Tuesday, February 22, 2011

…Jertfe…

 

Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit: Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită.

(Psalmul 51:17)

Saturday, February 19, 2011

…câteodată…

 

Câteodată revelaţiile au nevoie de un catalizator amărui.

Câteodată mâine nu e altceva decât un ieri nesfârşit.

Câteodată trecutul se cramponează obsedant de prezent.

Câteodată, pentru a înţelege, ai nevoie de lipsa desavârşită a oricarui habar.

Friday, February 18, 2011

…Aventuri prin Bucureşti…

 

De ceva timp Dani își dorea o Biblie, format mic, îmbărăcată în piele și cu fermoar. A tot căutat iar în urma unor selecții feroce, s-a hotărât să ajungă și la o anume librărie din zona Bisericii de pe strada Valaori, de a cărei faimă reușise cumva să audă. M-a rugat să îl însoțesc iar eu am acceptat. Îmi place să-i țin de companie în astfel de expediții-Dani e de un umor proaspăt, nativ, care pur și simplu te dă peste cap în cel mai haios sens al expresiei.

Frig de februarie. Am coborât cu o stație mai târziu din tramvai (lucru care se întâmplă destul de des, atenția noastră având greu de suferit în urma contrazicerilor respectiv a hohotelor de râs ce caracterizeaza timpul petrecut împreună) și ne-am pomenit la Hala Traian. Am dat ghes amintirii ce mă trimitea înapoi în timp cu patru ani, spre primul loc ce mi-a ținut de adăpost în București și treaba asta mi-a dat o stare de bine. Am început să râd în timp ce săream printre mașinile blocate în intersecție, cu un Dani la fel de binedispus pe urmele mele.

Am ajuns la Biserică. Dani a urcat treptele și apoi, cu o pioșenie teatrală a apăsat clanța ușii din lemn lăcuit. Ușa era încuiată. Am ocolit și am ajuns în spatele Bisericii. Acolo am dat peste un nene cu nasul roșu, care nu ne-a putut da prea multe informații așa că am urcat niște scări, descoperind o ușa gri, metalică, pe care Dani a intrat dispărând pentru câteva secunde. Nu l-am urmat.

În spatele ușii gri, metalice, Dani a aflat că librăria nu ține de Biserică, iar pe deasupra i s-a oferit o Biblie, pe care a refuzat-o însă, spunând că el are nevoie de ceva mai special. Îmi închipui scena și încep să râd. Ieșim în stradă și începem să căutăm misterioasa librărie. Aflasem că ar fi în apropierea unui mic parc, pe strada Ștefan Mihăilescu.

Am găsit parcul, apoi și strada ce nu arăta deloc încurajator- case vechi, curți înguste și garduri ruginite. Vorbim tare, exprimându-ne scepticismul, când deodată un domn cu părul alb, ni se adresează de la distanță:

-Aici nu e nicio librărie! Librării găsiți în altă parte, aici nu!

-Dar eu vreau o Biblie, zise Dani pe cel mai firesc și nevinovat ton.

Domnul cu păr alb căzu pe gânduri și păru ca vrea să mai zică ceva, chiar atunci însă, de la volanul unui taxi, coborî un om la fel de în vârstă și cu un ton ferm, poruncitor ne zise:

-Biblia nu se ia de oriunde să știți!

Noi rămânem ca la dentist, între cei doi domni care acum se apropiau de noi din direcții opuse.

-Vă spun, eu cunosc problema asta cu Biblia, am achiziționat foarte multe la viața mea, știți eu sunt creștin, evanghelic și vă zic să mergeți la Unirii e acolo o librărie…

-Știm acolo, îl întrerupse Dani, dar am auzit că ar fi și pe aici o librărie cu literatură creștină…

-Nu e! sigur nu e aici! spuse taximetristul cu acelaș ton ferm. Voi să mai spună ceva dar fu întrerupt de celălat domn care ascultase atent până atunci, de la o distanță relativ regulamentară.

-Ăăăăă e aici o librărie dasta…cum îi spune, cu cărți dastea (vru să spună “de pocăiţi” dar se abţinu în ultimul moment, ţuguindu-şi buzele cât se poate de comic) dastea crestine, încheie el cu un oftat adânc.

-Da ? întrebarăm în cor, atât noi cât şi taxmetristul.

-Da, e acolo după intersecţie.

Ne-am despărţit de taximetrist care ne-a binecuvântat zâmbind. Până la urmă, strada care nu promitea nimic, s-a dovedit a fi preaplină de informaţii. Dani trase o concluzie în stilul lui caracteristic.

“Se vede că îmi iau eu Biblie”

Am ajuns la librărie. Pe firma scrisă cu litere groase, librăria îşi afirmă caracterul interconfesional. Intrăm în curte şi dăm peste un domn care trage cu nesaţ dintr-o ţigară. Îl salutăm şi purcedem înăuntru. Librăria e de fapt o cămăruţa, cu câteva rafturi abia umplute de cărţi. Domnul cu ţigara intră după noi şi ne abordă sfios:

-Îmi cer scuze…fumez, ştiu că nu e bine, încerc să mă las dar nu pot.

E roşu în obraji, are o voce moale şi ne tot ocoleşte privirile precum un copil prins în exerciţiul unei trăznăi. Am găsit ce am căutat. Dani e mulţumit până peste poate. La fel şi eu.

Am ales să ne reculegem într-o bombă apărută recent, ce serveşte mâncare ieftină şi un cremşnit cât casa. Facem inventarul. Avem fiecare câte o carte, Dani Biblia iar eu Maestrul şi Margareta, pe care apucasem să o cumpăr de la un chioşc, chiar înainte de a lua startul în căutarea librăriei misterioase. Mai târziu puţin, urma să aflăm că librăria pe care am găsit-o noi, nu era cea la care doream de fapt să ajungem…

Wednesday, February 16, 2011

…unii oameni…

 

Unii oameni știu exact ce cuvinte să spună.

Unii oameni știu exact când să vorbească.

Unii oameni știu exact când să tacă.

Exsită prieteni care țin la tine orice ai face.

Există momente când voind să te vaiți, voind să acuzi, dai peste un astfel de om. El vorbește ce trebuie, când trebuie și apoi tace. 

Îți rămâne doar să fii îndeajuns de sincer și să recunoști că tu ești de fapt problema.

Friday, February 11, 2011

…astenie…

 

o simt cum vine, s-o aștept ? s-o caut ?

ascult tăceri și văd cum toate

cheile s-au pierdut, s-au pierdut pentru totdeauna

nu știu să desenez decât cu rigla iar

visele s-au pierdut, s-au pierdut pentru totdeauna

învăț în fiecare zi cum tot ce știu

e pleavă, e siliciu umed

uit să urăsc, uit de mine

o dulce, o sublimă nepăsare

ai fost, ai ramas, dar

cresc verzi pe sub zăpezi topite

fire din smârc, fire-adormite

curg lacrimi, se adună

un cer senin sub o umbrită lună

într-un eșec de armonie brută

apăs încă o clanță

visez ceva fără sfârșit…

o simt cum vine, s-o aștept ? s-o caut ?

Thursday, February 10, 2011

…metrou…

Nu m-am vindecat de metrou, nu cred că mi-ar plăcea asta.

În dreapta mea, la vreo patru scaune distanță, cineva citește o carte. Mă aplec, încercând să descifrez titlul. Nu mă mai gândesc ce ar putea interpreta fata de lângă mine, care, tresărind îmi aruncă o privire înciudată. Îmi dau seama ce se întâmplă și abandonez descifrarea titlului înroșindu-mă până în vârful urechilor. Ea vede asta și îmi aruncă un zâmbet triumfător.

“urmează Obor cu peronul pe partea dreaptă”

În fața mea, un domn îmi atrage atenția. Are o șapcă albastră trasă pe ochi. E neras iar barba lui albă contrastează puternic cu roșeața denaturată a feței. Pare a fi genul tipic de alcoolic, cu trăsături grosiere și ochi injectați. Ține pe genunchi o geantă neagră, îmbâcsită de praf. Observ cum scoate din buzunar o cărticică mică, cu pagini soioase. O deschide și începe să citească. Nu se poate concentra. Citește preț de câteva clipe, apoi își ridică ochii privind speriat în jur, de parcă s-ar teme de ceva.

“Poate e o carte de rugăciuni” îmi zic, și încerc să schițez un zâmbet încurajator. El trece cu privirea peste mine fără a mă vedea.

“urmează Ștefan cel Mare cu peronul pe partea stângă”

Lângă ușile din capătul vagonului, ținându-se ferm de o bară, stă o fată cu părul negru și drept. Are un breton puțin cam lung, și-l poate atinge cu genele. În mâna liberă ține o hârtie, ce pare a fi o rețetă de la medic. E sigur plecată în alt spațiu sau timp. Din când în când, ridică mâna cu care ține rețeta și începe să roadă unghia degetului arătător. Ochii ei mari, migdalați exprimă ceva nedefinit, pun o întrebare pentru care nu s-a găsit încă răspuns…

“urmează Piața Victoriei cu peronul pe partea stângă”

Îmbulzeală. Peisajul se schimbă.

Un tip acoperit de buzunare, ține în spate un rucsac uriaș. Caută cu niște ochi veseli și iscoditori, un loc în care să se așeze. Îl găsește și se îndreaptă cu pași mari într-acolo. Se așează fără a-și da rucsacul uriaș jos. Am impresia că doar rucsacul atinge bancheta, și mă mir cum de poate sta așa. În cap are o claie de păr, lung și prins cu un elastic bleu-marin. Are o înfățișare anti-orice. În cele din urma coboară la Gara de Nord, acompaniat de privirea dezaprobatoare a unui bătrânel simpatic.

Cobor la Crângași și urc scările spre peronul tramvaiului. Sus, o ghidușă mă îmbie cu ghiocei. Refuz ca de obicei. Poate o să vină un timp când nu voi mai refuza…

Monday, February 7, 2011

…Paul Bârsan…

 

Paul Bârsan se întoarse cu spatele la oglindă, încercând să se admire și din alt unghi, însă renunță rapid. Trupul lui greoi nu-i putea oferi atât de multă libertate de mișcare pe cât și-ar fi dorit. Fața i se umbri pentru o clipă, dar trecându-și mâna peste creștet, alungă gândul care îndrăznise să atenteze la integritatea bunei sale dispoziții. Ieși zâmbind din camera de hotel în care se instalase de la reîntoarcerea sa în oraș.

Era un om aflat la vârsta de treizeci de ani și fără îndoaială cât se poate de interesant. Părul lui tuns foarte scurt, făcea ca începutul de chelie să devină mai greu de observat. Avea ochii rotunzi și foarte apropiați, de un gri metalic, scoși în evidență de sprâncenele sale incolore. Scund, aproape bondoc, avea un mers legănat, ca de marinar.

Fost coleg de școală cu XY, devenise peste noapte un om de succes. Nimeni nu prea avea habar cu ce se ocupase cât fusese plecat în afara țării, iar el învăluise detaliile ascenderii sale într-un mister. Revenind, relua vechile legături, producând pe ici pe colo adevărate șocuri sociale. Îi plăcea să facă impresie și chiar reușise să facă, mai ales în rândul unor doamne mai slabe de înger. Planul lui, cu minuțiozitate întocmit începea să prindă contur iar acest lucru, mai ales în această dimineață îl umplea de voioșie.

Afară, soarele începea să dogorească. Orașul aglomerat căzuse victimă unui mai capricios, cu zile ploioase și reci aruncate fără noima alaturi de zile veritabile de vară. Fără a da atenție vremii de afară, căzu pe gânduri încercând să-și amintească ceva din trecutul lui XY, astfel încât să-l poată impresiona  în timpul prânzului prin uimitoarea memorie, al cărei posesor se considera.

Îmbrăcat într-un costum alb, cu o cravată verde deschis și pălărie de paie cu boruri largi după ultima modă a vremii, Paul Bârsan făcea parte din categoria oamenilor care, fiind incapabili să-și definească un gust propriu, apelează la tendințele actuale fără a mai ține cont de vreun criteriu, fie el chiar estetic.

Rezultatul acestei nefericite concepții, reușea să-ți atragă privirea, forțându-te să-i etichetezi într-un anume fel pe ai ei adepți. Bârsan însă, nu era deloc conștient de acest lucru, ba mai mult, avea o părere cât se poate de bună vizavi de gusturile sale vestimentare și nu ascundea acest lucru.

Văzu la un moment dat o tânară domnișoară, mergând la brațul celui ce părea să fie tatăl ei, un om cărunt și aplecat, îmbrăcat într-o uniformă militară. Ea, avea în mână o umbrelă de soare, pe care o balansa ținând-o ferm de mânerul mic, din fildeș, în timp ce-i povestea cu însuflețire ceva bătrânului. El  o asculta cu un zâmbet pașnic, care reușea să îndulcească trăsăturile sale aspre.

Paul ajunse în dreptul lor și cu un gest cât se poate de comic, se înclină în fața domnișoarei. În clipa aceea își aduse aminte că are pălăria încă pe cap, și cu un gest febril o dădu jos și repetă reverența. Fata se oprise din povestit și cu gura întredeschisă privea spre necunoscutul îmbrăcat atât de neobișnuit, care încerca să fie curtenitor, eșuând în cea mai amuzantă manieră. Păli ușor și strângând brațul bătrânului ei tată, porni mai departe.

Paul rămase o vreme în acelaș loc, urmărind cu privirea siluetele celor doi care se îndepărtau.Scurtul episod declanșase un torent de amintiri, care îi făcea capul să vuiască. Se uită la ceas și pentru că mai rămăsese puțin până la prânz, se îndrepta spre restaurantul “La Manole” unde urma să se vadă cu XY.

Saturday, February 5, 2011

… …

 

Cel mai bun coleg de facultate îmi tot repetă că sunt cel mai optimist om în viață.

Cel mai bun prieten îmi spune că nu a întâlnit om mai pesimist ca mine.

Personal, dezvolt un sistem prin care, pesimismul se transformă într-o cale spre a găsi bucurie în orice lucru. E greu de explicat, dar la mine merge.

Răspund din ce în ce mai prost la văicăreli și falsitate. Cei care preferă să strângă din dinți, să-și înfigă capul între umeri dar să aibă demnitate, au devenit personaje legendare.

Sunt tot mai fascinat de cum funcționează transimterea bucuriilor.

Treburile astea dacă nu le-am mai spus, le repet. ( C.I )

Tuesday, February 1, 2011

…casa…

 

Împinse nervos poarta și intră în curtea mică, pătrată. Un trotuar înțesat de crăpături adânci, din care smocuri de iarbă creșteau cu robustețea specifică naturii, ducea până la clădirea cu două etaje, veche și de o frumusețe atipică. Fațada abia își mai ținea tencuiala, o bună parte din ferestre erau acoperite cu scânduri, iar acoperișul pe vremuri de o suplețe încântătoare, lăsa acum impresia că poate ceda în orice moment. Toate aceste detalii care analizate separat inspirau orice numai frumusețe nu, îmbinându-se reușiseră să dea clădirii personalitate, atragând nu de puține ori privirile trecătorilor, care dintr-o dată, deveneau fără voia lor nostalgici.

Intrarea avea o ușă dublă din lemn masiv, în care stătea sculptat un fel de blazon. XY, cu mersul sau regulat, se îndreptă spre ușă, întrebându-se ce ar fi de făcut în privința gardului putred, ce-i străjuia curtea. Încercă clanța dar ușa nu se deschise. Căutând cheia prin buzunare, descoperi pe jos o bucată de hârtie. Se aplecă, o ridică și o vârî nepăsător în buzunar.

“Voi vedea mai târziu ce e cu ea” gândi el răsucind cheia de două ori în broască.

Casa nu avea hol, intrând de afară dădeai într-un salon uriaș, probabil destinat seratelor de societate din vremuri de mult apuse, acum împărțit de XY în două zone cu destinații diferite.

Își aruncă impermeabilul kaki pe un fotoliu și se așeză la biroul din fața șemineului (era fascinat de flăcările roșiatice ale focului și de troznetele lemnelor arzând, așa că, într-o iarnă mutase biroul pentru a se delecta privind și ascultând sursa fascinației sale).

Cele două zone se diferențiau evident, prima era dominată de o bibliotecă înaltă, ce se întindea pe toată lungimea peretelui opus șemineului din marmură albă, inspirând o sobrietate aparte. Rafturile gemeau de cărți aranjate anapoda, fără cel mai rudimentar simț practic. Haosul aranjării cărților contrasta cu sobiretatea bibliotecii masive, spre încântarea lui XY, ba mai mult, de fiecare dată când avea pe cineva la el, acest contrast devenea aproape sigur subiect al unei discuții în urma căreia se simțea invadat de un sentiment de superioritate.

Celălat spațiu, mult mai mic, aflat într-un colț al salonului, era locul în care XY, venea să-și pună ordine în gânduri și să se relaxeze. Un scaun balansoar din lemn de frasin, ce scârțâia îndeajuns de încet pentru a putea adormi în el, un televizor alb negru și o măsuță joasă. Pe masuță, un samovar vechi, găsit și lăsat în acelaș loc de când XY se mutase aici și un vraf de cărți începute și abandonate.

XY consultă calendarul de perete. Luni.

Luă un creion și o coală albă de hârtie și începu să scrie:

1- Prânz cu Bârsan-12:30

2-

Își dădu seama că singurul lucru pe care îl avea azi de făcut era acela de a lua masa de prânz împreună cu fostul lui coleg, Paul Bârsan, care după o lungă absență, se întorsese în oraș, înștiințându-l că ar dori să-l vadă. Făcu o grimasă de lehamite, strânse coala de hârtie în pumn și o aruncă în cenușa șemineului. Ceasul arăta ora 8:03. O stare placută de oboseală începu să-i dea târcoale și zâmbind de încântare se îndreptă spre balansoarul din lemn de frasin care scârțâi ușor sub greutatea sa.

“să mă gândesc acum, că de fapt nu vreau să adorm, da, așa sigur voi adormi repede...” închise ochii și începu să-și mângâie mustața rară ce creștea neregulat.

“ar fi trebuit să adorm deja, poate că am adormit dar pot să și gândesc în același timp, sau poate visez că gândesc în timp ce dorm…” XY își auzea gândurile cu o dificultate din ce în ce mai mare.

La un moment dat nu mai auzi scârțâitul ușor și regulat al balansoarului…adormise.