caut umbrela. Nu o găsesc. Îl sun pe Ionuț și-i zic că nu mai ajung la Biserică.

18:30 Dorm.

Monday, May 24, 2010

…influențe…

Mihai se îndreptă cu pași siguri spre banca vopsită într-un verde închis, cu scânduri noduroase în care timpul își scrijelise trecerea. Se așeză și scoase din geanta lui maro o carte. O deschise la pagina 54 și începu să citească. Își trecu privirea peste rândurile scrise mărunt și citi două pagini înainte să își dea seama că nu înțelege nimic. Nervos închise cartea și se sprijini pe spătarul băncii lăsându-și capul pe spate și tinând ochii închiși.

Trecu o oră. Și apoi încă una. Soarele se ascundea printre nori și un vânt adia ușor printre copacii parcului așezat în mijlocul orașului murdar.

“De ce să îi ascult pe ei ? Îmi dau bani…și ce? De parcă sunt singurul care primește bani de la părinți…oricum de-aia m-au făcut…să mă crească! Habar nu au de nimic, nici de viață, nici de mine…”

Mihai se ridică și cu un gest ferbril își puse pe umăr geanta maro. Ieși din parcul orașului murdar absorbit de gânduri.

“Ce ar face ei dacă aș muri ? Poate așa e cel mai bine, să vadă ce înseamnă să nu mă aibă…da…măcar atunci aș fi sigur ca suferă, și aș fi răzbunat...cum adică să nu mă lase să ies noaptea afară ? mai am 5 ani ? ”

Continua să meargă fără a avea o țintă anume. Ținea capul în jos și mâinile în buzunare.

“Aș vrea să nu îi mai vad. Ea plânge și-mi zice mereu că nu sunt bine, el știe doar cuvantul nu…cel mai bine ar fi să plec odată și să nu …”

Mihai simți cum ceva îl aruncă în aer. Pentru o clipă văzu cerul înroșit de soarele apunând. I se păru cel mai frumos cer. Apoi nu mai simți nimic.

Deschise ochii și văzu deasupra sa un chip cunoscut, cu ochi mari, plini de lacrimi și o frunte brăzdată de riduri adânci. Își simți mâna strânsă de o alta și încercă să zică ceva dar amețit, leșină.

Se trezi într-o cameră goală. Inima i se strânse. Avea atât de vie în minte amintirea chipului acela care i se păruse atât de cunoscut și drag…

“ am vrut să mor, am vrut să mor ” repeta el frenetic… lacrimi mari îi curgeau pe obraji și trupul îi fu cuprins de un tremur spasmodic. Deodata ușa se deschise…Mihai se liniști brusc, fața i se lumină de zâmbet.

Tulburat întinse mâinile spre cea care acum venea spre el și exclamă cu voce stinsă :

-Mama.

Tuesday, May 18, 2010

…Învierea…

Ultima carte citită a fost Învierea de Tolstoi. M-a surprins, prin calitatea detaliilor și profunzimea trăirilor celor câtorva personaje în jurul cărora se perindă acțiunea romanului.

Spre deosebire de alte cărți, Învierea se remarcă prin faptul că reușește să creeze o atmosferă prielnică confundării tale cu personajul principal, Nehliudov, care ajuns din urmă de greșelile trecutului, ia hotărârea de a-și schimba radical viața și concepțiile despre ea.

Se citește usor și aduce cu sine, acel farmec greu de găsit la alți autori, anume faptul că pierzi cu ușurință noțiunea timpului, întorcând frenetic pagină după pagină…

Aveam în spate experiența “Război și pace”, și am început lectura cu așteptări pe măsură. Am citit ultima pagină, cu părere de rau, dar în acelaș timp cu mare încântare-asteptările îmi fuseseră pe deplin confirmate. O recomand cu căldură, iubitorilor de literatură de calitate.

Monday, May 10, 2010

…ce frumoasă e !…

Nici nu mai știu de când nu am scris. Mi-s toate atât de întortochiate încât e mult mai simplu să zic…”măcar era o vreme când”. Las cuvintele să se scrie singure.

Duminica trecută, după programul de la Biserică, împreună cu D. și tinerii din deparamentul de vizitare al bătranilor și bolnavilor, am avut parte de o experiență deosebită.

Batrânica ne-a așteptat la scara blocului, și cu rasuflarea tăiată de efort, a început să ne pupe pe amândoi obrajii, debordând de o reală încântare: “ați venit pe la mine! Domnul să vă binecuvinteze! , să-i pupe mama!”. Are 89 de ani iar de curând unul dintre copiii ei “a plecat la Domnul”… a avut patru copiii, trei băieți și o fată, iar fata de ceva timp se lupta cu cancerul…până zilele trecute.

Apoi cântăm, iar ea, fuge la bucătărie de unde vine cu cafea și prăjituri. Toți am rămas impresionați. Începe să ne vorbească:

“Dragii mei, să nu vă supărați acum pe mine, dar pe vremea mea altfel stăteau lucrurile…acum mă uit la tineri, la fetele astea tinere și offff, auziți! și se întoarse spre cele 3 fete din grup, voi cu băiatul cu care vorbiți cu ăla să vă maritați! Apoi se întoarse spre băieți, voi maică, atunci când vă duceți la o fată, prima dată să fiți cu ochii pe sus, în colțuri, și dacă vedeți paianjăni și praf, să ziceți imediat, la revedere fetițo!”

Mai cântăm câteva cântece, și ne rugăm împreună. Mă uit la ceas și nu-mi vine să cred cât de repede a trecut. Ne luăm la revedere, iar ea își cere iertare pentru că e bătrână și nu poate să ne primească mai bine de atât… suntem copleșiți, un astfel de om îți intră în suflet imediat.

Afară plouă mărunt, noi ne găsim cu greu cuvintele.

-“Ce frumoasă e!”

Frumusețea unui om, atinge apogeul abia la bătrânețe. Degeaba tocim oglinzi, degeaba ne smulgem, degeaba ne implantăm, degeaba ne pieptănăm. Vei afla sigur dacă ești frumos sau nu, abia la bătrânețe. Dacă vei știi să vorbești ușor și cald, daca vei știi să strângi în brațe, să iubești, să te bucuri de nimic, să plângi mult și să-ți treacă repede…s-ar putea ca atunci, bătran fiind, niște tineri să-ți bată la ușa, să vină să-ți cânte și să se roage cu tine, să te incurajeze și să-ți asculte cu respect povețele, iar la sfârșit să te lase să-i pupi pe amândoi obrajii…

Saturday, April 24, 2010

…tot ce sunt…

tot ce sunt e-așa de mic…

tot ce am, mai mult nimic…

tot ce-am fost, urât și gol…

tot ce vreau, e al Tău dor…

 

simt cum undeva în mine…

ceva zboară către Tine…

simt când vii să-mi iei durerea…

păcatele-mi, mă ard ca fierea…

 

Uit adesea, cad mereu, tot-mi pare atât de greu…

Strig spre Tine Domnul meu!

 

Viața-mi și al ei tumult, o iubești atât de mult…

Thursday, April 15, 2010

…Necazul cel mare XI-Sicriul…

Poarta cimitirului atârna într-o parte completând imaginea gardului de piatră, pe alocuri dărâmat și acoperit de buruieni de un verde strident. Trecând de poartă, Străinul se găsi în fața unei capele, în întregime din lemn, ce arăta ca o biserică la scară mica, cu un pridvor de formă și o singură sală în care, pentru a pătrunde trebuia să cobori câteva trepte.

Toate acestea le observă Străinul în doar o privire; mergea legănându-se la fiecare pas, avea ochii înfundați în orbite și chipul cadaveric, barba îi crescuse neregulat, mai mult pe gât decat pe obraji, iar părul negru îi era răvășit de vântul ce bătea cu putere.

Continuă să meargă, ocolind capela și apucând pe drumul lat ce o lua drept prin mijlocul cimitirului. Cruci de ExtremeShare_056 toate formele străjuiau drumul, sclipind cu îndrăzneală sub soare. Din când în când, Străinul se oprea citind nume și slove scrise sau sculptate . Ceva îi atrase atentia în mod deosebit, pe partea dreaptă a drumului, dominând celelate edificii mortuare, o sculptură din marmură neagră ce înfățișa o fată ținând în brațe un copil, sprijinadu-se de o cruce.

Privea atent și încordat, și ar fi stat așa dacă nu ar fi auzit în depărtare, voci triste ce îngăimau un cântec. Se trezi ca din vis, și scuturându-și capul porni spre locul de unde veneau sunetele. În curând văzu un grup destul de mare de oameni, adunați în jurul unui cărucior pe care stătea un sicriu acoperit de dantelă albă. Cântau cu capetele plecate, făcând să răsune uriașul cimitir. Străinul grăbi pasul.

Apropiindu-se, văzu un grup format din doar câteva persoane, ce stătea în imediata apropiere a sicriului. O femeie în negru, plângea încet și în răstimpuri suspina adânc. O șuviță blondă îi scăpase de sub eșarfa neagră ce-i acoperea capul, și se zbătea cu furie în vântul din ce în ce mai puternic. Deodata cântecul încetă, un bărbat făcu un pas în față și începu să vorbească, tare dar măsurat. Vorbi despre durere, viață și Dumnezeu. Din când în când, cei ce cântaseră suspinau câte un “Amin”.

Străinul era foarte aproape de scena ce se desfășura sub ochii lui, părea mai relaxat și prinsese puțină culoare în obraji. Un chip se întoarse spre el și făcu ochii mari, a mirare...se întoarse și șoșoti ceva celorlați. Un murmur se auzi printre cei prezenți la înmormântare:

“El e tatăl! A venit!”

Femeia în negru, a carei șuviță blondă se zbătea în vânt, se întoarse brusc smulgându-se din brațele ce-o sprijineau; cel ce vorbea tăcu brusc fiind evident surprins de apariția Străinului, până și groparii se ridicaseră de pe bordurile drumului, voind să urmărească scena, ce se anunța de pe acum, dramatică.

Străinul schița un zâmbet crud, văzându-și soția venind spre el. Era răvășită și cu obrajii scăldați în lacrimi, mergea spre soțul său împleticindu-se, dar el nu făcu nici cel mai mic gest, doar ochii îi deveniră pentru o clipă triști, apoi, în momentul imediat următor se îngustară căpătând un aer necruțător.

Ajunsă în dreptul lui, clătinâdu-se, ea îi vorbi cu glas stins:

-Totuși ai venit, nu mai speram…mi-a fost atât de greu fără tine…

Voi să mai spună ceva dar se opri, speriată. Străinul își încleștase pumnii iar buzele îi tremurau spasmodic. Vru să spună ceva dar nu reuși, scoase doar un urlet gutural, se înnecă și începu să tușească. Aplecat și cu fața congestionată parea sfâșiat de un chin groaznic. Fără a sta pe gânduri, soția lui se duse lângă el și îl ținu în brate, mângâindu-l pe frunte.

Străinul își reveni destul de repede și îmbrâncindu-și cu brutalitate soția, zvâcni spre sicriul acoperit cu dantelă albă. În urma sa, femeia îmbracată în negru și cu șuvița blondă scăpată de sub eșarfa ce-i acoperea capul, căzu jos leșinată. El ajunse lângă cosciug. Era mic. Lângă el, un portret al unei fetițe ce râdea desvelindu-și dantura pe alocuri incompletă. Căzu în genunchi și din nou urlă.

Luă portretul și începu să fugă. Tremura din toate încheieturile iar un colț al gurii îi atârna nefiresc. Nu privi deloc înapoi. Trecu pe lânga crucea de care se sprijinea fata cu copilul, urmă capela de lemn și ieși pe poarta ce atârna într-o parte.

Un tunet făcu cerul să tremure. Începu să plouă.

Wednesday, April 7, 2010

…entuziasm…

Afară nu mai plouă. E un motiv îndeajuns de bun pentru o abandonare în entuziasm. Îmi place când mi se întâmplă așa. Aseară am mers la Biserică și mi-am întărit convingerea că, acolo trebuie să mergi pregătit. Pregătit să cânți, pregătit să te rogi, pregătit să plângi, pregătit să primești răspunsuri, pregătit să fii surprins.

Poți veni și nepregătit, nu te controlează nimeni la intrare…doar că, atunci când pleci, iei cu tine doar bâlbâieli, acorduri duse aiurea, freze “prea prea” și miros de tămâie.

ExtremeShare_001 Nu-mi place când nu sunt pregătit. Trăiesc într-o lume în care orice se plătește, iar nepregătirile, în orice domeniu, se plătesc cel mai scump.

Afară nu mai ploua, mă gândesc că pe timp de soare trebuiesc verificate umbrelele.

Am mult entuziasm în ultima vreme. Îl consider un dar, pentru că mă scapă de îngrijorări. Îl consider util pentru că nu m-a ținut în casă pe timp de ploaie ci m-a dus la Biserică.

Să intrii în Biserică cu entuziasm, să-L cauți pe Dumnezeu cu entuziasm, să te lupți cu tine, cu lumea…ăsta ar fi comportamentul unui om scăpat liber în fericire.

În doze mici îți poate lumina ziua. În doze mari îți poate schimba viața.

Mai bine un entuziast cu un viitor acoperit de ceață , decât un strateg cu viitor sigur.

Friday, April 2, 2010

…iooooi…

Când am primit invitația de la D, am zis așa: ” iooooi ! ”.

Singurele emoții au fost îndreptate spre geanta de voiaj abia cumparată, îmi părea cumva prea mare… dar odată trecut de ”cechin” am lăsat să zburde în mine sentimentul fain aferent unei călători. Mi-a plăcut și la decolare și la aterizare. Mi-au plăcut și stewardesele-aveau să fie ultimele fete frumoase pe care urma să le văd în cele cinci zile petrecute în Viena.

Am vizitat cam tot ce era de vizitat, și pentru asta țin să mulțumesc unui prieten “real”, se știe el…

Nu de puține ori a trebuit să mă lupt cu proprile-mi fălci, aveau tendința de a se căsca și a rămâne aP1030957șa.

Dacă aș începe să fac comparații ar trebui să fac un blog separat, ori astfel de bloguri există deja.

Am observat multe lucruri care mi s-au părut curioase, si am să amintesc doar câteva.

Și în Viena există scări rulante, și acolo oamenii le folosesc intens, numai că întotdeauna o să-i vezi pe toti aliniați pe partea dreaptă lăsând loc liber pentru cei grăbiți. M-am gândit că cei de la Metrorex visează în fiecare noapte un astfel de scenariu…

Eram în metrou și lângă mine un grup de copii făcea un tămbălau monstru, printre ei se remarca un băiețel care nu-și găsea deloc starea și se acompania cu niște urlete serios lucrate. Lângă ei, erau doi oameni, probabil responsabili cu aducerea lor acasă de la grădiniță. După câteva minute de pasivitate, unul dintre cei doi îl ia de mâna pe micul titirez și se pune într-un genunchi.

Copilul vrea să-i ocolească privirea dar nu poate, vrea să fugă dar bărbatul îl ține bine. Copilul începe să urle, bărbatul începe să vorbească, calm, liniștit cu o oarecare pauză între cuvinte. Urletele deveniră rapid plâns, apoi plânsul se transformă în implorare…copilul se pocăise de nu-ți venea să crezi. Tare rău mi-a părut că nu știu germana.

Am aflat și câteva lucruri despre sistemul lor educațional. Se pare că la ei, orarul depinde de programul tău și nu programul tău de orar.

La 19:00 se închid cam toate magazinele. Imediat după ora asta, parcurile se umplu de oameni care aleargă. Bătrâni și tineri deopotrivă.

Nu există hipermarketuri uriașe. Ei nu gătesc, ies în oraș.

La sfârșit, mă gândeam cum mi-ar sta mie pe acolo, definitiv vorbind. Am fost în dubiu până când am aterizat la București. Se pare că sunt mai patriot decât credeam.

Monday, March 29, 2010

…?…

Probabil lovit din plin de astenie, îmi vine tot mai greu să scriu. Așa că, dacă prin cei ce mai își vâră ochii pe aici, există vreo idee ori întrebare ori provocare (literară de preferat)  am să încerc să fiu pe subiect și de ce nu, si pe lângă el. 

Saturday, March 27, 2010

…Necazul cel mare X : Amintiri…

Străinul făcu un semn cu mâna și grupul de oameni se opri brusc din alergare. Cu fețele transfigurate de groază și efort susținut, răsuflau sacadat formând un cor bizar. Toți în afară de Străin, aținteau cu privirea pământul reavăn și negru. Acesta ținea în mană un lemn ce-i servea de sprijin…rănile nu-i erau complet vindecate, un tremur nervos îi cuprinsese bărbia, iar pe față avea impregnată o grimasă de durere. Se întoarse spre oamenii care abia mai puteau resipira, și după o analiză atentă începu să vorbească:

-Ce ați văzut acolo, de acum înainte veți vedea mereu. El nu cunoaște mila și acum, după mult timp, are libertate deplină. Nu i vă puteți împotrivi sub nici o formă, vă cunoaște mai bine decât voi înșivă. Și voi îl cunoașteți pe el, bine chiar…altfel nu ați fi rămas aici…

-O sa murim? întrebă o voce sfârșită.ExtremeShare_001

Străinul încercă să găsească pe cel ce articulase întreabrea, dar nu reuși. Zâmbi amar și sprijinit de toiagul de lemn, întoarse spatele oamenilor.

-Eu merg acolo unde a început totul…în “I”, zise el și începu să pășească, depărtându-se de oamenii ce-l priveau cu nehotărâre.

‘’De ce să-i las să fie îngroziți ? Nu e timpul pentru așa ceva. Ea mi-a zis că vremea asta va veni…nu am crezut…cum am putut să n-o ascult ? Mi-e atât de dor de ele…dar știu că trebuie să ajung la “I”, în curând măslinii vor începe să vorbească…

-Stai, oprește-te! Glasurile lor se auziră ca unul. Străinul se opri și se întoarse spre ei zâmbind. “E îngrozitor ce poate face spaima din oameni…” reflectă el, apoi continuă cu glas tare:

-Să mergem! Ar fi bine să ajungem în munți înainte de căderea nopții, S e pe urmele noastre iar slujitorul lui înaripat nu va întârzia să apară…haideți!

Însuflețiți de aceste vorbe, oamenii începură din nou să alerge. Fiecare se gândea la acea uriașă creatură care luase deja doi oameni dintre ei…sentimentul fricii le dădea aripi iar incertitudinea existenței le anula oboseala; curând în depărtare își făcură apariția piscurile munților îmbrăcați în zăpadă. Asfințitul picta zarea în roșu aprins iar Străinul își simți ființa cuprinsă de o nebănuită liniște…închise ochii.

“-Dragul meu! Daca ai fi văzut ce frumos a fost astăzi acolo! Toți acei oameni ne-au primit așa de bine în mijlocul lor…fetița și-a făcut o mulțime de prieteni noi, trebuie…trebuie să vii și tu!

-Am ieșit afară cât ați fost voi plecate și am adus tot ce aveai nevoie pentru bucătarie…draga mea “ei” așa sunt învățați să se poarte, ai grijă te rog.

-Dar e atât de nou și de deosebit! Am cântat împreună!

-Poți să te duci, dar…

-Știi, un om a deschis o carte și a început să vorbească de o vreme când totul, așa cum noi știm, va lua sfârșit.

Cu glas ușor ironic la inceput și vizibil iritat spre sfârsit, Străinul exclamă:

-Da…și tot atunci va veni unul care va face mult rău pe pământ și tot felul de astfel de povești…nu ar trebui să iei lucrurile astea în seamă, sper că nu voi fi nevoit să nu te mai las să mergi!

-Bine, zise femeia și o umbră trecu rapid pe fața ei…îl luă pe Străin în brațe și-i șopti la ureche, mă duc la bucătărie…joaca-te puțin cu cea mică.

Fetița aparu lângă ei și se ceru în brațele tatălui…îi povesti de prietenii ei cei noi și de cum au cântat împreună…mama ei zâmbi și plecă…ciripitul vesel al fetiței umplea întreaga casă, iar Străinul simți o căldură necunoscută învăluindu-i inima, se simțea vexat-soția și fica lui, cunoașteau acum o bucurie nouă, ce nu venea de la el, dar care reușise să le transfigureze profund. Căută în bibliotecă și găsi o carte groasă cu coperți negre…o deschise la întâmplare și citi:

”La început era Cuvântul și Cuvântul era…”

Un vijelios fâlfâit de aripi îl smulse din visare pe Străin, de nicăieri lângă ei apăru Madis. Oamenii îl înconjuraseră și-l strângeau în brațe nevenindu-le să-și creadă ochilor-îl crezuseră mort. Madis nu zicea nimic, buzele alungite într-un zâmbet forțat și ochii cu sclipiri metalice vorbeau parcă în locul lui. În acel moment Străinul știu…voi să strige, dar ceva îl lovi puternic între omoplați.

Căzu în genunchi și apoi îmbrățișă pietrișul ascuțit…

Monday, March 15, 2010

…Post aniversar…

 

Când timpul trece îți rămân de făcut următoarele:

- te miri până îți trosnesc fălcile gâdindu-te la cum trece vremea, mai scapi un oftat, mai aduci aminte prietenilor cum era “pe vremea ta” și eventual faci o vizită scheletului din șifonier.DSC01294

-abordezi situația cu un zâmbet cinic, abia afișat și strângi din dinți când îți dai seama că ai mai puțin păr pe cap, devi brusc un vizionar și te pui pe făcut planuri, presat fiind de puținele lucruri făcute până atunci; nu e cazul să disperi toana asta cu viziunea de cele mai multe ori, trece în maxim o săptămână.

-dacă obișnuiești să vorbești mult îți vine dintr-o dată să taci, nu pentru că ai simți nevoia să asculți mai mult pe ceilalți ci pur și simplu ai epifania faptului că, de o vreme, persoana pe care o plictisești cel mai mult ești chiar tu.

-dacă obișnuiești să vorbești puțin îți vine dintr-o dată să vorbești mult, acest lucru este observat rapid de ceilalți care se văd puși în situația de a cântări, evalua și proceda cât mai firește, potrivit acestei bruște schimbări comportamentale…nu e cazul să te sperii, dimpotrivă s-ar putea să-ți dai seama că prieteni sunt doar acei ce te bagă în seama și atunci când nu vorbești deloc și atunci când tot ce pot face e să te întrerupă pentru că nu te-ai putea opri altfel din pălăvrăgit.

-începi să adormi mai greu, și ești urmărit de obsedantul gând că de mâine vei fi mai bun…nu ai idee când anume ar fi maine-le respectiv, cert e că, dimineața abia îți amintești cum te cheamă.

-detaliile devin piese de bază în ecuațiia vieții tale sociale, de cum le vei putea exprima sau folosi, tind să cred că va ține restul maturizarii tale.

Ce bine că un blog nu trece prin așa ceva.

Mai sunt câteva zile și se face un an de când am apărut pe virtual cu ciudățeniile mele scrise. Mi-a plăcut, așa că, deși ceva mai sporadic, o să mai activez pe aici o perioadă. Pentru partea în care mi se urează numai lucruri faine, ani mulți, fericiri și tot felul de asemănări…las loc pentru voi, asta în cazul în care există “voi”. Da…cine mă cunoaște știe ce glumeț sunt.

Thursday, February 25, 2010

…Dac-ar fi…

 

Nu sunt prăpăstios de fel. Unii ar spune că sunt chiar optimist. Eu cred, că am învățat ce trebuie de la dopul de plută: oricât de neagră ar fi apa, ideea e să nu te duci la fund. Asta nu mă oprește totuși, să mă gândesc ce ar fi în cazul unui obștesc și subit sfârșit al propriei mele ființe.

Sunt din ce în ce mai obsedat de gândul că, m-am născut pentru a lăsa ceva în urmă. Ca orice om de altfel. Cât despre acel “ceva”…aici DSC01532intervin marile întrebări, crize și disperări.

O bună parte din timp am privit spre Dumnezeu precum arabul spre Mecca. Fără a cunoaște nimic în afară de faptul că trebuie să ajung cumva acolo. Consecința acestei atitudini e mai limpede decât iazurile primavara…lene, ineficiență și o acută senzație de inutilitate. Ori aceste senzații nu-s în măsură să ridice și să încânte un suflet creat pentru a se bucura de eternitate. 

De ceva timp privesc la Dumnezeu altfel. Altfel decât am fost învățat, altfel decât am crezut că e bine, altfel decât am văzut la alții. Acest altfel a dat existenței mele un nou înțeles. Acum am un vis dincolo de care, ar fi posibil să las ceva în urmă. Acum fiecare zi e o luptă spre schimbare, iar eșecurile, fie ele numeroase și cateodată dramatice, nu fac decât să-mi aducă aminte, că orice e mai bine decât lâncezeala. Visez la o zi doar cu victorii.

Nu știu mai nimic despre viață, nu-mi pot explica majoritatea lucrurilor, nu pot înțelege realitatea și nu pot descifra adevărurile. Tot ce știu e că aceste lucruri mă preocupă din ce în ce mai puțin și cred că drumul fericirii începe de aici. E simplu să știi că ai fost creat de Cineva, pentru a trăi într-un anume fel și a lăsa în urmă un anume ceva.

E și mai simplu să alegi să fii altfel, într-o lume ce clonează caractere pe bandă rulantă. Nu sunt mai multe feluri de “altfel”, ci doar un singur fel. Altfel înseamnă să fugi de majoritate și focuri de artificii în favoarea catacombelor și a unei rugi șoptite cu lacrimi în ochi….

Îmi doresc să scap de balast și să pot face ceva îndeajuns de bine și frumos, încât să-i ofer Lui drepturile de autor.

Thursday, February 18, 2010

…Necazul cel mare IX: Madis…

-Lasă-l! zise S, afișând un ranjet de satisfacție. Vadis își descleștă ghiarele iar corpul omului căzu cu un bufnet sec, la picioarele lui S. Acesta își duse mâna deasupra ochilor și privi spre locul de unde dispăruseră fără urmă ceilalți oameni. Căzu pe gânduri uitând de uriașul erete și de omul care acum își venea în simțiri.

-Vadis! Mâine vreau să le iei urma, îi vreau pe toți până la ultimul! Nu trebuie să-ți amintesc de Berth, nu?

-Nu stăpâne! Am înțeles, zise Vadis cu o voce horcăita, apoi continuă plin de teamă, Stăpâne! Am lovit pe unul din ei, și acum zace acolo mort…să-l aduc?

-Vadis! Când ai mâncat ultima oară? Vocea lui S căpătase o oarecare catifelare, dar ochiiExtremeShare_032 îi străluceau frenetic, ceea ce-l făcu pe omul de la picioarele sale să leșine din nou cu un vaiet prelung.

Vadis mulțumi din cap și zbură spre locul morții Călătorului. S îl urmării cum face cercuri la început largi apoi din ce în ce mai strânse deasupra trupului inert. Apoi își mută privirea dintr-acolo, pentru a studia omul adus de uriașa creatură.

Avea un cap rotund și complet părăsit de păr. Trecut de jumătatea vârstei dar cu o față senină și deloc îmbătrânită. Sprâncenele stufoase și negre îi dadeau un aspect gânditor dar nasul mic, turtit și bărbia lată, aminteau mai degrabă de un boxer retras din activitate. 

“ Oamenii! Mereu în contradicție cu ei înșiși ! Nu știu ce-o fi văzut Yeshua la ei…” geamătul omului nu-l lăsă să-și ducă gândul până la capăt. Se trezise.

-Cum te cheamă? Întreba cu voce moale și blândă S.

Omul nu răspunse ci se încordă ca pregatit pentru a fi lovit.

-Cum te cheamă? Și glasul lui S se aspri.

-Ce contează ? Vreau doar să mor. Atât.

-Dacă ai avea tot ce n-ai avut vreodată, ai mai vrea să mori?

Omul clipi des și răspunse:

-Nimeni nu poate să-mi dea tot.

-Dar de-ar putea, ai mai vrea să mori?

-Nu.

- De-acum te numesc Medis. Tot ce-ai vrut și n-ai avut e de azi al tău. Atât doar, pentru a avea totul, trebuie să-mi aparții.

-Vreau…vreau, bângui omul .

-Bine atunci.

Omul se simți apucat de brațe puternice și așezat în picioare, durerile-i dispărură….se trezi îmbrăcat și aranjat cum doar prin vis crezuse că poate fi. Începu să ceară, dorință după dorință, toate i se îndeplineau aievea. Atunci complet cucerit zise:

-Sunt al tău, nu mai vreau să mor!

S încuvință din cap, și-i întoarse spatele. Începu să râda de omul plin de sânge și noroi ce se bucura de iluzia vândută de el.

“Oamenii….oare ce-a văzut Yeshua la ei ? ”

Sunday, February 14, 2010

…pledoarie pentr-un neîndrăgostit…


La sfârșitul unei zile de duminică, mă găsesc profund pus pe gânduri vis a vis de dragoste, sfinți și lucruri de genul acesta. Nu că mi-ar displace, dar venind în seara asta spre cămin și trecând pe sub un stâlp ce arunca o lumină îndoielnică, mă pomenesc față în față cu o domnișoară ce ținea cu delicatețe între degete, o țigară aprinsă. Nimic neobișnuit pâna acum, însă...

Mă dau în lături pentru a-i face loc să treacă (strada răsăritului a devenit raiul băltocilor), iar ea în timp ce trece pe lângă mine, îmi ziceDSC01514: "Vrei să-mi dai foc la păr? Sunt nebună! " și-apoi o ia la fugă în noapte.
Am ajuns în cămin și am zis să marchez momentul scriind...

Azi a fost ziua lor, a îndrăgostiților...și a trecut. Sper din toata inima ca iubirile înfiripate în preajma acestei zile să dăinuiască și mâine măcar... 

Știu doar că, de aș mai iubi, nu aș cădea în capcana primăverii și al asaltului ei cupidonesc caracteristic. Tind să cred în ceva ce nu are nevoie de cuvinte spuse precum "Microsoft Sam" și cadouri cu iz dulceag. Cred că a te îndrăgosti primavara e un risc, mai ales când noi oamenii iubim atât de mult un principiu bine pecetluit de oi.

Când va fi să mă îndragostesc ....va fi sfârșit de vară, când frunzele se luptă să rămână verzi.
Pentru ca iubirea să reziste primăverii, trebuie să treacă de iarnă...altfel...

"Vrei să-mi dai foc la păr? Sunt nebun/ă! "

De-aș știi multe despre acest subiect aș scrie  și mai puțin de atat.

Friday, February 12, 2010

…dialog…

-repetă te rog, nu am fost atent. ExtremeShare_030
-de unde nu ai fost atent?
-de la faza cu scările.
-bine.
[...]
-repetă te rog, nu am fost atent.
-de unde nu ai fost atent?
-de la faza cu trenul.
-bine.
[...]
-poți să mai spui odată?
-de unde nu ai fost atent?
-am fost atent.
-atunci, ce să repet? 
-totul.
-bine.
[...]
...și nu mai văzusem de mult atâta soare prin oraș, mai murdar ca niciodată mi s-a părut atunci. Am numărat cinci gume de mestecat pe o singură treaptă a unei scări rulante. Îmi place să merg cu trenul...

-repetă te rog.
-bine.
-încă odată.
-îmi place să merg cu trenul.
-scările îți plac?
-nu, dar îmi place guma de mestecat.
-înțeleg.
[...]
-E soare azi.
-da.
-mai îmi povestești odată?
-de la început?
-nu, de la faza cu scările.
-bine.
[...]
"Oamenii clatină din cap de fiecare dată când aud alți oameni vorbind singuri."

Friday, February 5, 2010

…Ziua perfectă…

 

De am primi ceva trăznete în moalele capului de fiecare dată când am fi nesinceri, probabil am învăța să fim silențiosi și ne-am lepada de răspunsul : “bine” la întrebarea “ce faci ?”. De ar durea fizic durerile spiritului, nu am mai avea muzică…

Te trezești într-o dimineață. Te întrebi a mia oară cum or fi genul ăla de oameni care se pot bucura oricând și oricum. Ție îți atârnă pleoapele de oboseală și somn…te întinzi din nou în pat renunțând la dimineață, într-un abandon închinat somnului. Ai închis ochii și în clipa aia, realizezi că nu vei adormi defel.

 

ExtremeShare_065 Ajungi unde ”trebuie” să ajungi și te simți blocat într-un mecanism ce te poartă încolo și-ncoace fără a ține cont de propria-ți voință. Începi să faci ce ”trebuie” și te pierzi printre oamenii care la fel ca tine sunt legați cu nevazute “funii” de-al Banalului stâlp. Închizi ochii și tot ce îți dorești, e să ajungi acasă…să se termine.

Cineva spunea că pentru a deveni geniu, trebuie ca mult, foarte mult timp, să nu faci nimic. Înclin să-i dau dreptate, mai ales că prin a face ceva, azi se înțelege a te face una cu dihaniile întrupate în societeate și stilul de viață “modern”.

Căutam momente perfecte din zile perfecte. Le căutam atât de tare și de atât de mult timp încât, am pierdut noțiunea de perfect undeva prin grădina Edenului.

Avem promisiunea momentului perfect. Ciudățenia lui constă în faptul că nu trebuie căutat. E suspendat între dorința ta de absolut și lehamitea ce te-apucă dimineața. Stă acolo așteptând să-ți rupi “funiile”.

Căutarea adevărată începe când te-ai oprit din a cauta.

Monday, February 1, 2010

…Necazul cel mare VIII: Fuga…

Dimineaţa îşi făcea deja simţită prezenţa iar în mica tabără începu forfota. Focul stins de ceva vreme fu aţâţat şi în scurt timp sub flăcările lui, un ceaun plin ochi cu un lichid cenuişu, clocotea de zor. Străinul trezit de forfota din jur, deschise pe jumătate ochii şi analiză cu atenţie mişcările celorlalţi. Îi păru evident faptul că, ei avuseseră nenumărate astfel de dimineţi, întrucât făceau totul cu lejeritate şi mult simţ practic. Călătorul împărţea câteva boluri din tablă lucioasă în interior şi ruginită la exterior.

ExtremeShare_088 Străinul se ridică hotărât în capul oaselor şi numaidecât se trezi în mâna cu un bol aburind, umplut cu acel lichid cenuşiu, din care gustă cu neîncredere. Absenţa oricărui fel de gust îl relaxă. Nu-şi putea aminti când mâncase ultima oară ceva cald. Îşi aduse aminte de gândul nopţii trecute şi se răzgândi brusc: “Nu o să-i las…le sunt dator, poate că şi ei trebuie să ştie ce ştiu eu…n-am să-i las.”

-E bună nu-i aşa? întrebă pe un ton amical Călătorul. Avea pe chip o expresie schimbată, ce păru stranie Străinului, care răspunse cu politeţe:

-E bună…mulţumesc, apoi continuă, n-am apucat să-ţi mulţumesc cum se cuvine pentru ce ai făcut pentru mine, te asigur că nu voi…

Ultimele vorbe, rămaseră cumva suspendate în aer, cei doi priveau spre pădurea cu copaci morţi din care un sunet ciudat răzbătu la ei, întrerupându-le conversaţia şi umplându-i în acelaş timp de curiozitate şi frică. Era ca fâlfâitul unor aripi uriaşe, acompaniat de un scârţâit sinistru al copacilor. Pământul începu să tremure. Strainul înţelese…chipul îi deveni hotărât iar trupul i se încordă ca un arc. Vorbi cu o luciditate ieşită din comun:

-Strângeţi tot, plecăm de aici.

Câteva minute mai târziu, doar tăciunii fumegânzi mai trădau şederea lor în locul acela.  Mergeau în şir indian cât puteau de repede. Din când în când câte unul mai întorcea capul înapoi şi scuturat de un fior, îşi continua drumul în ritm mai accelerat. Străinul mergea înaintea lor dar nu-şi întorcea deloc privirea, ci o ţinea în pământ, iar ochii îngustaţi şi fruntea încruntată îi trădau adâncimea gândurilor.

“ M-a găsit…dar acum e altfel…prea repede mi-a luat urma…să fie chiar el de data asta? ” Strânse din dinţi şi icni sărind peste o groapă. “Trebuie să mă pregătesc” îşi zise .

La marginea pădurii îşi făcu apariţia S. În juru-i copacii se rupeau trosnind cu zgomote înfiorătoare. Se opri lânga tăciunii fumegânzi şi dintr-o dată se făcu linişte. Luă în mână un tăciune fierbinte şi îl sfărâmă între degete, provocând scântei. Aşezâdu-se pe trunchiul unuia dintre copacii rupţi…fluieră îndelung.

În fâlfâit de aripi, Vadis apăru din pădure şi se aşeză în faţa lui S, scuturânduşi capul imens şi scăpărând din ochi.

-Îi vezi Vadis? întrebă S râzând. O să mă joc puţin cu ei, nu m-am mai distrat de mult. Vreau să mi-i aduci pe rând, dar pe cel din faţă, cel diferit, să-l aduci ultimul…eu am să aştept aici.

Uriaşul erete încuviinţă aplecându-se pâna la pământ şi apoi îşi luă zborul drept spre grupul de oameni care acum fugea dezorganizat.

Călătorul privi înapoi şi văzu umbra uriaşei creaturi trecând pe lângă el. Unul din cei ce-l căraseră pe Străin scoase un urlet deznădajduit…Vadis îl avea în ghiare.

Cu un salt acrobatic, Călătorul reuşi să prindă de picior pe omul ce-l privea disperat, încercă să-l desprindă din ghiarele monstrului însă…Vadis îşi aplecă capul lovind năpraznic, apoi se înălaţă zburând înapoi la stăpânul sau, nestingherit de omul ce încă se zbătea în ghiarele sale.

Cu un zgomot sec, gâtul Călătorului se franse când trupul său căzu la pământ.

“Nu…nu aşa! ” fu ultimul său gând.

Friday, January 15, 2010

…Vinerea e zi scurtă…

…am întârziat la facultate. Facultatea e locul întrebărilor fără răspuns, iar câteodată e răspunsul primit când visezi la un viitor oarecare..

Am stat în picioare în metrou, bună ocazie pentru a primi priviri încărcate de recunoştinţă de la doamne şi domnişoare. Asta se întâmplă câteodată. Azi nu.

ExtremeShare_195 De la facultate am plecat la job tot pe sub pământ. Fără a înţelege încă de ce, înţelepţii de la metrou, de ceva vreme au hotărât ca uşile să se deschidă prin acţionarea manuală a unui senzor. Prin urmare, la fiecare staţie e bătaie mare care să pună primul mâna pe senzorul respectiv. Totul e să apeşi când butonul devine verde şi se aude un sunet specific.

Trec peste acest memoriu tehnic…stau în faţa uşii, singur, metroul intră în staţie, eu îmi pregătesc mâna, îmi lungesc arătătorul nici prea aproape nici prea departe de buton, când…

O Doamna vine cu al ei degeţel tunat cu o unghie roşie, lungă şi destul de tăioasa, şi începe să apese întâi în arătătorul meu, apoi după baterea mea în retragere, luând cu asalt butonul…şi tot aşa până când se auzi sunetul, senzorul deveni verde, şi uşa se deschise.

Lumea se grăbeşte. Mai ales vinerea. Nu am nimic cu graba. Apreciez pe cei ce fac lucruri bune, repede. Cât despre ceilalţi…las tentativa de julitură la arătător să vorbească în locul meu.

Vinerea e zi scurtă.

Tuesday, January 12, 2010

…Necazul cel mare VII:Berth…

S deschise cu piciorul uşa trenului aflat într-o goană nebună. Aerul rece al nopţii năvăli cu furie pe culoarul îngust şi slab luminat, iar S trebui să se ţină bine de mânerul ruginit al uşii acum complet deschise spre exterior. Fără a-şi lăsa faţa pradă vreunei expresii coborî pe ultima treapta şi se aruncă în gol. În urma sa uşa începu să se bălăngăne scârţâind sinistru. Trenul disparu în noapte.

Drumul cu pietre mari, şlefuite dar năpădite de buruieni şerpuia printre dealurile golaşe. Nu mai trecuse de multe vreme cineva pe acolo, iar indicatoarele prăfuite, doar printr-o minune mai stăteau drepte. Cu pas vioi şi zâmbet larg, S apăru ca din senin pe drumul pavat cu pietre…ExtremeShare_150

Deşi arata la fel, înfăţişarea i se schimbase. Purta un costum negru cu tente albăstrui în lumina soarelui iar cureaua de un verde închis îi adauga supleţe şi un oarecare aer aristocrat. În mâna stângă ţinea un pumnal cu lama încovoiată spre vârf…nu apucase să îl şteargă, sau poate că nici nu-şi dorea asta…în mâna dreaptă ţinea strâns o uriaşă coadă de pisică ce încă se zbătea parcă nerealizând desparţirea de trup, sângele prelins printre degetele făcute pumn stropea regulat pietrele uscate….

Chipul său destins de o voioşie ce-ţi dădea fiori, avea o paloare nesănătoasă iar gâtul descoperit lăsa să se vadă o cicatrice veche.

“Abia aştept să-l cunosc pe Străin. Berth mi-a zis că, deşi l-a urmărit nu a reuşit decât să-l sperie…a scăpat de fiecare dată. De mine nu va scăpa….aveam nevoie de o ieşire, trenul a reuşit să mă plictisească mai repede decât m-aş fi aşteptat…da o să-l prind pe Străin şi o să stăm puţin de vorbă...poate nu trebuia să renunţ la Berth” şi privi la uriaşa coadă de pisică ce se zbătea furios în mâna sa. Zâmbi rece şi deveni meditativ.

“ Întotdeauna va fi altcineva să-i ia locul...da…Berth mă plictisea la culme, a meritat atenţia mea deplină! ” şi aruncă coada cu un gest furios…coada zbură prin aer răsucindu-se şi stropind în jur cu sânge. Un erete enorm o prinse din zbor şi plecă cu ea în cioc…

”Vadis e mulţumit acum…de mult trebuia să fac asta…”

Drumul se sfârşi brusc în faţa unei păduri cu copaci morţi ce se întindea cât vedeai cu ochii. S se înfioră.

“E aproape” gândi el, şi se afundă în pădure.

Friday, January 8, 2010

…Vai vai !…

Aud încoace şi încolo cât de greu şi imposibil va fi să trăieşti în România anul asta. Aud milogeli trase de păr, de acei milogi care se gândesc la faptul că din trei masini vor putea întreţine doar două. Aud că se scumpeşte mâncarea ,tigareta ,tot ce mişcă şi alunecă prin aer, apă ori tuburi digestive. După douăzeci de ani de la zdrobirea jugului comunist, toţi sar în sus : ce rau e acum , ce bine era atunci, “ah Nicule unde eşti Nicule? “

Pentru cei care se aşteaptă la lucruri bune de acum în colo în România şi în lume în general, voiesc să suflu un  pic în ceaţă şi să zic: Dacă ar fi în ţara asta creştină şi sfânta şi toate cele, oameni care să citească constant Biblia, să asculte cu luare aminte ce zic preoţii, pastorii prin Biserică, atunci am scăpa de atitudinea condamnatului care îşi aşteaptă ştreangul, cu toate că de ştreang nu poate fi vorba.

ExtremeShare_019Ne-am da seama că a te văita şi a devein fatalist nu e altceva decat o sinucidere metafizică ori legumizare a intelectului… mai avem înca timp de a renunţa la sportul care ne betegeşte, picioarele, minţile…visele.

Frica e normală iar marii oameni au folosit-o pentru soluţii la probleme cu adevărat existenţiale, nicidecum pentru mutarea habitatului în copaci.

Închei în cel mai optimist mod cu putinţă: dacă vom învăţa să uităm milogeala şi alte manifestări aproape artistice de genul acesta vom aştepta Sfârşitul cu demnitate şi uşurare, pentru că oricum Sfârşit nu există…ci doar un nou Început.

Friday, January 1, 2010

…Necazul cel mare VI: Straja…

 

‘’ Să fie oare un om bolnav ? ” se întrebă Călătorul lăsându-se pradă îndoielilor, “Când l-am văzut, avea ochii sclipitori, de om cu vază, iar hainele… deşi zdrenţuite sunt alese cu gust…” şi îşi întrerupse şirul gândurilor pentru a scormoni cu un băţ prin tăciunii ce dădeau să se stingă; ceru oamenilor printr-un îndemn scurt şi răspicat, să aduca vreascuri şi apoi continuă:

“…da…nu pare să fie om de rând şi n-ar strica să-l fac să lege câteva cuvinte cu privire la Trecut…” privi spre locul în care, învelit cu o pătură groasă, Străinul stătea ghemuit, privind fix spre focul ce pâlpâia timid printre lemnele nou aduse.

 

ExtremeShare_011  Amurgul cuprinse mica tabară aşezată la liziera unei păduri cu copaci morţi ale căror umbre dănţuiau în ritmul impus de foc. Călătorul îşi adună oamenii şi traseră la sorţ programul de veghe pentru noaptea ce stătea să înceapă. Lui îi căzu prima strajă şi mulţumit, începu să-şi aranjeze locul de unde avea o panoramă potrivită. Mai puse câteva lemne pe foc în aşa fel încât să ardă încet, fără a se stinge.

-Cum ţi se par locurile astea ? întrebă din senin Călătorul. Îşi auzi propria voce sunând atât de diferit încât tresări instinctiv, dar apoi liniştindu-se continuă:

-Ţi-e bine? Ai nevoie de ceva ?

Străinul nici nu clipi măcar. Privea la fel de fix ca şi înainte spre foc. După câteva minute bune însă, raspunse cu o voce profundă şi caldă:

-Totul e nimic. Locurile astea au murit demult. La fel şi noi. Nu pot să simt “binele”, când sunt atât sigur că “el” a plecat definitiv de la mine. Nevoia mea stă în moarte. Doar acolo. Îsi incheie răspunsul la fel de impasibil, fără să privească spre Călător, care nevenindu-i să-şi creadă urechilor, împietrise.

Doar lemnele pocnind spărgeau liniştea. Undeva în noapte un câine începu să urle jalnic. Cei doi stăteau nemişcaţi de o parte şi de alta a focului, unul arătând-se peste măsura de surprins, celălalt complet inexpresiv.

“Până la urmă ascunde mai mult decât aş fi fost în stare să cred…sunt încă slab” gândi Călătorul pe jumătate supărat. Peste puţin timp, simţi o uşoară bătaie pe umăr. Straja pentru el se încheiase, altul îi lua locul. Se înveli bine şi adormi făra a-şi putea duce la capăt ultimul gând.

“N-am să mai stau cu ei…mâine voi fugi ” şi pentru prima oară Străinul lăsă emoţia să-i cuprindă chipul… ochii deveniră sclipitori iar buzele groase şi frumos arcuite schiţară un suras.