Monday, August 31, 2009

…Restanţă…

Auzi ? Hei ! Nu ai restanţă azi?

Emil mă scutura de zor şi îmi tot zicea că ar fi vremea să mă trezesc. Am cules din vorbele lui “restanţă” şi apoi “şapte fără cinci” am deschis ochii şi m-am ridicat în capul oaselor bombănind fără chef. Telefonul zăcea pe pat, inert şi nevinovat.

-O sa ajungi? întreba Emil.

-Sper să ajung…

Vocea îmi suna fără convingere, mai răguşită ca de obicei. Am început să mă îmbrac mizând pe o cămaşă cu mânecă lungă pe care am vârât-o în pantaloni cât mai regulamentar cu putinţă. Am luat colile le-am pus în gentă, şi am ieşit. Afară e închis şi rece, trag aer în piept şi dau să ies din campus, “Reghina” mă latră…nu ma cunoaşte tuns scurt şi cu camaşa în pantaloni.

Metroul e la fel cum îl ştiu. Oameni mulţi şi indiferenţi, feţele posace abundă…mă integrez pExtremeShare_102erfect.

Aud “ Atenţie se închid…” reintru în normalitatea părăsită la început de vacanţă:drumul de o oră până la   facultate.

Sala II-3. Plină. Sunt ultimul…mai e un singur loc liber, în ultima bancă. Mă gândesc cu autoironie că voi veni din nou pe 11 la acelaş examen. Sunt calm, nu resemnat. Gândul ca totul va fi bine se instalează împotriva voinţei mele. Ciudat.

Subiectele sunt simple, încep să scriu şi după 10 minute termin. Câţiva predau foile goale, câte un oftat răzleţ răzbate sala. Mă ridic , las foaia şi aştept. O jumătate de ora mai târziu, decanul mă ia la întrebari. Am răspunsuri la toate. Îmi zice că se grăbeşte eu îi zic că dimineaţa nu s-a terminat, el se uită la mine şi zâmbeşte. Îmi calculez singur nota. Nu o să ma întorc pe 11.

Afară plouă mărunt. Ies din facultate şi până la metrou sunt ud până în măduva oaselor. Camaşa neagră e mai neagră udă. Mă mir.

Ciudat. Cineva are grijă de mine.

Mulţumesc.

Saturday, August 29, 2009

…noapte fără vis…

E iar noapte fără vis.

Scriu despre frumuseţe. De aş putea vedea frumosul mereu aş uita să fiu trist. Aş dormi ore multe şi n-aş încărunţi vreodată. Ce e frumos? Un om, un anotimp, un sentiment, o himeră.

Omul frumos nu minte, nu înşală, nu ştie egoismul şi nu are drept podoabă trufia.

Omul frumos zâmbeşte printre lacrimi, creşte din iubire, nu se încruntă, inspiră otravă expira elixir. ExtremeShare_170

Omul frumos stă pe o bancă privind la ceilalţi fără să vadă defecte şi fără să folosească balanţa. E conştient de urâţenia lumii…dar o iubeşte nespus şi ea îl lasă s-o facă frumoasă. E monument al bucuriei fără motiv. Bucurie molipsitoare, minunată. Omul frumos iubeşte omul…omul nu întelege niciodată de ce, dar întelege cum…şi atunci omul iubeşte şi…devine frumos.

Frumuseţea lucrurilor nu există…există doar oameni care îşi dau cu părerea despre asta. Calificativele au apărut când adevarata frumuseţe a dispărut. Superlativul e doar amintirea aproape ştearsă a frumuseţii perfecte. Ne zbatem să creem frumuseţe uitând ca a fost deja creată. O putem doar ştirbi şi am ales să facem asta.

Am fost creaţi pentru a face numele nostru sinonim frumosului.

Pastrează zambet şi vei fi bogat. Adună lacrimi şi vei uita plânsul. Preţuieşte timpul şi vei fi etern.

E iar noapte fără vis.

E frumos.

Thursday, August 27, 2009

…Nu mai e apă ! …

-Nu mai e apă! zise o voce feminină puţin ascuţită trădând enervare sau poate tulburare.
-Mă duc eu! Vocea copilului se auzi stins abia acoperind zgomotul de vase trântite ce venea dinspre bucătărie.
-Ai două găleţi! Una albastră de fier şi una roşie de plastic!
-Am plecat!

Plin de entuziasm, copilul mai mult sări decât coboarâ scările şi împinse cu umărul poarta grea de lemn masiv vopsită în alb şi maro. Ajunse pe drumul plin de bolovani ascuţiţi, şi cum era încălţat cu papuci uşori, o luă pe marginea drumului…prin praf. Mergea cu pas vioi şi săltat, găleţile-i erau goale şi drumul cunoscut. Nu se gândea la nimic.
IMG_0181

Înaintea lui văzu o uliţă ce facea la dreapta şi cobora abrupt. Grăbi paşii, părăsi drumul şi intră pe uliţă bucuros că nu mai trebuia să ocolească…jos era fântâna.
Coborârea îi făcu plăcere, era uşor, totul mergea fără ca el să-şi dea multă silinţă…”Ce bine e” gândi el. Ţinea găleţile în mâini şi aproape nu le simţea, erau uşoare…uşoare de tot.

Ajuns la fântână lepădă găleţile, şi deschise portiţa fântânii…verifică adâncimea puţului şi zâmbi admirativ…nu vedea fundul. Cu o mână sigură, trase siguranţa roţii, iar găleata îşi începu coborârea spre adânc. Lanţul se desfăşură şi copilul zâmbi din nou…”Ce uşor e” mai gândi. Un zgomot sec, urmat de un ecou profund şi de smucirea furioasă a roţii îl treziră brusc din visare. Găleata atinsese fundul se umpluse şi trebuia adusă înapoi sus.

Începu să învârtă roata în sens invers, şi greutatea găleţii îl sperie grozav. Îşi adună toate puterile şi atunci când era gata să renunţe o văzu apărând plină ochi de apă, strălucind de soare. Puse siguranţa, şi aşeză prima găleată.
Vărsă pe jos aproape toată apa. Îi venea să plângă, şi chiar plânse.

Repetă de câteva ori această operaţie şi reuşi să umple ambele găleţi. Era mulţumit. “ Am reuşit” gândi…
Uitase de uliţă. Ridică privirea şi dintr-o dată văzu. Ce coborâse uşor, trebuia să urce greu.
Din nou îi veni să plângă şi plânse. Începu să urce clătinandu-se şi vărsând din apă cu fiecare pas.
Poarta de lemn masiv, vopsită în alb şi maro, se deschise scârţâind, lăsând să intre o siluetă ştearsă, aplecată,  ce ţinea în mâini două găleţi aproape goale. Obrajii îi erau plini de praf şi dâre strălucitoare de la lacrimi.

Intră în casă cu găleţile…nu mai era copil.

Monday, August 24, 2009

Monday, August 17, 2009

…la mulţi ani tataie!…

De ziua bunicului meu, am cântat “la mulţi ani”.

A fost duminica, iar la Biserică am povestit celor 9 enoriaşi un episod din viaţa lui tataie. Mai degraba am înjghebat o predică despre amintiri, acasă, dor şi nemurire.

Episodul s-a petrecut aproape de sfârşitul anilor de detenţie, într-un lagăr din îndepartata Rusie.

Lucra în fiecare zi pe şantier, era zidar şi construia blocuri noi în locul celor distruse de razboi, bolnav de tifos, flămând şi fără speranţă. DSC00481

Într-o zi a realizat că nu şi-i mai poate aminti pe cei dragi.

La începutul războiului sursa puterii lui venea din amintirea părinţilor săi, a fraţilor şi a locurilor natale. După aproape zece ani, nu mai avea nimic.

A inceput sa planga.

Era singur.

Nu înţelegea de ce războiul ăsta nedorit, cruzimea prizonieratului şi scurgerea timpului i-au luat şi cel mai ascuns, preţios şi frumos lucru.

A plâns zile intregi…şi duminica asta a plâns, dar pe faţă a avut un zâmbet de copil fericit…stă pe scaunul de lângă mine la Biserică…de multe ori îmi ia mâna şi o ţine între ale lui…îi place mult, şi mie la fel.

Am încheiat spunând că viaţa pe pământ ne poate fura chiar şi cele mai dragi amintiri..

Dar cei ce au simţit o singură dată măcar pe Dumezeu, la cârma vieţii lor, nu-L uita pe veci.

Iubiţi-vă amintirile.

La mulţi ani tataie…la mulţi ani…

Wednesday, August 12, 2009

…Necazul cel mare…

Nori de praf plutesc deasupra gării. Albastrul cerului e aproape uitat, oamenii s-au resemnat cu pierderea seninului, din când în când doar, câte un om priveşte lung înspre văzduhul întunecat, privire tristă şi înduioşată, privirea omului deplin conştient de ceea ce se întâmplă şi totodată copleşit de întrebări fără răspuns şi taine cutremurătoare…oftează, apucă bagajul şi se îndreaptă agale spre intrarea în gară.ExtremeShare_140

Gara e ticsită de călători, unii formând cozi organizate în faţa celor doua ghişee de bilete, alţii împietriţi în faţa panoului cu mersul trenurilor, cei mai mulţi însă, încruntaţi şi cu capetele plecate formează valuri ce curg spre peroane…şi de acolo în trenuri.

Bodega cu specific tradiţional, altădată plină de oameni cu feţe roşii, veseli şi întinşi la vorbă, sta acum închisă, creta de pe tabla cu meniuri abia se mai poate citi, scaunele sunt aşezate pe mesele înghesuite formând un ansamblu grotesc.

Doar un singur chioşc de ziare. Vânzătorul are o şapcă înclinată pe o ureche, ochelari fumuri cu rame de baga, afisând un zâmbet nefiresc, ai crede că dinţii îi sunt de fildeş, sclipesc. Completează o integramă alb negru, cu un creion galben şi fără guma de şters.

-Un ziar vă rog! zise un om înalt, bine îmbrăcat, pantaloni la dungă, vestă de velură, ţinând în mână o geantă de culoare verde aproape nouă.

-Aveţi bani? vânzătorul trezit din reverie, îşi schimbă expresia şi începu să privească iscoditor, cu o faţă de nevăstuică la omul înalt.

-Bani…nu am bani. Un ziar vă rog! străinul avea o voce calmă, sigură şi privea fix la vânzătorul de ziare, care cu un gest nervos îşi dădea jos ochelarii.

-Păi cum se poate să nu aveţi? Sunt om bătrân şi vă văd om serios, ziarul pe bani se dă!

Râsul străinului paraliză gara.

Oamenii îşi încetară mişcarea. Totul era oprit. Râsul părea să umple imensitatea clădirii, spărgându-se de ziduri şi întorcându-se înapoi în formă de ecou.

Mâna tremurândă a vânzătorului, apucă primul ziar şi îl întinse omului înalt din faţa chioşcului. Acesta se opri brusc din râs, faţa lui nu exprima nimic, zâmbi încurajator spre vânzatorul de ziare, apucă ziarul, îl trecu sub braţ, salută scurt cu capul şi plecă.

Începu să plouă, mărunt şi supărător. Tunetele aduseră gara la viaţă, totul se întorcea la normalul absolult al unei gări, ticsită de oameni şi obosită tot de ei.

Pe peronul cu numarul şase aştepatau trenul doar şase călători. Unul dintre ei era înalt şi ţinea în mână o geantă verde, se uita în gol iar la picioarele lui zăcea un ziar deschis şi mototolit. O rafală de vânt mătură peronul odată cu venirea trenului, iar ziarul se ridică în aer. Pe prima pagină cu litere mari şi negre scria “Necazul cel mare”…scârţâind trenul opri, iar străinul înalt se urcă în vagonul al şaselea.

Saturday, August 8, 2009

…Răni, cicatrici şi uitare…

 

Chiar din momentul în care pentru prima oară aerul inundă plămânii creaturii pe nume “om”, acesta face cunoştinţă cu durerea, urmează plânsul şi imediat uitarea durerii printr-un somn adânc, profund, liniştitor.

Aprofundăm durerea fizică în copilărie, julituri, oase rupte şi capete sparte, împodobesc vitrina trofeelor a oricarui copil. Treptat ne rămân doar cicatricile şi amintirile acelor vremuri, amintiri povestite între prieteni ori în nevoia acută de a impresiona, depinde de caz şi de amintire.

Apoi învăţăm că timpul trece, şi pe lângă trup în noi mai există ceva mult mai greu de înţeles, mult mai sensibil şi totodată mai uşor de vătămat. Sufletul. ExtremeShare_025

Acel dor, acel jind după tot ceea ce iubeşti, acea ghiară care sfâşie fără milă atunci când încrederea, sentimentele, iubirea şi visul se prăbuşesc în trădare, indiferenţă şi pesimism …acea speranţă că totul se va rezolva, acea nebunuie de a crede în imposibil…toate… se nasc din suflet.

I se mai spune …’’Inima’’.

Rănile trupului se vindecă, rănile sufletului se uită.

Cicatricile trupului se văd, cicatricile sufeltului nu se văd…ci se transformă într-o absurdă maşină a timpului…te duce la nesfârşit prin aceleaşi locuri ca să trăieşti la nesfârşit aceleaşi dureri. Un singur leac există. Uitarea.

Se spune că timpul vindecă totul pentru că aduce uitare. Fals.

Sufletul e atemporal, prin urmare timpul nu-l poate afecta în nici un fel. Sunt atât de multe lucruri imposibil de uitat, devin poveri, evolueaza în traume finalizează în depresie.

Poate cea mai completă definiţie a omului este “dependenţa’’. Noi nu putem fi independenţi. Cine zice că nu e dependent de ceva trăieşte o iluzie. Putem ajunge dependenţi de cicatrici şi devenim autodistructivi, posaci, muritori sau putem ajunge dependenţi de Cer… devenind veşnici, plini de bucurie şi pregătiţi perfect pentru “Uitare”.

Dependent de un om poţi face lucruri frumoase, dependent de Dumnezeu poţi face minuni.

Uitarea e o minune. La fel şi iertarea. Sunt strâns legate şi dependente între ele.

Mie mi s-a iertat mult, mi s-a uitat mult…vreau să iert şi să uit.

Mult.

Wednesday, August 5, 2009

…ruga bătrânului…

 

Au fost două ore de rugăciune frumoase. M-am bucurat şi încărcat. Am primit răspuns întrebărilor, am primit confirmare aşteptărilor. Apoi bătrâ200294197-001nul a început să se roage…

Doamne, venim astăzi înaintea Ta, şi îţi aducem mulţumire. Ai fost cu noi şi Ţi-am simţit prezenţa, doresc să ne faci mai buni, să ne ierţi şi să ne întăreşti.

Îţi mulţumesc Doamne pentru toate lucrurile pe care le faci pentru noi, îţi multumesc pentru sănătate, îţi multumesc pentru că am putut fii astăzi la Închinare… te iubesc Tată.

Îţi mulţumesc Doamne pentru tinerii Bisericii, pentru că îşi dedică timpul liber lucrării Tale şi sunt o bucurie pentru noi cei bătrâni, şi pentru întreaga Biserică. Te rog să le răsplăteşti truda cu binecuvântările Tale veşnice…să îi ţi aproape de Tine şi să-i întăreşti în credinţă Doamne.

Îţi mulţumesc pentru bătrânii Bisericii Doamne, pentru cei prezenţi şi pentru cei care sunt la casele lor, în boală sau slăbiciuni trupeşti, lasă binecuvântarea Ta peste ei Doamne…îţi aşteptăm venirea, aşteptăm îndeplinirea promisiunilor Tale…Glorie Ţie…

Doamne acum la sfârşit, rămâi Tu cu fiecare dintre noi, păzeşte-ne în drum spre casă, ajută-ne să împlinim ce ne înveţi, să Te-ascultăm, să-Ţi semănăm şi să Te iubim cu iubirea cu care Tu ne iubeşti…

Pentru toate îţi mulţumesc Tată, în numele Fiului Tău Iisus Hristos şi prin Duhul Sfânt m-am rugat…

Amin.

Pe drumul spre tramvai îmi venea să cânt...

Ruga bătrânului, mi-a rămas vie în minte.

“Rugăciunea făcută cu credinţa va mântui pe cel bolnav, şi Domnul îl va însanatoşa; şi dacă a făcut păcate îi vor fi iertate.

Mărturisiţi-vă unii altora păcatele, şi rugaţi-vă unii pentru alţii ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit.” (Iacov 5:15,16)