Wednesday, June 2, 2010

…1 iunie…

 

06:44 Aud sub pernă cum telefonul fornăie a mesaj. Mario îmi scrie că nu mai vine la facultate. Realizez cât e ora și dau dovadă de un stoicism extrem abținându-mă să nu arunc telefonul cât colo…iar nu a sunat alarma.

06:45 Sar din pat și în treacăt ating patul de deasupra cu fruntea, se aude un zgomot înfundat, înghit în sec și dispar din cameră.

07:10 Ajung în stație și văd bulevardul plin de mașini ce parcă se găsesc la un concurs de clanxon întins. Mașina mea (336) nu se vede în spate, în fața însă se vede. O iau la picior și o ajung din urmă la următoarea stație. Mă urc și mă mulez în ceilalți călători.

07:35 Am ajuns la Cora. În stație sunt peste 50 de oameni. Se urcă cine poate iar eu mă simt împins și apăsat din toate părțile. Lângă mine o doamnă bine făcută cu părul aranjat ca pentru botez, scoate din geantă o carte de rugăciuni, mică, cu pagini subțiri aproape transparente și cu scrisul boldat. Încerc să citesc și eu, renunț repede însă. Transpirația se prelinge peste tot și peste toți.

08:40 Ajung la Universitate. Cobor umplându-mi plămânii cu aerul umed, aproape rece de afară, plouă mărunt așa că renunț la geacă.

09.10 Intru în sala de clasă. Suntem puțini.

11:30 Realizez aproape de unul singur cum să pun punctele pe diagrama h-ξ (entalpie-concentrație). Gică nu crede ca am nimerit-o și așteaptă îndrumări de la profesoară. Aceasta vine și face exact ce gândisem eu, nu-mi ascund rânjetul de satisfacție.

14:20 O colegă îmi spune “la mulți ani”, mă prind mai greu dar pâna la urmă înțeleg ce vrea să-mi transmită și mă comport ca atare. Apoi mă întreabă de ce sunt trist, eu îi zic că nu-s trist, că așa e fața mea, însă ea îmi zice că m-a văzut și altfel. Rămân pe gânduri.

16:45 Ajung la metrou. Mă urc și prind loc pe un scaun albastru. Trenul geme de călători. Mă opresc din citit și fără un motiv anume încep să examinez oamenii de lângă mine.

Un bărbat pe la 40 de ani, are părul negru dar foarte rar. O gușa imensă i-a cuprins bărbia, care arată ca o mica movilă de pământ pe un câmp întins. Urechile le are mici și aproape lipite de scalp. Ține în mână o pungă portocalie pe care scrie PLUS. Ochii îi are mici și albaștri, i se plimbă într-un ritm alert și susținut din dreapta spre stânga și înapoi, fără să urmărească ceva, îmi dau seama că e un fel de tic nervos. Poartă niște jeanși albaștrii dar decolorați puternic în genunchi și cu pete de noroi la nivelul gleznei.

Un adolescent are capul țintuit de o pereche de căști uriașe. Părul mare, negru îi ascunde o bună parte din față lăsându-i la vedere doar ochiul și obrazul drept, nasul și gura. Are buze subțiri de tot și lungi, mă întreb dacă atunci când zâmbește își atinge urechile cu colțurile gurii. Pe picior îi stă sprijinit un skateboard tocit. E încălțat cu niște mocasini uriași cu talpa groasă și niște șireturi ce nu se mai termină. Dă ritmic din cap și ține ochii închiși.

O fată ce poate avea atât 19 ani cât și 30 stă sprijinită de ușa metroului fiind în perfectă simetrie cu semnul care interzice acest lucru. Butonează cu febrilitate un telefon iar după ce termină, își țuguie buzele a supărare și face să dispară telefonul în uriașa geantă albă cu ținte aurii care îi atârnă pe umar. Are părul vopsit negru iar lumina galbenă a metroului îi dă o tentă de albastru închis. E îmbrăcată în alb complet. Tenul măsliniu poartă urmele unui vărsat de vânt din copilărie, cu care fondul de ten se pare că a pierdut lupta. Bate din picior debordând de cea mai explicită plictiseală.

Mă uit la podeaua de un gri aproape perfect, stricat pe ici pe colo de câte o pată maro de praf mai dens. Pentru prima dată observ că din loc în loc materialul podelei are câte un punct care sclipește, formând astfel un fel de cer apocaliptic.

17:45 Ies afară. Plouă serios și ajung la cămin ud până în măduva oaselor. Mă șterg cu un prosop și îmi caut umbrela. Nu o găsesc. Îl sun pe Ionuț și-i zic că nu mai ajung la Biserică.

18:30 Dorm.