Monday, May 30, 2011

Don Gicu

Bietul om se învârti pe călcâie și porni val vârtej spre ușă, tremurând ca varga.
“Așa trebuie, să mă știe de frică!” zise Don Gicu, inconștient de faptul că gândea cu voce tare. I se întâmpla destul de frecvent acest incident însă nimeni nu avea curajul să-i vorbească deschis despre asta. Inspira frică celorlalți prin faptul că deținea controlul asupra asociației poștașilor, conducând-o din umbră. De asemenea se știa că Don Gicu nu e genul de om care să se limiteze la a face să dispară pensia unor anumiți oameni pentru câteva luni, ci în anumite cazuri putea face să dispară chiar pe oamenii cu pricina, în funcție de gravitatea deranjului produs.

Biroul său, instalat la parterul unui bloc de pe bulevardul Constructorilor făcea parte din spațiul închiriat pentru sediu, de asociația poștașilor. Don Gicu, folosea această asociație drept paravan pentru a-și duce la bun sfârșit afacerile nu tocmai legale, dar care-i măreau venitul cu mult peste pensia sa de ex vatman.

Camera biroului fusese amenajată chiar de Don Gicu; cu mâna lui aranjase cărțile în bibliotecă, în funcție de culoare, grosime și înălțime. Citea doar ziarul “Adevărul de seară” și din când în când, răsfoia revista casei de pariuri de vizavi. În cameră exista un singur scaun, vizitatorii fiind nevoiți să stea în picioare în timpul întrevederii. Restul camerei conținea un cuier, o vitrină cu biblelouri, unde la loc de cinste era expus un pește din sticlă, piesă celebră și încă nelipsită din casele multor oameni, și biroul lat în spatele căruia Don Gicu petrecea cea mai lungă parte a zilei.

De curând, fusese înștiințat că, în parcul Crângași, un tânăr afișează o atitudine anormală. Se tot plimbă și aruncă priviri specifice unor agenți de-ai săi, purtându-se de parcă ar ști ce se întâmplă de fapt. Curios, voise să se convingă cu ochii săi de un astfel de specimen, nevenindu-i să creadă că în zilele astea când ignoranța a devenit virtutea de bază a societății, există un om care nu manifesta acest simptom. Așa că într-o zi, împreună cu doi agenți de serviciu, intră în parc ținând într-o sacoșă de rafie un joc de Rummy și se îndreptă spre unul din foișoarele din tablă verde. Din reflex, alungă un tinerel care se instalase acolo cu tot felul de cărți, voind pesemne să învețe. Cei doi agenți nu apucară să-l atenționeze, iar omul pe care voise să-l vadă, asistase la toată scena și acum arunca niște priviri care exprimau fățis niște sentimente cât se poate de dezagreabile.

Fiind luat prin surprindere, Don Gicu nu avu ce să facă decât să se comporte cât mai normal, o dezvăluire a identității sale, fiind un lucru deloc înțelept pentru situația de față, așă că, folosind mișcări cât mai liniștite începu să amestece piesele de Rummy, în timp ce tânărul ce devenise noul său inamic se depărta agale pe aleea dinspre lacul Morii.

Amintindu-și această întâmplare, Don Gicu simți cum se înfurie și instinctiv strânse pipa între dinți până când durerea îl făcu să își revină. Zvârli pipa cât colo și se ridică de pe scaun. Era extrem de scund aproape pitic, cu umeri largi și fără burta care de la o anumită vârstă se justifică. Nu purta ochelari, lipsa lecturilor aducându-i până la urmă un avantaj. Avea fruntea înaltă, puținele fire de păr fiind puse sub ordine în fiecare dimineață cu ajutorul unui pieptene străvechi, ochi mari, negri și cam apropiați scoțând astfel în evidență un nas neobișnuit de mare, ce devenise marcă a imaginii sale, fiind întotdeauna detaliul prim, exprimat în toate descrierile celor care îl cunoșteau.

Când se plimba prin birou, întotdeauna gândea mai limpede. De data asta însă, liniștea întârzia să apară, planurile nu se închegau iar soluțiile i se scurgeau printre degete. Pentru prima dată avea de a face cu un om mult mai tânăr decât el. Nu-i stătea în fire să-și pună probleme în astfel de situații, pensionarii răzvrătiți, fie ei chiar de soi, nu constituiseră o problemă… acum însă, acest tânăr apăruse de nicăieri și părea gata să intervină…da, de data asta avea să fie altfel.

Voind să-și ia măsuri de precauție, încerca acum să afle cât mai multe despre acest om. Îl pusese pe Grig să afle unde stă, cu ce se ocupă și tot felul de astfel de detalii iar azi, după câteva zile de la directiva sa, Grig se prezentase cu niște poze înfățișându-l pe tânăr într-o piață printre castraveți și cartofi! Atâta incompetență îl exaspera, dar lăsând asta la o parte, măcar îl găsise și era un început. De aici încolo putea lua măsurile necesare astfel încât problema să se rezolve, iar el să se poată întoarce liniștit la rutina sa zilnică.

Tuesday, May 24, 2011

Prietena lui Little John

Little John deschise ochii cu câteva secunde înainte ca ceasul deșteptător “Slava” să anunțe strident ora 7:00. Sări din pat și cu gesturi automate puse cafeaua la fiert și pregăti un mic dejun copios. Când termină, așeză totul pe o tavă, ieși pe balcon și luă loc la o masă rotundă din plastic. În timp ce întindea unt pe o felie de pâine prăjită își aminti că de azi avea să înceapă să lucreze la planul său. Fu cuprins de un entuziasm pueril și termină de mâncat în grabă.

Nu avea niciodată nimic de făcut, iar lucrul ăsta îl întrista. Terminase studiile iar munca i se părea o activitate care i-ar fi anulat personalitatea. Fără a fi leneș, n-ar fi muncit nici în ruptul capului pentru a-și câștiga existența. Acest principiu se născuse oarecum firesc în mintea lui fiind strâns legat de o avere uriașă al cărui singur moștenitor devenise de la o vârstă fragedă. Locuia singur într-un apartament cu două camere, din cartierul Militari. Iubea lucrurile simple. Mai bine zis, vedea lucrurile într-o altă lumină decât majoritatea oamenilor, iar treaba asta se aplica în toate domeniile. De exemplu, un observator atent, care din întâmplare s-ar afla pe trotuarul aferent bulevardului Iuliu Maniu, puțin după ora 7:00, ar putea vedea că balconul de la etajul opt al unui anume bloc, nu e închis în PVC și geam termopan, ci deschis, oferă panorama unui om care își instalează micul dejun cu gesturi sigure, de automat.

Privind în jos, Little John așteptă formarea îmbulzelii de la intrarea în stația de metrou “Lujerului” iar apoi, trase concluzia tristă, că pentru foarte mulți oameni, ziua asta care stătea să înceapă nu avea să fie cu nimic diferită față de cea de ieri, de restul zilelor în general, fie din trecut fie din viitor. Tristețea îi fu repede alungată însă de faptul că el se deosebea de ei tocmai în această privință.

Azi nu va fi ca ieri!

Se îmbrăca și apoi părăsi apartamentul luptându-se cu imboldul teribil de a fluiera. Coborî până la etajul șapte și bătu de câteva ori la ușa apartamentului 48. După ceva vreme se auziră niște pași târșâiți, un mic oftat și apoi cheia răsucindu-se în broască.

-Sărut mâna și bună dimineața! Ce faceți tanti Geta?

-Să trăiești maică, uite cu bătrânețea asta, mi-e cam rău, am crezut că nu mai mă dau
jos din pat…

-Eee, da de unde atâta bătrânețe ? Arătați mai bine ca niciodata! se aplecă spre batranica care începuse să zâmbească ușor, și o sărută pe frunte. Ce să vă aduc de la piață ?

-Nimica, am de toate…

-Am înțeles, mă întorc într-o oră și aduc ce știu eu că trebuie, zise Little John cu un ton blând dar autoritar.

-Bine maică, mergi cu Domnul!

-Sărut mâna!

Înțelegem că Little John avea o prietenă la care ținea foarte mult. Tanti Geta. Poate puțin ciudată aceasta prietenie în condițiile în care Little John nutrea sentimente nu tocmai înduioșătoare pentru o anume categorie de oameni, din parcul Crângași. Însă felul în care se plasa față de pensionarii din parcul cu pricina nu putea fi extrapolat la pensionari în general; cum spuneam altă dată, firea acestui om este cel puțin ciudată și nu se supune unor concluzii sau extrapolari fie ele chiar pertinente. Deși ar fi putut, cu minimum de efort să se asigure că niciodată nu i-ar fi lipsit nimic bătrânei sale prietene, el prefera ca oridecâte ori considera necesar (destul de des), să se implice personal, făcând piața, certând poștașul, jucând dame și tot felul de alte lucruri care fac un om în vârstă, fericit. Ba mai mult, nu-i trecuse niciodată prin cap că ar putea plăti un om care să facă toate astea în locul lui, asigurându-și astfel statutul de filantrop în vreme ce timpul său liber nu ar fi avut de suferit. Probabil ar fi fost de-a dreptul șocat, dacă cineva i-ar fi prezentat și această posibilitate.

Ieși din scara blocului și se îndreptă spre piața Veteranilor. Știa că tanti Geta nu vede cu ochi buni hypermagazinul Cora, și amuzat, începu să fluiere în surdină. Nu i se păru din cale afară de ciudat când un individ îmbrăcat într-un trening demodat, se tot uită la el cu o căutătura ciudată. De fapt cui i se mai pare ciudat lucrul ăsta când trăiește în București ?



În biroul vechi, pufăind dintr-o pipa, Don Gicu studia atent niște cupoane de pensie. Auzi o bătaie în ușă și înainte să permită deschiderea acesteia printr-un mormăit nedefinit, se gândi cu plăcere că bătaia în ușă a fost facută temător, nici prea incet nici prea tare…”da, sunt cineva!’’ își zise scoțând un cerculeț de fum albăstrui printre buzele sale groase și răsfrânte.
În birou intră încet un individ îmbrăcat într-un trening demodat. Privea în jos, și ținea în mâna un plic.

-Ai facut treaba ? Întrebă răstit Don Gicu.

-Da, da…adică am făcut treaba, am făcut ce mi-ați cerut! și glasul individului în trening se frânse, lăsând locul unui tremurat nervos care-i cuprinse bărbia.

-Să văd!

Don Gicu desfacu plicul și analiză fotografiile. Apoi le aruncă neglijent pe birou și urlă:

-Afară! Ce mai aștepți?

Saturday, May 7, 2011

Little John și parcul Crângași

Plimbându-se prin parcul Crângași, Little John a observat într-o zi că în mintea lui s-a aciuit un dispreț acid pentru o anume cateogorie de oameni aparținând acestui micromediu social, de care personal se simțea foarte atașat.

Da, întocmise o clasificare pe categorii a celor care alegeau să se perinde prin parc, asemenea lui.

Prima cateogorie: Îndrăgostiții. Apăreau odată cu primavara și dispăreau odată cu ultimul făraș de frunze ruginii strâns în silă de un măturător îmbrăcat în verde (personaj legendar de altfel). Îi plăcea această categorie, simțindu-se din cale afară de plăcut știind că indrăgostiții cu pricina, abia pot să vadă la trei pași înainte, darămi-te să-l observe și să-l jeneze pe el. Am putea spune că Little John îndrăgea această categorie într-un fel atipic dar specific firii sale, deloc obișnuite după cum vom vedea. Desigur, existau și momente în care, fiind expus unor episoade de înalt dramatism, care sfârșeau de obicei cu lacrimi și pălmuiri răsunătoare, nu mai simțea aceeați tandrețe paternă către această categorie, însă capacitatea extraordinară a îndrăgostiților de a ignora (în special în clipe dramatice) restul lumii, îi ținea departe de spiritul critic extrem de sensibil cu care Little John era înzestrat.

A doua categorie: Copiii. Deși îi plăcea să creadă că e o fire aspră, fără înclinații deosebite spre sentimentalism, Little John nu putea concepe parcul Crangași fără zumzetul vesel și neîntrerupt al hârjonelilor și jocurilor celor mici. Nu ar fi recunoscut nici în ruptul capului că-și dorea să mai fie copil și să se poată bucura de minunățiile oferite de parcul acesta… cădea ades în visare, rememorând copilăria, ba mai mult, schimba anumite detalii or cursul unor anume evenimente astfel încât totul să fie perfect…că doar…” pe vremea mea nu erau tobogane roșii, pardoseală moale antiruptmâna și nici nisip la discreție” aceasta fiind scuza cu care Little John își încheia de regulă acest zemos exercițiu de imaginație.

A treia categorie, cea care devenise muză a disprețului său: Pensionarii. Da. Ei și ziarele lor împăturite perfect pentru a încăpea la subraț. Ei care veneau întotdeauna la ore fixe, ședeau întotdeauna în aceleași locuri vorbind despre aceleași lucruri, fără a manifesta vreo umbră de plictiseală. Inofensivi în aparență, dar de o răutate atroce atunci când ceva sau cineva îndrăznea să se pună în calea tabietului lor. Bunăoara, Little John, asistase la o întâmplare care l-a făcut să simtă că disprețul său capătă o formă acidă. Un tinerel, probabil student, venise într-o dimineața în parc, ținând la piept un vraf de cărți și se instalase într-unul dintre foișoarele verzi din tablă. A început să se desfășoare acoperind masa din foișor cu cărți deschise la diferite pagini,(lucru care l-a făcut pe Little John să se întrebe dacă ar fi nevoie de creearea unei a patra categorii) când doi pensionari invadară foișorul aruncând ostentativ pe masă cutia unui Rummy din lemn înnegrit. În câteva cuvinte i-au explicat că ăla e foișorul lor, iar dacă vrea să învețe să o facă în altă parte. Tinerelul a plecat și nu s-a mai întors.

Asistând neputincios la acest abuz, Little John a simțit că e de datoria lui ca să pună la cale un plan astfel încât lucrurile să se îndrepte. Nu știa că această decizie avea să devină trambulina unui neobișnuit curs de evenimente.Decizia pe care o luase avea să-i schimbe viața și cât pe ce să-i aducă sfârșitul atunci când, întorcându-se din parc, se pomenise cu un sac de plastic peste cap iar apoi împins peste balustrada unui pod, direct în apa rece a Dâmboviței. Dar asta e o altă poveste.