Tuesday, October 27, 2009

…viaţă şi moarte…

Ridic privirea şi văd. Văd viaţa, moartea iar între ele un semn de întrebare de proportii gigantice. Am ajuns să urâm zilele, să blestemăm viitorul şi să venerăm un trecut …oricare ar fi el.

Obsedat de perspectiva morţii, omul a luat jalnica hotărâre de a-şi îmbălsăma fiinţa gândind moartea preventiv: ‘’ mi-am ratat viaţa…nu-mi permit să ratez moartea’’ ; astfel, desprins parcă dintr-un profan ritual egiptean, omul îşi înfăşoară tacticos fiinţa cu fâşii de pânză frumos mirositoare: regret, teamă, delăsare, abandon...ExtremeShare_047

Iubeşte un infinit negru lipsit de simţire şi mustind de singurătate.

Era o vreme când nu număram zilele. Acum le numar. Acum trec prea repede. Acum dor.

Generaţia mea a reuşit cu success să anuleze prezentul. Pentru azi există doar mâine. Mi-e atât de dor de o zi în care azi…e azi.

Cel mai mult mă sperie faptul că pot înţelege multe lucruri. Prea multe.

Cel mai mult iubesc clipele de sinceritate pură, neforţată...când aş putea face totul fără ca raţiunea să-mi ceară socoteală…

Prăpastia există doar pentru ca cineva să se arunce în ea. Răul există doar pentru a fi săvârşit.

Binele există nu pentru a astupa prapastia ci pentru a te scoate din ea, nu-ţi dori prăpăstii astupate rişti să fii îngropat.

Uşor , visele copilăriei se destramă. Când am descoperit că nu doar în copilarie ai voie să visezi am fost fericit. Fericirea visului ţine puţin. Fericirea împlinirii visului nu trece niciodată.

Provocarea vieţii e moartea...provocarea morţii e Iadul.

Friday, October 23, 2009

…mai vreau aracet !…

Pune unsprezece oameni într-o încăpere de ¾.

Adu cinci mese şi umple-le cu patru mii nouă sute de dosare.

Adaugă aracet, aţa de gherghef şi ace…după gust.

Fiecare ştie ce are de făcut. Gura nu se simte bine stând degeaba şi conform teoriei chibritului : ”dacă mâna se mişcă…gura se mişcă şi ea”.

Mie vorbele nu-mi sunt prea dragi, aşa că ascult cu luare aminte discuţia…

“ B -Vai colega, fi bună şi dă-mi coperţile de la domnu’ M!

A -Poftim!ExtremeShare_082

B -Nu-mi vine să cred că ai facut asta pentru mine….eşti o scumpă!

A aruncă un zâmbet înghetat iar lui B îi piere cheful de flirt spre amuzamentul general.

P -Dacă nu ajung acasa la şase, iar intru la hrană uscată o saptămână!

R -Dar de ce domn’ P, nu vă înţelege soţia?

P -Eh..eşti mic, nu ştii tu….a mea e bună faţa de aia care zicea că are soţ dar nu e legată de calorifer!

(râsete)

B - Oh domn’ P aţi zis-o!

P -Tu taci acolo, că o sa fi primu’ d’aci care o să cureţe cartofi nevestei!

B -Aaaaa nu…

P -Las că ştiu eu!

B ar intra sub birou daca ar avea loc; în schimb devine foarte concentrat asupra acului în care aţa nu vrea deloc să intre.

A -Domn’ P, avea dreptate doamna aceia cu privire la calorifer! Eu nu m-aş căsători deloc. M-aş căsători doar pentru copii…să aiba şi ei o familie în rest eu cu ale mele el cu ale lui!

(tacere)

B -A, nu-mi mai place de tine!

A -Adică voi aveţi voie dar noi nu?

B –Exact!

A -Ce înapoiere!

B -Hai drăguţă, nu fii rea ştii că sunt băiat bun!

(râsete)

E incredibil cât de rapid trece timpul ascultând aşa ceva, la un moment dat am pierdut simţul mirării, apoi…pentru ca nu am mai putut….am răbufnit:

-Domnu’ M, mai vreau aracet!

Friday, October 16, 2009

…Ploaie, Noe, Curcubeu…

Plouă. E genul de ploaie care ţi-aduce întrebări, de regulă fără răspuns. Nu găseşti răspunsuri în ploaie. Răspunsurile le aduce curcubeul. Dar mai e până la curcubeu. Plouă.

Ploaia face parte din gama lucrurilor care pot creiona caracterul uni om.

Omului ploaicccca îi aduce doar o nevoie acută de somn.

Omului mediocru îi aduce gânduri de jale… el ia gândurile şi le transformă în vorbe sau slove, împroşcând apoi încoace şi încolo : ”cât de supărat sunt pe viaţă”.

Omul cu sclipiri de geniu iese afară, se udă bine, se schimbă, mănâncă iar apoi când stă liniştit aşteptându-şi dulcele somn, sare în picioare, iese din nou afară, se face din nou fleaşcă strigând din toţi bojocii : “Evrika ! Evrika ! “

Copilul lui Dumnezeu, priveşte ploaia şi-si aduce aminte că Dumnezeu o trimite şi peste cei răi şi peste cei buni, dreptatea Sa atât de neînţeleasă şi de frumoasă făptuindu-se atât de vizibil prin ploaie. Apoi se roagă cu mulţumire. Plânge.

Ploaia înseamnă mai mult decât apa picurand din nori.

Prima ploaie a adus mânia lui Dumnezeu pentru o lume rea şi stricată. Grozav potop a fost atunci.

Mă gândesc la Noe şi la faptul că timp de o sută şi vreo douăzeci de ani, a lucrat fără să-i pese că toţi ceilalţi îi spuneau nebun. E greu să lucrezi şi să trăieşti prin credinţă. E uşor să dispreţuieşti ce nu cunoşti şi ce nu ai experimentat. Doar Noe, familia sa şi câteva animale au scăpat în urma primei ploi. Nu ştiu ce a fost în inima lui atunci dar… dorinţa de jale şi autocompătimirea apărute în urma unei burniţe dispar garantat gândindu-te la asta.

Apoi…Dumnezeu a luat cele mai frumoase culori şi a desenat. Iar Noe a văzut curcubeul.

Plângand la ploaie nu vei avea ochi pentru curcubeu, şi pierzi totul. Mulţi nu ştiu că Dumnezeu e acolo amintindu-ne în fiecare zi existenţa Sa. Uităm, ignorăm şi bocim în neştire. Nu cere minuni…ele există.

Caută un curcubeu!

Sunday, October 11, 2009

…scrisoare către-un alter ego…

 

                                                                                                                                                Duminică, 11-10-2009, Bucureşti

                 

 

                                                                        Nu-ţi zic drag…nu-mi eşti aşa,

 

                      A trecut ceva de când ţi-am scris…iartă-mi uitarea. Îmi merge bine aici, şi pâna de curând credeam că te-am pierdut definitiv… nu e aşa şi-mi pare rău. Ştiu că vei citi rândurilea astea cu surâsul acela sinistru al unui om deplin conştient de capacitatea sa de a făptui răul. Te înţeleg. Te cunosc îndeajuns de bine ca să ştiu că nu te cunosc defel. Îmi datorezi somn…mult somn. Am avut zile bune fără tine. Mă întreb dacă ţi-a fost sau îţi va fi vreodată frică de mine.DSC01555

                       Ţi-am bătut cuie încercând să te răstignesc. Le-ai scos de fiecare dată şi ai coborât tacticos de pe  crucea improvizată din două uluci de lemn aproape putrezit, întrebându-mă cu privirea-ţi diabolică: “Doar atât poţi? “ M-am luptat la început cu entuziasm. Nu înţelegeam de ce nu te interesa câte lovituri încasai. Abia apoi am înţeles…eu oboseam dar tu…niciodată nu. Am luptat ca să nu mor. Pierdusem şirul înfrângerilor…dar atunci a apărut El.

                        A fost prima dată când te-am văzut îngrozit. Nu-ţi neg bucuria simţită atunci. Curând mi-am transformat victoriile în obicei, iar tu fuga în mod de viaţă, te vedeam rar şi treptat….am început să uit…să te uit. Te-am crezut pentru totdeauna învins…

…dar tu…

….ai luat de la şarpe ascuţimea minţii, de la granit…răbdarea, de la otravă…moartea.

                        M-ai văzut singur…uitarea de tine mi-a adus şi uitarea de El. Ai lovit năpraznic. Nu ştiu cât am zăcut. Nu vreau să ştiu. Apoi El a venit şi mi-a oblojit toate rănile. Sunt plin de cicatrici…dar am dor de luptă.

Îţi scriu pentru ultima dată.

N-am să te plâng. N-am să te uit. Am să te înving.

                                                                                                                                            

                                                                                                                                                                                     Adio…

Wednesday, October 7, 2009

…frunze şi pungi…

R îşi lăsă capul pe spate şi începu să privească cerul, nori ameninţător de cenuşii acopereau cu totul albastrul acestuia.  Curând îl cuprinse o stare de ameţeală şi închise ochii. Amintiri cu iz epic dansau în faţa lui şi atunci se gândi că totul e trecător şi că ar fi bine să stea în capul oaselor.

Parcul plin de Frunze şi Pungi de plastic era părăsit, aşa cum totdeauna se întâmplă cu parcurile între anotimpuri. Copacii precum oamenii cu îndeajuns de puţin păr ca să se gândească la o chelie şi îndeajuns de  mult pentru a face geloasă comunitatea celor spâni, se miscau alene în voia vântului.

Deschise ochii şi se simţi uşor de tot, îi venea să râdă dar abia reuşi să schiţeze un surâs palid. Ameţeala îi reveni şi trebui să se sprijine în umbrela cu mâner de lemn, de care nu se despărţea niciodată când cerul era închis.

O alee lungă i se deschise în faţă. Nu e singur în parc. O Pungă luată de vânt face întrecere cu un stol de Frunze ExtremeShare_067ruginii. Începu să râdă spasmodic şi se opri abia când o durere ascuţită începu să-i supere fălcile. Pe a două bancă din partea stângă, la departare de zece paşi, o fată urmarea cu atenţie Punga ce dansa biruitoare în jurul unei crăci de castan ce probabil ţinea loc de finish. Fără avertisment, vântul se opri. Frunzele acoperiră Punga îndată ce atinse pământul…

“…natura îşi savurează victoria amară…Punga nu e biodegradabilă…” gândi R şi folosind umbrela pe post de baston se apropie de fată…

-Veniţi des în parc?

Fata nu-l auzi imediat, îşi dădu apoi seama că nu mai e singură şi îl privi deschis pe intrus. Văzu un om prost îmbrăcat, îmbătrânit devreme dar cu nişte ochi teribil de vii. Se sprijinea într-o umbrelă ponosită cu mâner de lemn înnegrit pe care nişte degete scheletice îl incleştaseră cu forţă-singurul semn de emoţie ce putea fi observat la el. Acest amănunt o flată şi se înroşi.

-Nu…e prima dată.

Era obişnuit să fie judecat de priviri curioase. Îi cercetase privirea atunci când ea îl măsurase din cap până în picioare, nu mică îi fu mirarea văzând că obrajii ei s-au aprins de emoţie. Trecuse mult de când…

-Să nu mai veniţi. E urât.

Îndemnul o luă pe nepregătite. Încercă să distingă ceva pe faţa lui care să-i vorbească desluşit despre el, dar îi întâlni privirea…nu avea indrăzneala să o confrunte. Era fascinată.

-Nu am să mai vin.

Raspunsul ei îl făcu să se simta bine. Nu putea risca să placă cuiva, nu mai putea duce povara asta. Salută scurt, şi începu să se depărteze şchiopătând.

Ea îl urmări îndelung. Inima îi bătea cu putere. Ieşi din parc şi nu se mai întoarse vreodată.

Monday, October 5, 2009

…prima zi…

Am auzit repede alarma şi am reuşit să mă pregatesc pentru prima zi de facultate fără să trezesc pe vreunul din colegii de cameră. Abonament de metrou mi-am făcut zilele trecute dar am dat peste o cartelă “ de zece” cu trei călătorii rămase şi am încercat o plăcere delicioasă cu gândul că voi adauga o zi la luna de abonament…Pe metrou am citit reuşind să transform ora de călătorie în ceva atemporal şi totodata frumos...La facultate ajung ca de obicei prea devreme iar entuziasmul meu îndura primele lovituri: orarul şi povestiri aproape romantice despre anul trei în interpretarea unui student de anul patru ce fumează dintr-o pipă.

Primul an am fost grupa 9 cu vreo 30, anul doi am fost grupa 7 cu vreo 20, acum sunt grupa 6 c23042008555u 13. La secretariat e o atmosferă de solemnitate, întreruptă pe alocuri de celebrele întrebări ale bobocilor. Anul ăsta au venit caţiva cu părinţii şi cu flori, am vazut şi doi fani Dimmu Borgir dar cel mai interesant mi s-a parut cel cu blugi, cravată şi sacou de catifea neagră acoperită total de sclipici.

Primul curs a fost aproximativ captivant. Seminarul ce l-a precedat l-am incheiat după o jumătate de oră de aşteptare pe hol. Apoi am plecat la covrigi şi suc. Entuziasmul e deja istorie. Când am ieşit de la metrou am avut şocul unui cer senin cu soare dogoritor. Mi-aduc aminte de cum îmi clănţăneau măselele dimineaţa şi oftez.

Nu mi-am luat încă caiete şi am zis să nu pierd ocazia şi să ajung în Cora. Zis şi făcut, mă îndrept spre raionul de caiete iar entuziasmul meu dă să se ridice de jos, precum un boxer numărat. Degeaba. La raionul cu pricina, doi tineri îndrăgostiţi au o dispută despre culoarea, grosimea şi calitatea caietelor. Probabil fără să îşi dea seama, perechea a monopolizat raionul întrucât nimeni nu mai poate cumpara nimic. E loc doar pentru ei doi.

Ies afară şi încep să rumeg îndemnul ironic venit de la Mario: “Să-ţi iei caiete cu Hannah Montana!”…  entuziasmul meu a optat pentru incinerare….nu-i surâde să stea trei zile şi să-şi aştepte groapa.

Friday, October 2, 2009

…Necazul cel mare III:” voi reuşi oare ? “

S ieşi pe culoar şi oftă. Timpul, vechiul său amic din nou îi juca feste. Se sprijini de geamul aburit şi rece, încercând să privească afară; nu reuşi să străpungă cortina nopţii şi acest lucru îl linişti. Obrajii pulhavi i se colorară uşor când se întoarse în compartimentul bine încălzit. Jilţul nu-l mai îmbia, iar pe măsuţa de lemn, geanta verde era aşezată neglijent lângă o foaie albă şi un stilou. Trenul staţiona de ceva vreme şi S începuse să-şi piardă răbdarea.

Privit de pe duna de nisip, la origini un deal cu vii plantate în lungul liniilor de relief, trenul părea un şarpe întunecat şi cu ochi strălucitori. În vârful dunei, un om cerceta atent trenul, ştia ce călător aducea şi era pregătit. Zâmbind, dispăru în noapte.

ExtremeShare_137S termină de scris cele câteva rânduri ce acopereau acum foaia albă. Erau ultimele indicaţii pentru credincioşii săi slujitori din Smirna. Îi urmaseră întrutotul hotărârile până acum şi chiar aveau rezultate. Plini de frică, ”ei” cei ce nu-i slujeau lui, au fost prinşi şi întemniţaţi. Nu ştia de ce după zece zile toţi cei închişi dispăruseră fără urmă, chiar când erau programaţi pentru eşafod. Îşi aminti scrâşnetele de ciudă ce se auzeau atunci din tabăra supuşilor săi.

“şi ei cred…şi se înfioară” reflectă S, în timp ce semna hârtia scrisă de curând-o trecere în revistă a tuturor aspectelor ce îl faceau mulţumit de ei…copiii sai. Uşa compartimentului se deschise fără zgomot, şi un braţ înmănuşat îşi făcu apariţia luând de la S scrisoarea. Apoi uşa se închise. La orizont soarele îşi facea apariţia aruncând timid câteva raze roşiatice ca nişte săgeti de foc, spre şarpele cu ochi strălucitori. Înainte  să-l ajungă, acesta îşi reluă mişcarea şi dispăru printre dunele de nisip.

Învăluit de praf şi scăldat în lumina zorilor, posesorul braţului înmănuşat, privea în urma trenului. Curând dispăru şi el.

“De ce nu am ascultat ? Toate astea mi se păreau poveşti, şi acum totul se întampla precum ziceau “ei”! Mi-au vorbit de S şi de El dar acum “ei” nu mai sunt aici, ci acolo unde erau atât de siguri ca vor ajunge, iar eu am rămas singur…

…vreau să ajung şi eu acolo…voi reuşi oare ? ” gânduri claie peste grămada îi frământau mintea celui ce spionase sosirea trenului iar apoi plecarea lui. Avea o faţa chinuită, puternic marcată de evenimente relativ recente. Mergea încet şi aplecat în urma trenului, pe lângă şine şi se tot întreba…”voi reuşi oare? “