Friday, July 31, 2009

…B, fata şi tataie…

B deschise uşa compartimentului, crispat şi grăbit să scape de povara bagajelor. Îşi dorea locul de lângă geam cu faţa spre direcţia de mers, să deschidă geamul şi să aprofundeze visarea. În compartiment nu erau decât două persoane: o fată şi un tataie. Fata ascultă muzică la nişte căşti uriaşe ce-i reliefează căpşorul gingaş şi rotund. Bătrânelul mănâncă tacticos şuncă pe un ziar plasat cu îndemanare pe genunchi.

-Bună ziua! spuse B înviorat că nu trebuie să suporte chinul unui compartiment plin.casti-tifetat-com-2-col

Bătrânelul clătină capul a răspuns, fata ţinu ochii închişi şi părea să nu-şi fi dat seama de intrarea lui. B îşi lepadă nervos bagajele, căutând locul 46 ce era lângă uşă, cu spatele la direcţia de mers. Oftă a pagubă şi-şi lăsă trupul masiv să pice pe banchetă la locu-i rezervat. Bătrânelul şocat de faptul că aproape scăpase o bucată de şuncă cu şorici gros pe jos, îi aruncă lui B o privire înciudată, iar bărbia lui răsucită din cauza lipsei dinţilor se încovoie şi mai tare dându-i un aspect războinic.

Fata îşi dădu în sfârşit seama că în compartiment era un nou venit. Deschise ochii, aţintindu-i asupra lui B fără interes şi plini de steluţe de plictiseala.  B îi înfruntă privirea vizibil încântat de ochii ei migdalaţi şi plini de sclipiri ce-i păreau a fi misterioase, se întreba ce putea să gândească despre el în clipa asta, instinctiv îşi supse burta, îi ocoli privirea şi abordă un aer absent.  Poză aşa un timp,  simţindu-se din ce în ce mai neconfortabil.

Ea avea ochii închişi,  B îi remarcă sprincenele stufoase pentru o fată şi totodată rotunjimea capului strâns de căştile acelea uriaşe.

-Domnisoară,  fiţi amabilă, ce ascultaţi la aparatul dumneavoastră?

Întrebarea bătrânului sparse tăcerea compartimentului iar B se simţi ca trezit din somn.

-Nu ascult nimic din ce a-ţi putea dumneavoastră cunoaşte,  spuse ea în timp ce-şi dădea căştile jos.

Faţa îi era luminată de un zâmbet imaculat.  Parcă se transfigurase, o şuviţă îi atarna rebelă deasupra ochiului stâng, iar B îi admira frumuseţea.

La fel de brusc precum începuse,  dialogul celor doi se opri, lăsând tăcerea să inunde compartimentul. B vru iar să pozeze,  renunţă în ultima clipă iar stomacul lui scoase un sunet ciudat, grav.  Roşu la faţă , sperând cu toata inima că nu a fost auzit,  închise ochii rugând somnul să vină.

-Legitimaţiile de călătorie vă rog !

B întinse biletul.

Îl primi înapoi.

‘’ La întoarcere îmi iau loc la cuşetă’’  îşi zise.

Sunday, July 26, 2009

…sacrificii şi nestemate…

Lucrurile preţioase cer sacrificii.

Sacrificiul înnobileaza, dă putere, te schimbă, te face să iubeşti la modul perfect, asa cum doar El a fost în stare să iubească.

Trăim vremuri în care se depun eforturi uriaşe ca tot ce este sacru să nu mai fie.

Trăim vremuri în care aceste eforturi sunt răsplatite pe deplin, deschide televizorul ,uite-te la reclama pentru săpun, în care el, săpunul apare mai puţin decât domnişoara care-i demonstrează calităţile. Intereseză-te ce pagini sunt accesate cel mai mult, priveşte pe stradă, citeşte cum erau oamenii pe vremea lui Tolstoi ori Dostoievski, iar de nu vei fi convins, cu tristserving-handseţe ţin să te anunţ că tot ce putea fi frumos în tine a murit.

Aş vrea să vă spun că e doar o fază, că totul va reveni cândva la normal, că oamenii se vor trezi şi-şi vor lepăda  solzii de pe ochi, vor arunca pietrele din inimi vor renunţa la cuvantul “eu”….dar nu pot.

Aş vrea să cred că mulţi îşi dau seama de ce se întâmplă şi se hotărăsc să înnoate împotriva curentului. Deocamdată cred că sunt puţini, socotiţi “nebuni”, batjocoriţi iar în cazuri extreme omorâţi.

Mă întreb de ce e mai uşor de crezut un sfârşit prezis de Nostradamus pentru 2012, decât sfârşitul hotărât de Dumnezeu, sfârşit reprezentat foarte clar în Cuvânt. Oare cine e de vină că nu citim Biblia? Dacă am auzi la tv în fiecare zi că e bine şi important să citeşti Scripturile le-am deschide mai des. Nu auzim, ignorăm.

Mai interesanţi oamenii de pe sticlă decât sfinţii din Biblie, mai credibile telenovelele decât pildele, mai emoţionante showurile live dar cu scenarii, lacrimi false şi peruci decât jertfa Lui.

Nu mai sunt pesimist, nu-mi mai permit să fiu un zombie spiritual.

Nici optimist nu vreau sa fiu, ce să-mi doresc pe pământ?

Vreau sa fiu ce m-a făcut El să fiu.

O să calc în a treia decadă, şi nu ştiu când a trecut, la fel zice şi bunicul iar el calcă în a zecea decadă.

Cât de des vă gândiţi la eternitate?

V-a spus cineva că, doar câteva decade aici jos stabilesc eternitatea “dincolo”?

Datorită golului acela de unde vine oftatul,  depresia,  singuratatea,  eşecul,  ura,  blestemul, înjurătura şi întregul curent al desacralizării… datorită lui a fost nevoie de un sacrificiu la Golgota,  Cineva ştia că azi tu eşti trist, singur, disperat, fără încredere, revoltat şi fără sens.

Opreşte-te.

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”  (Ioan 3:16)

Sacrificiul oferă lucruri preţioase.

Wednesday, July 22, 2009

…sâmbata la Urleta…

E sâmbătă.

O sâmbătă dintr-acelea petrecute cu familia, cu atmosferă plăcută şi liniştită cu discuţii şi poveşti, cu zâmbete şi voie bună. img0053a

Sună telefonul,  ştiam că la Urletă o să fie o întâlnire de rugăciune dar nu credeam ca voi ajunge,  în urma acelui telefon am tăbărât cu toţii pe şifonier ne-am pus hainele de ieşit,  şi peste puţin timp ocupam primele 4 locuri din microbuzul de ora 16:00.

Era cu puţin trecut de jumătatea ceasului 17:00 când am ajuns.

Nori negrii,  furiosi,  încărcaţi şi ameninţători plutesc deasupra platoului, unde este aşezat cortul principal colorat cu roşu, albastru alb şi verde. E înconjurat de multe alte corturi mici şi de maşini, la fel de mici în comparaţie cu el.  Ne apropiem pe un drum de iarbă bătătorită şi foare verde,  plouă şi deja văd mulţimea de oameni ce aproape dă pe afară.

Coborâm toţi din maşină,  şi mergem cu pasi repezi la adăpostul cortului.

Atmosfera e efervescentă, nimeresc în partea dreaptă a scenei improvizate…toţi se roagă cu glas tare, formând un vuiet puternic,  frumos,  pătrunzător…instantaneu îmi apar lacrimi.  Plâng.  Am ajuns acasă.

Rugăciunea nu a mai ţinut mult, am ajuns la sfârşitul ei, cei ce doresc să facă ungerea cu untdelemn (mirungerea) trec încet pe sub mâinile întinse ale pastorilor. O cântare se aude,  şi din nou acea atmosferă, lângă mine cineva strigă tare “Aleluia”,   din nou plâng.  E sâmbătă dar nu orice sâmbătă.

La 18:00 s-a dat pauză,  cortul s-a mai eliberat,  aşa că am ochit o bancă bine plasată şi ne-am instalat acolo. Timpul trece parca mai repede, afară începe o vijelie puternica, curentul pică de cateva ori, şi se face 19:00.

Începe închinarea, tinerii ies în faţă, apoi cei ce au nevoie de eliberare ies în faţă, ne rugăm şi cântăm, feţele sunt transfigurate, bucuria prezenţei Lui umple inimile.

Am aflat că 17 ani în închisoare nu pot fi o barieră in faţa binecuvântării Lui Dumnezeu, am aflat că nu suntem fanatici ci fantastici…revelaţia de la sfârşit:

” Daca noi,  oameni cu probleme,  păcate,  încercări, am putut să ne bucurăm aşa…oare cum va fi în Cer?  Fără păcate,   fără cuget încărcat,  fără apăsarea trecutului…oare cum va fi?”

Am ajuns acasă încărcaţi cu spiritualitate şi cu apăsarea responsabilităţii…am văzut, am crezut, ce rămâne de făcut?

Testul urmează, viaţa de zi cu zi, problemele mici, ispitele mari, încercarile puternice ne aşteaptă…

Saturday, July 18, 2009

…minciuna…

 

Mi-aduc aminte de prima minciună. Am venit de la grădiniţă cu două jucări, aşa cum nu aveam acasă. I-am zis mamei că doamna educatoare mi le-a dat, pentru că în ziua aceea fusesem cel mai cuminte. A doua zi mama a clarificat situaţi0dR4s-minciuna-are-picioare-scurtea, iar eu am primit cafteala regulamentară.

Ca orice lucru rău minciuna are un ambalaj foarte atrăgător, e de firmă, luceşte, îţi dă impresia că doar tu il (o) ai. 

Ca orice lucru rău, zilele astea e promovat la maxim.

Reclamele mint. Politicienii mint. Vedetele mint. Oamenii simpli mint. Copiii mint.

Minciună în toate părţile, şi noi ajungem la concluzia că lumea e rea, nu trebuie să ai încredere în nimeni, iar dacă cineva se poartă bine şi cuvincios sigur ascunde ceva, de regulă o minciună.

Ne-am adaptat la ea.

Ne -am construit strategii, nu mai cumpărăm de la “trei’şopt”, nu mai votăm, ignorăm orice. Miadevarul-si-minciunanciuna e în “aproape” tot, fiindcă e aşa noi desfinţăm totul şi uităm de “aproape”.

Încrederea rămâne doar în familie, însa e o regula ale carei excepţii le servim în fiecare zi la ştirile orei 5.

Mai vine şi Biblia şi spune: ” Blestemat e omul care se încrede în om” ( Ieremia 17:5)

Tatăl minciunii este Satan. Prin urmare cei care mint îi sunt copii. Groaznică concluzie.

Minciuna merge mână în mână cu “descurcatul” ori “şmecheria” prin urmare găsim altă caracteristică sumbră generaţiei noastre.

Ne-am îmbâcsit inimile cu murdaria ei, ne-am pătat sufletele prin dependenţa de ea, ne pierdem minţile din cauza promisiunilor ei.

O zi fără minciună a ajuns să fie o strălucită victorie, o viaţă fără minciună nici măcar ideal nu mai e ci doar cartea de pe raftul cel mai greu de ajuns al unei biblioteci, carte cu titlu…”Poveşti nemuritoare.”

“Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii mei; veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi.” (Ioan 8:31,32)

Wednesday, July 15, 2009

…poate…

Ploaia răpăie pe umbrela mea neagră, are zgomot ciudat, de oftat sublim, încet,  sugrumat de zgomotul paşilor mei ce par să nu ţină seama de băltocile deja instalate comod în hârtoape. Ies să-mi limpezesc gândurile, ploaia face minuni…întotdeauna face minuni.

Îmi place când nu mă gândesc la nimic, când merg înainte fără să ştiu ce înseamnă înainte, când uit de realitate iar subconştientul are grijă să nu mă împiedic la intersecţii şi borduri înalte.

O văd. E aproape înaltă, cu parul lung şi aproape negru…pot doar să-i ghicesc ochii…mari, tremurători şi frumoşi, ascunsi de un breton bine croit. O privesc mirat, fix. Nu are umbrelă, merge încet, cu un aer întrebător şi ghiduş…umbrela46gp

Încă nu-mi pot dezlipi ochii de ea…

Deodată mă vede. Paralizez . Ochii ei sunt încântători, bretonul bătut de vânt dezvăluie acum misterul lor, sunt deplin convins că nu ar avea nevoie de mimică, ochii ei exprima totul, ar putea uşor renunţa şi la cuvinte, mă întreb daca ea ştie lucrul ăsta…

Nu ştiu ce m-apucă,  aproape fără voia mea şi mustrându-mă serios imediat dupa aceea…îi prind privirea şi-i fac semn spre braţul meu, apoi cu un gest sugestiv mişc umbrela. Ea surade surprinsă, stă un pic în cumpănă dându-mi răgaz pentru mustrările mai sus menţionate şi din doi pasi e lângă mine,  îmi apucă strâns braţul şi se cuibăreşte sub umbrelă.

Dacă se poate uita mersul într-o clipă,  atunci aceea a fost clipa pentru mine. Un ghiont jucauş mă trezi la viaţă şi fără să mă uit spre ea ridic piciorul şi păşesc…emoţiile mă cuprind, neştiind cum să merg, cum să îmi potrivesc pasii cu ai ei. Numai să nu mă întrebe ceva, nu îmi pot descleşta buzele. Nu spune nimic. Am îndreptat umbrela spre ea cât mai mult, ploaia care îmi biciue partea dreaptă îmi face bine,  încep să respir din nou normal şi gândesc că aş fi în stare să silabisesc ceva în cazul unei întrebări.

Încep să închipui toate întrebările pe care le-ar putea pune. Mintea îmi lucrează cu febrilitate sunt, conştient că pierd mult din senzaţia umarului ei sprijinit de al meu, dar nu mă pot abţine. Mi-ar place atât de mult să o privesc, poate că surâde , poate are ochii închişi…nu…mai bine deschişi, oare ce-i spun acum ochii ?

Am pierdut noţiunea timpului, aproape nu mai plouă, dar nu aş închide umbrela pentru nimic în lume…ar însemna sfâşitul…încă mă zbat în gânduri îngrămădite cu repeziciune, scenarii, răspunsuri …

Deodată, simt cum uşor îşi ia mâna de pe braţul meu, nu ştiu ce să fac, nu m-a întrebat nimic aşa că din nou paralizez…iar uit să merg…a iesit soarele. Trece pe lângă mine şi întorcandu-şi capul îmi mai surade odată…mă opresc şi ea dispare natural printre trecători.

Să însemne că de fiecare dată când va ploua o sa fiu acolo ?

Poate…

Sunday, July 12, 2009

…lemne…

Plouă cu găleata peste Slănic.

Plouă şi dupamiază, şi bunicu’ se bucură cu toate că urăşte ploaia (traumă din timpul războiului).

Am avut timp să terminăm de crăpat toate lemnele. Timp numa bun de ” bonding” înt2592e31d89f03d2dc9ea8d7d44f2848c_fullre trei generaţii.

Cu păreri diferite despre viaţă şi sănătate, eu şi tata devenim cunoştinţe vechi, ce stau la taclale într-un peisaj aproape medieval: butuci, topoare, pene şi un mai cât toate zilele construit cu mult tact de tataie.

Totul merge struna. De data asta mi-am adus telefonul şi avem muzică. E înnorat şi bate vântul, se aud icnete şi urlete de lemn ce nu se vrea desparţit de întreg.

Timpul trece îngrozitor de repede. Îmi dau înca odata seama cât de îndatorat sunt butucilor, mai ales celor noduroşi…

-Cât o să mai stai ?

-Duminică plec…o sa încep practica….

-Să-ţi ajute Dumnezeu tată, mereu mă rog pentru tine… şi pentru toată familia…îmi zise tataie având ochii în  lacrimi ca de obicei…

Tuesday, July 7, 2009

…pentru că…

A plouat doua ore, iar bulevardul ce duce spre gară e ceţos şi întunecat.  De pe o bancă maro aud două glasuri vesele:

-De ce trebuie să cad din cer de fiecare dată când te văd?

-Pentru că mă iubeşti,  şi pentru că te iubesc.  Pentru că e frumos,  pentru că mi-e dor de tine,  pbanca_argint_ploaie1entru că îmi place să te văd căzând…

-A meritat,  nu mai sunt întreg dar a meritat…ştii nu mai avem mult…

-Nu…nu mai avem…vino mai aproape…

Un observator atent ar fi putut vedea cum două picături de apă, ce coborau agale şi paralel pe speteaza băncii, se unesc devenind una …. până când,  brusc şi necruţător dispărură sub o eşarfă ţinută de o mână grijulie…Doi tineri luară loc acolo…

El:…ştii,  te-am chemat pentru că trebuie să discutăm ceva important.

Ea: Da? Ce frumos, tu întotdeauna îmi spui lucruri importante… mă faci aşa de fericită!

El: Trebuie să ne despărţim.

Ea:….

El:Nu e vina ta, la mine e problema, nu mai pot ca până acum…nu mai simt…putem să rămânem prie…

Sunetul sec făcut de  palma ei pe obrazul lui se estompă rapid în ceaţă.

Fugind în direcţii opuse,  ea palida,  el cu un obraz în flăcări,  nu se mai gandeau la nimic…

Banca a rămas liberă.

Începu ploaia.

După două ore,  două glasuri,  pe aceeaşi bancă:

-De ce trebuie să cad din cer de fiecare dată când te văd ?

-Pentru ca…

Friday, July 3, 2009

…un răspuns…

Încercând să faci binele reuşeşti să faci răul , încercând să salvezi ajungi să pierzi, şi cea mai celebră expresie…’’drumul spre iad e pavat cu intenţii bune’’.

De ce?

De ce nu suntem în stare de nimic bun? De ce mereu neputinţă şi capitulare? De ce de atât de multe ori luam bătaie fără ca să luptam măcar? De ce iubim minciuna speranţei “ la anul” ?

Ne pierdem în hotarâri, juDSC00361ruinţe şi promisiuni, sunt multe iar neîmplinirea lor parcă ne zdrobeşte cu totul.

Cele mai multe acţiuni intreprinse de noi sunt ori banale ori spontane- cum pică bobii. Şi cum acţiunea are reacţiune, rezultatele sumbre caracterizează cea mai “interesantă” generaţie de tineri care a trăit vreodată .

Sunt goluri în cultură, în bun simţ , nu există mijloc…iar dacă există, există doar ca să dispară.

Cei care cochetează cu mediocrul dispar…nu-i inghite pământul, doar devin invizibili, haine la modă, freză la modă, film la modă, cartea “Amurg” şi Spiru Haret.

Supăraţi pe viaţă, pe faptul că eşti prea tânăr şi ai mâinile legate pe faptul că ţi-a trecut tinereţea şi nu mai ai entuziasm, am ajuns să excelăm în nemulţumire ridicând-o la rang de artă. După un timp e aşa de plăcut să te cerţi, aşa de plăcut să vorbeşti urât de alţii, aşa de plăcut să-ti declari superioritatea…Şi stai în pat , tragi linie şi bifezi încă o săptămână de care n-o să-ţi aduci aminte vreodată.

Urmează apogeul…”De ce ne-o mai fi facut Dumnezeu?”

Filosofia are întrebări. Arta presupune retuşuri. Religia îţi serveste cu drag doar aparenţe.

Omul funcţionează cu răspunsuri. Dumnezeu iubeşte omul.

EL are răspunsuri, şi te iubeşte atât de mult încât să ţi le ofere. Atât doar, încearcă să nu-L jigneşti cu o curiozitate caracteristica primatelor. EL are nevoie doar de cei care îşi dau seamă că au nevoie de EL. Dumnezeu nu stă în recipiente cu posibilitate de autoservire. Nu merge aşa, niciodată nu va merge aşa.

“ În bunătatea Ta, Tu ne asculţi prin minuni, Dumnezeul mântuirii noastre, nădejdea tuturor marginilor îndepartate ale pământului şi mării’’ 

(Ps 65:5)

Un răspuns.