Thursday, May 28, 2009

…Enoh…

images “Toate zilele lui Enoh au fost trei sute şaizeci şi cinci de ani.

Enoh a umblat cu Dumnezeu; apoi nu s-a mai văzut, pentru că l-a luat Dumnezeu.”

(Geneza 5:1-2)

 

Fac parte din generaţia care nu a auzit de Enoh, sau dacă a auzit nu crede în existenţa lui.

Fac parte din generaţia fără crez, fără orizont ; căutăm iubirea şi nu o găsim, nu ne întelegem părinţii, vrem răscoală, agreem pe ” Gigi” şi ne uităm la “cârcotaşi”, consumăm tv şi nu mai citim, ascultăm muzică şi nu ştim cine a fost Bach, ne îndreptăm cu paşi repezi spre americanizarea mult visată de ai noştrii bunici; de unde să ştie ei că americanii cred că Romania se află în Africa?

Fac parte din una dintre ultimele generaţii, în stilul ăsta Pământul nu va mai duce mult.

Fac parte din generaţia care nu mai merge la vot, care nu răspunde prezent la chemarea spre statutul de cetăţean. Cetăţean sună blazat şi prăfuit , te face să ţi-l închipui pe Iliescu la un dineu în cinstea progresului postdecembrist.

Generaţia mea nu vrea politică, nu citeşte, nu are cultură, nu speră , facem facultăţi ca să avem bani, copiem ca să avem diplome, ne angajam ca să tânjim după pensii.

M-am săturat să tot aud ’’haide vino să votezi, părerea ta conteaza, poţi schimba ceva ‘’ etc. S-a uitat cineva atent la noi? Sunt siguri de/pe cine cheama ei la vot?

Vorbesc despre asta , şi mă mira faptul că toţi privesc la tineri şi aşteaptă soluţii, tânărul cetăţean, tânărul responsabil, tânărul politician, tânărul etc. Sună ca mult iubita propagandă comunistă “ 2 vaci au facut 4 viţei, 2 oi, şi un porc”

Tinerii de azi nu mai pot trăi sute de ani, cândva la vârsta la care acum se moare atunci începea adolescenţa, avem viteză iar butonul “Pause” a sărit de mult…

Enoh a fost unul dintre cei doi oameni care nu au cunoscut moartea fizică, mă întreb ce facea el când era tânăr, ce fac eu acum, cum a sfârşit el şi cum voi sfârşi eu…

Monday, May 25, 2009

…memorii de veteran partea a doua…

Am plecat în februarie militar…la Predeal, ne-a format acolo şapte săptămâni, m-a pus la puşca mitralDSC01272ieră, am tras 16 în punctul ochit şi 3 în aer “bravo, bine” mi-a zis, şi mi-au dat o sută de lei şi tigări.

Aşa am ajuns la  '‘plutonul patru mitralieră” tot războiul am fost acolo,  la armamentul ăsta greu,  aveam ajutorul meu şi nu am purtat baionetă nici mască…aveam puşca de nouă chile patru sute.

De trăit am trăit bine, că am fost în armata germană, ne dădeau ciocolată şi un trabuc pe zi.

În ziua de 7 august  ’43,  m-au împuşcat în mâna stângă, am căzut în şant acolo, au venit doi români ca să mă ia să mă interneze că eram rănit,  m-a cautat de bani şi de ceas –n-am avut- şi m-au lăsat acolo.

A trecut un neamţ voinic, m-a văzut, m-a luat, m-a dus la cabinetu’  lor m-a pansat şi mi-au dat acolo un bidon de “surogat” –am băut-  dupaia m-a dus la spital şi am stat 6 săptămâni pân’ m-am făcut bine.

4 mai ’44, m-a împuşcat în mâna astalaltă, mă uitam aşa cum veneau ruşii, dar pe mine m-a ‘mpuşcat ai noştrii! Un glonţ tras de vr’unu instantaneu şi gata. Mă vede capitanu’.

“Cum ai stat mă?  ia arată-mi”

Eu eram totuna de sânge…şi îi zic:

“Ete am stat aşa!”

“Dacă stateai drept?”

“Intra glonţul paicia şi ieşea paicia!”

Şi capitanu’  a zis “Şi?”

“Şi scăpam, că m-am săturat de durerilea astea!” am urlat tare la el , că nu mai puteam.

“Bine mă dar de ce mai port eu treselea astea pe mine?”

S-a împăcat el cu mine pînă la urmă, m-am dus la spital am stat vreo şase zile, au venit ăia cu aviaţia şi au bombardat spitalul, noroc că am fost afară, au murit vreo 60 atuncia, am stat aşa rănit,  pe 12 mai ’44 ne-a luat prizonieri. Eram legat cu mâna de gat,  ne-a încolonat şi au dat ordin că cine e ranit  să  iasa pe dreapta.  Îmi facea inima ca alte alea, la gât se suise de frica.

” Să ies să nu ies”

Îi văz pe ruşi, pe santinele cum îşi numarau gloanţele, “tu câte ai ?” vorbeau aşa între ei, mă uit aşa înapoi şi după mine a fost vreo mie de inşi dăştia rănişi. Cu şipca de la gard că aveau picioarele rupte, cu mâini rupte, cu capu’ spart…au ieşit toţi, că le-a zis că vine “salvarea”, numa ruşii aveau atuncia “salvare” , prin România nu era , apoi a sosit şi la noi.

Să vezi ce-au făcut,  eu n-am avut curaj să ies, ne-a făcut nouă drum înainte, vreo 12 mii de suflete, eu mă uitam mereu înapoi , pac pac pac,  numai un glonţ în cap cu economie,  i-a împuşcat pe toţi, oameni care putea să trăiască, uite eu dacă ieşeam atuncia nu mai eram astazi…

                                                                                                                                                   (va urma…)

Tuesday, May 19, 2009

…vreau/nu vreau…

 

Vreau să cânt, iar cântecul meu să nu fie decât umbra pală a bucuriei sufletului.

Vreau zborul udorinte-de-copilnei vieţi trăite cu folos, mai puţin pentru mine, cât mai mult pentru ceilalţi.

Vreau o Închinare reală, concretă, cu lacrimi de dor şi fericire, cu tot ce am şi sunt.

Vreau tot ce aş putea avea acum, tot ce mi-ar fi de folos, tot ce aş avea de făcut, tot .

Vreau zile de vară, zâmbete, speranţe, idei, începuturi, experienţe.

Vreau să nu uit că e foarte uşor să uit.

Vreau gânduri limpezi, ochi încrezători, frunţi neîncruntate, păr vâlvoi şi obraji roşii.

 

 

-Man, zici că mâine vii să facem proiectele la hidro?

-Da! De la 8 la seminar şi apoi ne apucăm de ele la sala de lectură.

-Să aduci laptopu’.

-Sigur boss!

( dialog abstract pe holurile unei precise facultăti din capitală)

 

 m107547386

Nu vreau lene, nu mai vreau lene.

Nu vreau limite în ce fac.

Nu vreau dureri de cap de dinţi şi de degete.

Nu vreau ciorbă de găluşte.

Nu vreau tristeţe, şi figuri ploştite.

Saturday, May 16, 2009

…valea plângerii…

Nu credeam că mai pot scăpa din iţele ignoranţei, rătăcirii şi eşecului. Nu mai eram sigur de nimic, totul era relativ, fără sens:credinţa, oamenii , Dumnezeu. Cenuşiu şi gol, umplut de tentativa unei fericiri forţate, calibrată la prezent, sufletul meu tânjea.

Am căutat, am găsit, am luat, m-am ars, m-a durut, am cicatrici. Evstafiev-chechnya-women-pray

Atingeam noi culmi în căderea mea, purtam cu mândrie şi încredere sentimentul dezrobirii de orice crez, l-am numit, l-am denumit, l-am iubit, lui m-am închinat. Totul părea în regulă, după mult timp în sfârşit devenisem ca lumea, nu mai săream la nimeni în ochii, eram un obiect produs în serie de fabrica numită viaţă. A durat ceva până mi-am dat seama ce am devenit, pierdut, fără nimic în afară de iluzii şi fericire strâmbă. E groaznic să îţi trăieşti greşelile conştient, să ştii că nu eşti unde trebuie, nu faci ce şi cum trebuie, să îţi simţi destinul furat.

Am plâns. Am căutat absolutul şi L-am găsit. A răspuns prezent disperării mele, s-a implicat imediat ,fără urmă de reproş în tot ce a facut. E incredibil sentimentul iertării nemeritate, mai de preţ decât orice, mai mult decât speranţa, mai mult decat fericirea…mai mult.

“La vremea potrivita, te-am ascultat, în ziua mântuirii te-am ajutat. Iată că acum este ziua mântuirii’’

(2 Cor. 6:2)

Mă întreb de ce doar disperarea, eşecul şi perspectiva morţii reprezintă “vremea potrivită”.

Mă întreb de ce atâta îndărătnicie în cefele oamenilor.

Mă bucur că mi-am găsit un ţărm, am înalţat un steag şi am vânt la pupa.

Îmi doresc mult să fiu cum nu am fost niciodată, nou.

 soldiers-praying

Doamne,Tu mă cercetezi de aproape

şi-mi cunoşti adâncile,sufleteştile ape…

Ştii cînd ispitele înfrîng zăgazurile,

ştii toate bucuriile şi toate necazurile,

ştii cântecul,dorul şi visele,

ştii amintirile mele,ucisele,

ştii picăturile înalte şi căile,

ştii gheţurile şi văpăile.

Ştii cînd mă arde trufia,

tăgăduindu-ţi Cerul şi sfidînd Veşnicia;

ştii cînd fărdelegea m-apasă

ca o pîclă amară şi deasă;

ştii când mă urc şi când mă prăbuşesc

în neputinţa omului firesc-

Încotro mă voi duce departe de Tine?

La cine voi alerga,Doamne,la cine?

Spre care zări paşii goni-vor şi unde

să-ncerc,de ochiul Tău,a mă ascunde?

Ca şi pe Cain odinioară,

osânda conştiinţei mă doboară.

N-am tihnă,n-am puteri,n-am adăpost-

sînt doar o biată navă fără rost,

ce-alunecă-ncărcată de păcate

pe valurile vieţii zbuciumate…

Doamne,Tu mă cercetezi de aproape;

nu lăsa întunericul să mă-ngroape.

Răpeşte-mă,Doamne păcatului,

pune piedici Vrăjmaşului,blestematului,

strecoară-mi dragostea,înfloreşte-mi grădinile

şi-nalţă-mă,Doamne,şi creşte-mă,

cu naşterea-a doua-nnoieşte-mă,

să-ţi pot cânta slavă cu îngerii,

chiar şi-n valea aceasta,a plîngerii…

                                                                                                       (Chris-Psalm)

Thursday, May 14, 2009

…amintiri din copilărie…

Era cu câteva zile înainte de vacanţă, înainte de banchetul de a-IV-a, erau zile de olimpiadă la noi la şcoală.

-Corneleeeee!!!

-Vezi că te strigă cineva! îmi zise tata, am lăsat cartea cu povestiri istorice şi am ieşit pe balcon, întrebându-mă cum de se întâmpla ca cineva să strige tocmai numele meu. Era Dan. Venea victorios de la olimpiada de română şi aduceaDSCF3237 cu el entuziasm, voie buna si poftă de străbătut coclaiuri.

În zilele acelea ameninţarea unui cutremur făcuse mare vâlvă printre oamenii care vizionau “Actualităţi” iar la noi copiii, acest lucru a pus la mare încercare imaginaţia şi spiritul temerar.

-Cobor acum!

Câteva clipe mai târziu puneam la cale strategia pe ziua respectiva.

-Eu zic sa mergem pe deal! Acolo sigur nu are cum să ne prindă cutremurul!

-Da! Mergem pe deal, şi dacă e să ne întâlnim cu vre-un urs să ştii că eu nu mă uit în urmă!

-Pfiu! Ce urs măh! Nu mă prinde nimeni la ce fugă am!

Am luat şi bucate pentru drum şi am pornit, eram atât de încântaţi de faptul că numai noi vom scăpa de cutremur, încat am început să vorbim foarte serios de ce vom face noi cu viitoarele statuturi de eroi.

Entuziasmul a ţinut destul de mult, soarele ţinea cu noi, vorbeam fară întrerupere de tot felul de lucruri.

-Şi cum vine măh treaba asta? De ce ţi se zice pocăit?

-Păi la mine la biserică e altfel decât la tine la biserică şi daia…

-A…

-…

-Sună aşa urat , când iţi zic aştia aşa.

-Ştiu. Daia eu cred că ajung în Rai şi ei nu…vorbeam cu convingere, pentru prima dată mi-am dat seama că lângă un prieten adevarat poţi să fii cine eşti, cum eşti, cât eşti.

Am ajuns la releu, în vârful dealului şi nu mai puteam de bucurie, am uitat de cutremur , am mâncat bucatele şi am privit cum soarele devenea din ce în ce mai roşu, mai tremurator, mai obosit.

-Mai stăm? Mie mi-e foame.

-Eu aş mai sta dar dacă ţie ţi-e foame, mergem… am spus eu deja cu gândul la şniţelele ce mă aşteptau acasă.

Tuesday, May 12, 2009

…Agape…

Despre dragoste s-a scris se scrie şi se va scrie până când în sfârşit cuvintele vor fi de ajuns,la fel şi vorbele,la fel şi privirile,la fel şi oftaturile…

Dragostea exista.

Nimic mai sublim,nimic mai uman decât ea.”A iubi” stă la baza celor ce vor să câştige Cerul şi să înţeleagă ExtremeShare_092 Pământul.Raţiunea nu îşi are loc în dragoste,definiţie mult bravată dar mai deloc aplicată,de ce?... cine mai vrea să sufere? …cine mai vrea lacrimi?

Răbdare,iertare…dragostea absolută e mai mult decât omul va înţelege vreodată probabil pentru că vine de la Dumnezeu.Omul nou nu vrea să audă de Dumnezeu,nu vrea dragoste,nu vrea căldură şi pace…

Clădiri noi,fără formă,fără noimă,cenuşii şi şterse ,întâlnite la tot pasul,sunt rezultate ale omului nou,omului ce iubeşte viteza ,uitarea şi stresul.

Dragostea a devenit domeniu al absurdului ,rosteşti cuvântul apoi te uiţi şi în stânga şi în dreapta doar doar să nu te auda cineva…pentru lumea de azi e ceva de prost gust.

Şi totuşi în numele dragostei s-a făcut Totul.

Totul continuă să se facă şi astăzi,la scară mica:o inimă deschisă,un suflet sincer,ochi închişi şi o rugă…

E mai minunată decât cuvântul ,mai tulburatoare decât şoapta…

Dragostea aparţine faptelor,cuvintele o batjocoresc…

Declaraţii,juruinţe,lacrimi, toate jertfite dragostei…e trist când realizezi că totul e mai superficial decât vrei să crezi…cum să pui jugul anilor pe ceva veşnic?

Dragostea plânge,e singură şi lăsată în pace,e greu înţeleasă…

Dragostea înseamna eternitate iar tot ce e trecător nu are legatură cu ea,de aceea am inventat atâtea substitute,omul nou iubeste sec şi fără fond,îşi croieşte “valori” şi le numeşte dragoste…trădare,dispreţ,răcire,uitare.

Vreau Agape.

Sunday, May 10, 2009

…ochi de lumină…

…îşi lăsă bărbia să cadă în piept…ar fi vrut să spună ceva dar cuvintele nu-i puteau părăsi buzele,ochii strălucind de disperare aruncau priviri piezişe în jur.Nu era posibil…el…o viaţa nu s-a temut de nimic! Ce era asta?om pe moarte

Ce să însemne acel hău în care era gata să păşească? De ce nu mai putea vorbi,mişca,urla?

Sigur e un vis!..un coşmar gândi el…ce altceva să fie?

Era convins de inexistenţa unui “ceva” după moarte…era adeptul punctului nu al virgulei.

Îşi purtase boala toată viaţa,cu voinţă ,curaj şi chiar mândrie,îi placeau conversaţiile în care la un moment dat lăsa să se înţeleagă că e bolnav…producea un efect spontan de captare a atenţiei,a complimentelor…şi da…a milei.Mândria lui se hrănea din mila mascată ,era plăcerea lui ascunsă…să simtă uitătura duioasă ,afectivitatea gratuită a celor dragi , dar mai ales stârnirea fascinaţiei celor ce îi erau străini.

Avea o prezentă impozantă,un discurs captivant şi imaginaţie pe măsură,era omul langă care nu cunoşteai plictiseala…nu avea regrete ,îşi formase propriile credinţe şi dumnezei ,fapt ce întotdeauna i-a adus un adânc respect.

Iubea prezentul,diviniza “azi” sfida viitorul şi “mâine” lipsea din vocabularul său…

Toate aceste gânduri îi dădeau năvală,îi asaltau mintea,îl chinuiau groaznic,mai mult decât lupta plămânilor săi pentru un nou suflu…în acel moment îşi dădu seama că nu mai are mult,groaza îi eliberă mintea de toate gândurile…îi vedea pe toţi stând deasupra lui,mila din ochii lor nu mai avea nimic care sa-i placă…deodata...vru să îşi strige soţia,sa-i spună că nu era aşa,nu era “punct”…tot ce a mai putut face fu un geamăt sfârşit şi ochi largi aproape părăsindu-i orbitele…murise.

  copil

Pe cerul în flăcări se-ntinde o umbră

Din urmă-i pe drumuri, se suie un înger

Opriţi vijelia!

Privelişte sumbră,străbate întinsul cu aripi de fulger.

 

                                                  Iată pecetea, semn de iubire

                                                   Israele fiii să-ţi poarte

                                                  Slăviţi-l pe Miel daţi-i mărire

                                                 Scrise vă sunt numele-n Carte!

 

                                                                                                 Voi… neam …cu inima-n sânge spălată!

                                                                                                 Cu suflet sfinţit în Iubirea divină,

                                                                                                 De-a pururi ţărâna,din voi e luată!

                                                                                                 Primiţi trup de slavă şi ochi de lumină!

                                                          

                                                                                                                                                                      (Elim-Ochi de lumina)

Wednesday, May 6, 2009

…şapca,metroul şi o zi de mai…

-man! vi cu mine să iau şapcă lu' tataie?
-unde,la uniri?nu mai bine mergem la ''drept''?
-mergem şi la drept,dar întâi mergem să luăm şapca!
-mă cam roade stomacul,dar hai că vin.

Metroul vine imperial,zgomotul lui caracterizeaza toate frustrarile Bucurestilor,oameni cu priviri sterpe aşteaptă ca uşile să se deschidă,oameni fără loc oftează adânc la exclamaţia :Atenţie se închid uşile!Trece prin staţii şi face troc cu oameni.Apoi pleacă,lasă în urmă pe cei ce arata cu pumnul,şi îşi agita braţele-cei ce abia l-au ratat.În cele din urma braţele se îndreapta,pumnii se descleşteaza iar în privirile sterpe poţi citi:"Lasa...mai vine unu' " miel_metrou

-uite aici rame de ochelari!intrăm?
-nu,lasă pe când ne întoarcem,bine?
-dar ne întoarcem nu?
-da.

[...]

-aoleu,am greşit strada!...trebuie să ne întoarcem...
-nu trecem pe la ochelari?
-nu,mai bine traversăm pe aici,ajungem mai repede.

Caldă zi de mai...oameni cu îmbracaminte groasa păşesc agale pe trotuarul în pantă...oameni cu tricou şi pantaloni scurţi zâmbesc flegmatic,au un orizont mai larg decât acela al unei sticle de apă plată de la rece.
În faţa unei biserici,stă suspendată o instalaţie pe care scrie "Hristos a inviat",boxele scoase afară fac auzita vocea preotului...pentru a se sparge pe trotu arele pline de oameni ce păşesc agale sau zâmbesc flegmatic.

-aici e!
-eşti sigur?
-da,sunt!

Magazinul numai magazin nu e.Doamna de la săpci caută rest,găseşte,şi apoi rosteşte neconvingător tipica urare "să le poarte sănătos".Doamna care tocmai a cumpărat mulţumeşte, probabil că îşi vede deja soţul avand pe chip o grimasă de fericire conjugală.

-Saru'mâna!
-Bună ziua!,doriţi ceva?
-Da,vreau o şapcă pentru bunicu',aia gri de acolo pare potrivită!
-Sigur,ce mărime poartă?
-Aaaa,păi eu am masurat diametrul şăpcii pe care o poartă acum,are 16 cm!DSC03519
-Păi cum 16?nu se poate!
-Ba se poate,ştiţi e bătrân are capul mai mic!
-Aaa...tu ai măsurat diametrul nu circumferinţa!
-Păi da!,nu mă pricep la croitorie!
-Hai lasă că nu-i nimic,să ştii că nu am măsura asta!
-Atunci poate s-ar potrivi cea neagră?
-Da,uite ca are 16!
-Bun.O iau!Cât face?
-18 lei,şi dacă e vreo problemă veniţi şi vorbim.
-Sigur! mulţumesc,săru'mâna!

Sunday, May 3, 2009

…ai nevoie de ceva…

picatura

Ai nevoie de ceva-ul acelei prime picături de ploaie,cu formă perfectă, ce zdrobeşte pamântul fără teama risipirii…cu gândul la şuvoiul din care în curând va face parte…ai nevoie de puritatea transparenţei cântată de ea-nu va opri niciodată o rază…dimpotrivă o va transforma în curcubeu …drumul spre pământ îl străbate fară a crâcni,suferă în caderea ei,tremură dar…e prima picatură,din prima ploaie…poate va cădea pe un fir de iarbă,poate va fi ştearsă de pe vre-un parbriz…e prima lacrimă…dar şuvoaie îi urmează.

Ai nevoie de unicitate,o cauţi ,o cerşeşti ,o rogi cu disperare,o plângi cu amar,o visezi cu zambet şi ajungi să cauţi şi tu un Graal precum împăraţii odinioara.Iubeşti pe cei ce îţi spun că nu-i altcineva ca tine…normal …ştiai tu ceva,iar acum ştiu şi ei…şi aşa frumos folosesc cuvintele…o da…cuvintele-le iubeşti şi pe ele,le crezi,le faci cuib…până când le descoperi suratele…cele care pişca,care dor şi îţi ţin ochii deschişi noaptea…nu mai iubeşti cuvintele,nu-i mai iubeşti pe ei…ei şi cuvintele lor…pulbere în vânt…şi totuşi…vrei să fi unic,vrei ceva ce nu a mai fost, ceva care să dispară odată cu tine…picaturachinezeasca

Ai nevoie de acel fir de iarbă,eşti prima picătură din prima ploaie,vii fără voia ta pe pământ spre a fi îngropată acolo unde e negru şi urât/verde şi luminos…a trecut bucuria razei şi splendoarea culorilor…a rămas doar inevitabilul hău…îţi cunoşti atunci resemnarea… iar oftatul adânc nu e pentru a fi auzit…nu mai e mult…ce a durat o viaţă va mai ţine puţin…

A u trecut ani de cand ai plecat dup-al tău Graal…au trecut ani de când nu mai iubesti cuvintele…focul pâlpâie şi eşti obosit…ai atâta nevoie de unicitate…ExtremeShare_065

Te-ai hotarât să ieşi pe balcon cu cafeaua în mână…e dimineaţă ,speranţele învie dimineaţa…trăiesc doar cât bei cafeaua…în depărtare un tunet sună înfundat…priveşti în sus şi…deodată…simţi…ai simţit…a durat o secundă…pe obrazul tău plânge prima picătură din prima ploaie…nu şi-a găsit firul verde…dar tu eşti unic acum…căutarea a luat sfârşit.Termini cafeaua şi arunci zaţul la flori,afara e deja furtună…la margini de străzi curg îndelung…şuvoaie.

Friday, May 1, 2009

...şuruburi “made in china”...

Se poartă superficialitatea sezonul ăsta…îşi face loc peste tot,e un articol de îmbrăcăminte morală “indispensabil”. Se poartă atât de bine încât e deosebit de greu să deosebeşti unde e superficialitate şi unde nu…poate şi datorită faptului că fiind un articol vestimentar mai special se poartă pe dedesupt.royale-superficiale-abigoy

… a fi superficial îţi poate asigura o bună înţelegere cu o foarte largă gamă de oameni…complimente peste complimente,lipsa criticilor,lipsa unei implicări cât de cât profunde …şi trăieşti fără griji toţi te plac iar asta aduce mângâiere ego-ului…

…a nu fi superficial presupune a avea curaj.Uneori e posibil să fi iubit de toata lumea,sa primeşti complimente şi critici(mult mai posibil să nu fie aşa)…fuga de superficialitate te face să vorbeşti (de regulă în compania bunului simţ),să spui ce crezi,să faci ce trebuie,şi mai ales să te implici real în ceva.Îţi va aduce prietenii puţine dar cu oameni deosebiţi,îţi va aduce antipatie şi expedieri rapide…dar vei câştiga respect…vei avea poreclă dar timpul o va preface în renume…surub_1

Un dezastru aviatic a constituit o enigmă pentru cei ce timp de 20 de ani au investigat cauza defecţiunii care a determinat prăbuşirea avionului…au avut răbdare şi au cautat pâna în cele mai mici detalii…pentru a face o descoperire şocantă… o parte din suruburile folosite la construirea avionului erau contrafacute…