Tuesday, May 24, 2011

Prietena lui Little John

Little John deschise ochii cu câteva secunde înainte ca ceasul deșteptător “Slava” să anunțe strident ora 7:00. Sări din pat și cu gesturi automate puse cafeaua la fiert și pregăti un mic dejun copios. Când termină, așeză totul pe o tavă, ieși pe balcon și luă loc la o masă rotundă din plastic. În timp ce întindea unt pe o felie de pâine prăjită își aminti că de azi avea să înceapă să lucreze la planul său. Fu cuprins de un entuziasm pueril și termină de mâncat în grabă.

Nu avea niciodată nimic de făcut, iar lucrul ăsta îl întrista. Terminase studiile iar munca i se părea o activitate care i-ar fi anulat personalitatea. Fără a fi leneș, n-ar fi muncit nici în ruptul capului pentru a-și câștiga existența. Acest principiu se născuse oarecum firesc în mintea lui fiind strâns legat de o avere uriașă al cărui singur moștenitor devenise de la o vârstă fragedă. Locuia singur într-un apartament cu două camere, din cartierul Militari. Iubea lucrurile simple. Mai bine zis, vedea lucrurile într-o altă lumină decât majoritatea oamenilor, iar treaba asta se aplica în toate domeniile. De exemplu, un observator atent, care din întâmplare s-ar afla pe trotuarul aferent bulevardului Iuliu Maniu, puțin după ora 7:00, ar putea vedea că balconul de la etajul opt al unui anume bloc, nu e închis în PVC și geam termopan, ci deschis, oferă panorama unui om care își instalează micul dejun cu gesturi sigure, de automat.

Privind în jos, Little John așteptă formarea îmbulzelii de la intrarea în stația de metrou “Lujerului” iar apoi, trase concluzia tristă, că pentru foarte mulți oameni, ziua asta care stătea să înceapă nu avea să fie cu nimic diferită față de cea de ieri, de restul zilelor în general, fie din trecut fie din viitor. Tristețea îi fu repede alungată însă de faptul că el se deosebea de ei tocmai în această privință.

Azi nu va fi ca ieri!

Se îmbrăca și apoi părăsi apartamentul luptându-se cu imboldul teribil de a fluiera. Coborî până la etajul șapte și bătu de câteva ori la ușa apartamentului 48. După ceva vreme se auziră niște pași târșâiți, un mic oftat și apoi cheia răsucindu-se în broască.

-Sărut mâna și bună dimineața! Ce faceți tanti Geta?

-Să trăiești maică, uite cu bătrânețea asta, mi-e cam rău, am crezut că nu mai mă dau
jos din pat…

-Eee, da de unde atâta bătrânețe ? Arătați mai bine ca niciodata! se aplecă spre batranica care începuse să zâmbească ușor, și o sărută pe frunte. Ce să vă aduc de la piață ?

-Nimica, am de toate…

-Am înțeles, mă întorc într-o oră și aduc ce știu eu că trebuie, zise Little John cu un ton blând dar autoritar.

-Bine maică, mergi cu Domnul!

-Sărut mâna!

Înțelegem că Little John avea o prietenă la care ținea foarte mult. Tanti Geta. Poate puțin ciudată aceasta prietenie în condițiile în care Little John nutrea sentimente nu tocmai înduioșătoare pentru o anume categorie de oameni, din parcul Crângași. Însă felul în care se plasa față de pensionarii din parcul cu pricina nu putea fi extrapolat la pensionari în general; cum spuneam altă dată, firea acestui om este cel puțin ciudată și nu se supune unor concluzii sau extrapolari fie ele chiar pertinente. Deși ar fi putut, cu minimum de efort să se asigure că niciodată nu i-ar fi lipsit nimic bătrânei sale prietene, el prefera ca oridecâte ori considera necesar (destul de des), să se implice personal, făcând piața, certând poștașul, jucând dame și tot felul de alte lucruri care fac un om în vârstă, fericit. Ba mai mult, nu-i trecuse niciodată prin cap că ar putea plăti un om care să facă toate astea în locul lui, asigurându-și astfel statutul de filantrop în vreme ce timpul său liber nu ar fi avut de suferit. Probabil ar fi fost de-a dreptul șocat, dacă cineva i-ar fi prezentat și această posibilitate.

Ieși din scara blocului și se îndreptă spre piața Veteranilor. Știa că tanti Geta nu vede cu ochi buni hypermagazinul Cora, și amuzat, începu să fluiere în surdină. Nu i se păru din cale afară de ciudat când un individ îmbrăcat într-un trening demodat, se tot uită la el cu o căutătura ciudată. De fapt cui i se mai pare ciudat lucrul ăsta când trăiește în București ?



În biroul vechi, pufăind dintr-o pipa, Don Gicu studia atent niște cupoane de pensie. Auzi o bătaie în ușă și înainte să permită deschiderea acesteia printr-un mormăit nedefinit, se gândi cu plăcere că bătaia în ușă a fost facută temător, nici prea incet nici prea tare…”da, sunt cineva!’’ își zise scoțând un cerculeț de fum albăstrui printre buzele sale groase și răsfrânte.
În birou intră încet un individ îmbrăcat într-un trening demodat. Privea în jos, și ținea în mâna un plic.

-Ai facut treaba ? Întrebă răstit Don Gicu.

-Da, da…adică am făcut treaba, am făcut ce mi-ați cerut! și glasul individului în trening se frânse, lăsând locul unui tremurat nervos care-i cuprinse bărbia.

-Să văd!

Don Gicu desfacu plicul și analiză fotografiile. Apoi le aruncă neglijent pe birou și urlă:

-Afară! Ce mai aștepți?

2 comments: