Saturday, September 22, 2012

Tranziţii


Acel timp în care nu se întâmpla nimic, iar tu fiind conştient de asta, te lansezi în aşteptarea momentului de după. Câteodată aştepţi puţin, câteodată însă, uiţi de când ai început să aştepţi. 

Ori asta înseamnă un fel de ofilire a acelui ceva al tău oricare sau orice ar fi el. Din cale afară de ciudat e că nepăsarea tinde să acompanieze acest episod iar dorinţa oarecum sadică de a vedea cât de mult poţi să înduri îşi face apariţia. 
Idei multe, bune şi proaste laolaltă ajung să fie ignorate cu o constanță absurdă. Un refuz aproape complet. 

Dorinţa de a evada din propriu-ţi caracter. Negăsire. 

Nopţi cu adormiri stricate. Vise bruşte, fără sfârşit. 

Rutina ajunsă cea din urmă coloană nefisurată. Iar apoi, aşteptare. 

Depărtarea unor momente dragi; conştientizarea faptului că nu pot fi niciodată mai mult decât amintiri. Iluzii şi minciuna unui etern de crunt mâine. 

Refugiul în spiritualitate ca punct terminus. Sinceritatea lăsând loc unor emoţii ieftine, condamnate uitării. Bucuria unui nou început. Umbra întrebării, al câtelea. 

Cândva târziu, se opreşte. Nu îţi poţi da seama că s-a terminat decât atunci când ai să o iei de la capăt. Iar. Cumva credinţa în pauze nu dispare, lucru care adaugă îndeajuns de mult ireal situaţiei pentru a te face să treci din nou prin spiritualitate. Se pare că ar exista o cale ca odată ajuns acolo să poţi opri totul şi să scapi. Sunt puţini însă cei care fac mai mult decât să vorbească despre asta. 

Ameţeala apare greu; singurul lucru ce rămâne îndeajuns de logic pentru a nu-ţi pierde minţile. 

Tranziţii