Monday, June 29, 2009

…poveste la metrou…

…paşii cunosc drumul de la cămin la metrou, ochii cunosc gropile, calea ferată şi mămaia cu cBERCEANU - LANSARE - METROUovrigi home made…

Coborând scările, cu căştile în urechi resemnat cu acte în regulă în faţa altui examen...aud:

-Nu vă supăraţi, fi-ţi amabil...geanta asta e grea şi nu pot coborî scările , mă duc la spital să mă internez...

-Sigur, nici o problemă.

-Vai mamă...să-ţi dea Dumnezu sănătate, nu cumva iţi zice Petrişor? ştii azi e Sfântul Petru...

-Nu mă cheamă aşa...multumesc.

-Of…să fii sănatos , că nu-i nimica mai bun ca sănătatea, ştii bărbatul meu e acolo la Huedin, acolo unde a fost prăpăd cu vijelii şi inundaţii!

- Da? Huedin lângă Cluj?

-Da, acolo, e soacra-mea bolnavă şi stă soţu acolo...dar tu eşti ardelean? ai accent...

-Aaaaa nu sunt...dar am fost pe acolo...

-E frumos, îmi place mult la pomana porcului, noi stăm pe un deal, şi obişnuim să mai bem aşa...şi când urcam dealu' mergem aplecaţi...unii zic că stăm aplecaţi din cauza pantei, alţii din cauza băuturii...eee nu se poate fără distracţie!

-Aaaaa...

-Eşti student?

-Da sunt student la construcţii.

-Eu am o fata care a terminat şi lucreaza în armată !

-Da ? să vă trăiască!

-Mulţumesc, tu arăţi bine dar vezi să nu te îngraşi, să nu mănânci pâine şi dulciuri!

-....

-Eu aveam 60 de kile la 30 de ani! acuma uitete-te la mine…râde barbatu’ de mine zice că nu sânt nici femeie nici bărbat!

-....

Ne-am aşezat în metrou, şi în 15 minute, am aflat că fratele dumneaei a fost păcălit de ţigani şi a rămas fără casă, că socrul ei nu suportă aparatul auditiv şi nu răspunde la telefon, că la Huedin e presiunea atmosferică mică si ea nu poate să trăiască acolo pentru că se îngraşă: ’’Acolo să vezi tu smântână adevărată!!! , că obişnuia să meargă în vacanţe la Cernobâl...

Am intrat la examen şi a fost bine...

Thursday, June 25, 2009

…meditaţii…

adun insomniile în ultima vreme,  le adun cu sete... şi nu vreau ...şi nu îmi place....

e vară cu zile frumoase de tot.

mi-aduc aminte de vremuri lipsite de griji când devoram ciresarii lui Chiriţă,  iar pieile roşii ale lui Karl May îmi bântuiau existenţa.

mi-aduc aminte de orele de istorie din clasa a 5 a,  de legendele olimpului ,  de note bune,  de zilele în care săream gardul la "Baia Baciului''...

sunt toate departe...

ExtremeShare_144e atât de trist că  lucrurile la care  visăm….să le facem,   să le mai facem....dispar aproape complet din priorităţi...

mi-aduc aminte de cum recitam poezii  la biserică, de guma turbo, de balansoarele verzi ,  de istoria lui Napoleon povestită de tata în aproape fiece seară...

îmi pare atât de firescă ideea unui sfârşit al tuturor lucrurilor,  unul apropiat chiar...

mi-aduc aminte prima săritură în apă fără să ţin mâna la nas,  mi-aduc aminte că am învăţat să înnot pentru că o fată m-a aruncat de pe plută...

acum sunt liniştit,  şi am pace...e linişte şi pot visa...am nevoie de un vis,  cred ca la 20 de ani e cel mai bun combustibil,  dacă nu visez acum e foarte posibil să devin benzină pentru game întregi de frustrări..

mi-aduc aminte  cum săream din pod în gramada de fân abia adus de pe câmp...

bat holurile facultăţii, vânez examene şi adun restanţe...

mi-aduc aminte de cititul la lanternă

acum se citeşte doar la metrou

toate trec,  ce  rămâne ?

ce aş fi fără Dumnezeu ?

Saturday, June 20, 2009

…compromisul…

 

Compromisul eternul ibovnic al caracterelor noastre.

Trăim vremuri în care nimic nu e ce pare a fi,  tot ce e usor la final se dovedeste a fi fără folos, tot ce are reclamă se vinde pentru că altfel ar da firmele faliment, tot ce e scump în mod sigur nu e şi preţios, iar ce e ieftin tinde să se rupă la a doua purtare.

compromisÎntr-o lume plină de zugraveli ale unor realităţi inexistente,  am scos şi noi capul să vedem cu ce se mănâncă societatea,  gândind că sigur putem schimba ceva…cu câteva eşecuri răsunătoare majoritatea îşi iau o slujbă, îşi fac familii ,  pleacă capul şi se resemnează, ceilalţi însă neacceptând un astfel de epliog, aleg compromisul.

Compromisul e atrăgător,  pentru că stă în acelaşi timp în două bărci,  capra pare să behăie fericită,  varza e mai verde ca niciodată.

Statisticile spun că la fiecare 10 minute de conversaţie se spun cam trei minciuni,  iar în aceste condiţii compromisul pare şi mai uşor de acceptat,  mergem înainte,  dar ceea ce e ciudat e imposibilitatea de a vedea finalul sau consecinţele acestei decizii cu toate că avem destule exemple,  de fapt chiar şi în această ipostază disperarea noastră după unicitate nu ne lasă sa vedem limpede lucrurile: ”daca el/ea a ajuns acolo, eu nu!” câteodată e chiar amuzant cum imediat după aceast gând, vine prabusirea…

Când mă gândesc la compromis,  mă gândesc la acel lucru, acţiune care în mod normal nu îmi place,  ştiu că nu e bună şi de folos,  dar acceptând asta îmi  pare că voi avea multe avantaje şi puţine bătăi de cap,  în general compromisurile se fac în ideea unei vieţi lipsite de griji şi încununată de plăceri.

Am fost odată la o conferinţă despre compromis,  şi la un moment dat  cel care prezenta subiectul a primit o intrebare din public, ceva de genu:” Pot să fac un compromis? E mic mic de tot!”

Răspunsul a fost tot o întrebare…”Când ai făcut un compromis mic mic de tot, care să nu aibă consecinţe mari mari de tot?”

M-am uitat la mine şi mi-am dat seama  că de fiecare dată când am facut un mic compromis, nu m-am oprit doar acolo… e de ajuns să începi cu unul,  să mai adaugi unul şi aşa ajungi să nu îţi mai pese de numărul lor… caracterul se strică,  identitatea se pierde şi ajungi să te asociezi disperării,  remuşcării,  regretelor iar în cazuri mai profunde…suicidului.

Compromisul în relaţii?

Ea ca fată adoră să gătească supă de găluşte,  tu deteşti supa asta,  dar e tot ce ştie să  gătească ea, accepţi lucrul ăsta şi gata,  probabil după luna de miere pot aparea ciondăneli dar nu se iau în calcul…

Orice compromis în alt domeniu decât bucătăria, nodul de la cravată,  bentiţa pe cap, dungi sau carouri, cărare pe mijloc sau păr dat pe spate….eu zic că nu aduce nimic bun.

Friday, June 19, 2009

…pac pac…

 

în mare de fluturi să ştiifa09151ea91d0d12ec4a33e7d2a7a890_full
nu poţi să  te bucuri a fi
o gâză cu aripi de colb
un vierme, o muscă, un ciob.

în zgomot de mari păpădii
nu poţi să te bucuri a fi
un pai fără vânt,  fără soţ
o frunză sleită de-un hoţ .

în lupte şi mari bătălii
nu poţi să te bucuri a fi
un braţ îndoit sau chiar frânt
un geamăt, un strigăt de-avânt

nu poţi chiar de tu ţi-ai dori
bucuros tot timpul să fi
o gâză, un pai şi un braţ
nu pot face zale-ntr-un lanţ.

Tuesday, June 16, 2009

…e de ajuns ?…

Pierduţi în superficial, facem timpul să zboare şi zburăm şi noi la  fel de haotic precum fumul de cauciuc în America de Sud.

Pierduţi în superficial,  găsim bucurie în roz, dulceag,  nou şi sclipitor,  fără valoare…măcar amerindienii aveau o scuză când dădeau aur pe mărgele de sticlă…noi nu avem.

Pierduţi în superficial suntem mulţumiţi cu moralitatea, cu faptul că niciodată nu o să ajungem la “răcoare”, că nu avem datorii , că trăim frumos…e de ajuns?

avem credinţe şi concepte cu care ne mândrim încolo şi încoace,  nu ne dă nimeni în cap pentru asta,  spunem multe facem puţine…daca toate s-ar schimba maine ?

 

Monday, June 8, 2009

…memorii de veteran partea a treia…

 

Imag00sdg gn0

Am mers ce am mers…când eram pe front prin Caucaz pe acolo, un popă care avea grad de căpitan m-a văzut că mă închinam şi ziceam : ”Dă Doamne să vin înapoi” când ieşeam la atac.

Acuma îţi zic şi ţie, că tu nu o să faci armata, primul lucru care îl distruge e arma automată: tun, mitralieră, puşca mitralieră, că de distrugi arma automată poţi să îi ocupi repede.

Şi erau cu ochii şi pe mine, ăştia..ruşii.

Unu de aicia de lângă noi, Gheorghe Bălăceanu parcă …zicea de mine: “uite prostul ăla ce face” el nu ştiu dacă a mai scăpat sau nu…

Şi îmi zice popa: ‘’Măi băieţel până oi face tu aşa semnu’ crucii, rusu’ te împuşcă ori îţi ia gâtul’’ , şi mi-a dat o cruciuliţă, şi eu am cusut-o aicia pe parta stângă unde e acuma insigna de veteran, şi acuma înainte de atac doar mă uitam aşa în jos la cruciuliţa aia şi gata.

Ne-a luat prizonieri, şi cum mergeam noi în coloană după ce îi împuşcaseră pe ăia răniţi, o urâciune de rusoaică, - ca mi-e mi-a placut lucru frumos intelegi?-

Avea pistol dăsta de poliţie, mă prinde cu mana stangă de mâna mea stangă că dreapta era legată de gât…

Şi îmi pune revolverul în piept chiar pe cruciuliţă şi zice:” Tibenada bocsi ceas?”-Dumnezeu îţi trebuie acuma? (am scris cum se aude) … eu am lăsat capul în jos ca să mă uit de ce mi-a pus pistolul în piept, că uitasem de cruciuliţă…

Când mi-a dat odată una cu pistolul în faţă mi-a rupt buza, sprinceana… m-a umplut de sănge.

Măi Cornele…casa asta e mică… ce-am văzut eu înaintea ochilor…mă ţinea şi de mână…îmi venea să o prapadesc inţelegi?

Măi când am prins-o de mâna cu pistolul şi am scuturat-o odată, că trăisem bine cu nemţii în război ne dadeau ciocolată în fiecare zi…măi s-a dus grămadă ca până în gardu’ ăla de ţi-l arăt io acuma…

Eu am ramas pe loc, să văd dacă scapă sau nu pistolul din mână, că vroiam să o împuşc…

Da uite că nu l-a scăpat… când am văzut că e aşa, mi-am rupt zgarda şi bandajul ăla de îmi ţinea mâna… a început sângele să curgă dar am băgat mâna în buzunar… mi-am tras basca pe ochi, şi fugi în coloană…

În coloană erau şi unguri şi nemţi şi români…eu am alergat în zig zag şi ea a tras 3 focuri, primul glonţ l-a omorât pe un neamţ săracul că i-a intrat în spinare, ălalalt glonţ s-a dus la unu în picior şi ultimu’ în aer…

Ea fugea după mine în coloană, şi tot întreba: ” N-ai văzut un prizonier cu mâna la gît şi cu sânge pe faţă?”

… nu a mai dat ea de mine…

Tuesday, June 2, 2009

…Dumnezeu şi un aparat foto…

Dumnezeu nu va obosi niciodata în a ne învaţa lecţii, poate tocmai datorită lipsei noastre de interes , credinţă 174sau chiar luciditate.

Multe sunt lecţiile Lui, cursurile ţin o viaţă, pauzele libere şi câte doreşti, sesiunea va ţine o clipă premiile şi restanţele o veşnicie.

Am experimentat ceva depre care doar am citit sau auzit în predici şi cărţi.

E ciudat că, odată predată lecţia ştii foarte bine că ea a fost doar pentru tine, că însemni ceva …ca El e lângă tine.

Ca oameni avem nevoie de sprijin când ne este greu, să ai un prieten adevarat măcar unul şi esti un om câştigat, să ai prieten pe Dumnezeu e ca şi cum ai investi în nemurire, oamenii deosebiţi îşi încep nemurirea de pe pământ…

Un om spunea odată:” Dă-mi Scoţia sau mor”. A primit Scoţia, pentru că nu a cerut-o pentru el, a salvat Scoţia pentru că ardea de dragoste…

“ Vreau un semn! Doar un semn!” Se aud din ce în ce mai des cuvintele astea, şi eu le-am spus de multe ori…am  ajuns la concluzia că nesimţirea tinde spre infinit.

Un aparat foto, a fost o lecţie dintre acelea pe care nu le uiţi niciodată, aşa cum nu voi uita bastonaşele din clasa întâi.

Îmi doresc să fiu conştient cât mai mult în această pribegie numită viaţă, conştient că nu deţin timpul dar mi s-a făcut cadou veşnicia, conştient că totul e efemer chiar şi foamea…conştient că unele lecţii nu pot fi recuperate, că absenţele contează, că la absolvire se vor da coroniţe şi robele nu vor fi negre…