Monday, September 28, 2009

….dragoste şi răzbunare…

Apostolul Pavel, rob al lui Hristos după propria caracterizare, a lăsat în urmă o moştenire impresionantă. Un exemplu concret şi frumos de om ce alege să-L lase pe Dumnezeu să se ocupe de propria-i viaţă. A vestit vestea bună toata viaţa lui. A murit împăcat. A scris multe scrisori. Am să redau câteva fragmente, din epistola scrisă creştinilor aflaţi în Roma… despre dragoste şi răzbunare. (Romani 12:9-21)

“ Dragostea să fie fără prefăcătorie. Fie-vă groază de rău, şi lipiţi-vă tare de bine.

Iubiţi-vă unii pe alţii cu o dragoste frăţească. În cinste, fiecare să dea întâietate unul altuia.lrg-2063-29-pavel

În sârguinţă, fiţi fără preget. Fiţi plini de râvnă cu duhul. Slujiţi Domnului.

Bucuraţi-vă în nădejde. Fiţi răbdători în necaz. Stăruiţi în rugăciune.

Ajutaţi pe sfinţi, când sunt în nevoie. Fiţi primitori de oaspeţi.

Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc: binecuvântaţi şi nu blestemaţi.

Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură, plângeţi cu cei ce plâng.

Aveţi aceleaşi simţăminte faţă de ceilalţi. Nu umblati după lucrurile înalte, ci rămâneţi la cele smerite. Să nu vă socotiţi singuri înţelepţi.”

 

“Nu întoarceţi nimănui rău pentru rău. Urmariţi ce este bine, înaintea tuturor oamenilor.

Dacă este cu putinţă, întrucât atârnă de voi trăiţi în pace cu toţi oamenii.

Prea iubiţilor, nu vă răzbunaţi singuri; ci lăsaţi să se răzbune mânia lui Dumnezeu; căci este scris:”Răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplăti, zice Domnul.

Dimpotrivă: dacă îi este foame vrăjmaşului tău, dă-i să mănânce; dacă-i este sete dă-i să bea; căci dacă vei face astfel, vei grămâdi carbuni aprinsi pe capul lui.”

Nu te lăsa biruit de rau, ci biruieşte răul prin bine.”

 

Cum ar fi…ca pentru o zi, pentru o zi doar…să facem aşa?

Dar o viaţă ?

Tuesday, September 22, 2009

…La Dispensar…

Şi pentru că nu e bine să-ţi uiţi originile, să le negi sau să le ascunzi sub un covor persan din odaia pentru oaspeţi unde miroase a naftalină şi nu ai voie să intrii toată copilăria…am ajuns acasă pentru a-mi trăi în tihnă ultimele zile…de vacanţă. Am dormit bine în patul cu arcuri vesele, un somn adânc şi cu vise doar spre dimineaţă.

Abia apuc să mă dezmorţesc după somnul mai sus menţionat, că tata venit de la piaţă îmi zice că trebuie să mă duc la dispensar să-mi fac un anume vaccin restant din liceu. E probabil un vaccin din cale afară de important, cu reţetă stufoasă şi timp de preparaIMG_0257re trei ani.

Cu un chef de zile mari şi stoicism mascat de barba-mi nearanjată, mă instalez pe o bancă în dispensarul proaspat vopsit şi primenit. Din cabinet se aud voci răstite. E control de la sanepid, asistentele sunt într-o stare geamană şocului şi ignoră cei cinci bătrânei, doi liceeni şi tipul cu barbă ce se uită pe pereţi în cautarea vreunui ţânţar sleit, care să-l ajute cu trecerea timpului.

10:30-Nici un ţânţar găsit. În schimb aceeaşi formulă 5-2-1.

10:45-Chitul folosit pentru gresia de pe jos e deschis la culoare. Apare un nene cu ochelari imenşi ale căror rame odată aurii sunt acum coclite şi pe alocuri cu pete verzi de la transpiraţie. Ia cu asalt cabinetul şi se duce direct la doamna de la sanepid şi-i zice :“ Doamna eu fac hârtie! Nu las aşa lucrurile! De ce nu mă consultă cineva?”

10:47-Nenea cu pricina este condus afară din dispensar. Chitul de la gresie s-a murdărit în zonele mult păşite de pacienti. Arată bizar.

11:30-Am scos telefonul. Îl pun înapoi în buzunar.

12:00-Asistenta e luată la întrebări si se ajunge la reprogramări ad-hoc. Mă vede, ezită puţin-nu mă ştie cu barba pusă-şi apoi îmi spune: ”ştii ar fi bine să te întorci mâine, ca să nu mai aştepţi.”

Mă ridic, mulţumesc, salut de rămas bun şi părăsesc incinta. Nu sunt supărat. Mai degrabă am revelaţia întoarcerii la un început ce-l credeam uitat….cu carnete de cecuri,adeverinţe şi cereri.

A doua zi intru relativ repede. Ies nervos, cu o trimitere la un spital la vreo 20 km de mine. Vineri am din nou  programare la dispensar. Măcar de m-aş simţi bolnav. Poate că aşa trebuie: să te bată la cap cât eşti sănătos ca apoi să te lase să mori pe o targă aşteptându-ţi rândul la cine ştie ce spital de urgenţă. Glumesc. Aşa ceva se întamplă doar rar. De obicei targa nu e inclusă în scenă.

Sunday, September 20, 2009

…metehne…

0a6037975a86a93f4f549a9283a30e22_full Minunat e să nu te doară nimic, să-ţi dai seama că nu te doare nimic şi să fii recunoscător pentru asta.

Groaznic e să suferi… şi mai groaznic însă e să ceri socoteala celorlalţi pentru suferinţa ta.

E frumos să zâmbeşti. Nu tot timpul. Mimele serioase au folosul lor.

E urât să nu asculţi, şi să vorbeşti doar. În scurt timp vei rămâne singur cu al tău confident…ecoul.

E înălţător să priveşti întotdeauna drept în ochi pe ceilalţi. E greu şi presupune un cuget curat ori unul din cale afară de tocit.

E absurd să amâni un bine necesar ţie, e grotesc să amâni un bine necesar celorlalţi. Vei pieri.

Vreau să găsesc ce caut. Îmi doresc ca ce caut…să mă găsească întâi.

“Când sunt slab, atunci sunt tare” (2 Corinteni 11:10)

Wednesday, September 16, 2009

…X-07-ION…

Îsi potrivi uşor paşii pe bordurile albe ale trotuarului inundat. Fără să-şi dea seama cum, îşi aduse aminte de copliarie, când se juca “furculiţă-cuţit” şi “bidonaşul”, ar fi zâmbit dacă maşina care tocmai a trecut pe lânga el nu l-ar fi împroşcat cu o apă mâloasă; se opri privind lung după maşina cu pricina şi-i memoră numarul: “X-07-ION”, coborî apoi de pe bordură mergând alene pe trotuarul plin de apă şi noroi.

Se gândea cum toata viaţa, toate îi ieşiseră pe dos. Se afundă profund în teritoriul autocompătimirii, acolo el devenea vizirul virtuţilor. Uitând cu totul de sine, îşi începu ziua în lumea-i imaginară.

Era o zi caldă de vară târzie Car-hitaşa cum toate zilele erau în ţara lui V.V.

La palat multă forfotă, astăzi vizirul avea să participe la un proces şi oferise cea mai bună şi spaţioasă sală din  palat pentru a ţine loc de tribunal. Era implicat direct, fiind în acelaş timp şi parte vătămată şi judecător. Era îmbrăcat pompos şi o droaie de slujitori se împleticeau la picioarele sale căutând să-i ghicească voia. Intră în sala arhiplină şi-si expedie alaiul de slugi, care dispăru ca prin farmec.

Gustă din plin reverenţele până la pământ ce i se aduceau din toate părţile, deşi părea plictisit şi fără chef. Îşi ocupă locul şi luă în mână un fel de sceptru cu gămălie de fildeş în care erau încrustrate literele V.V. Glasul lui tună apoi:

-Să se aducă acuzatul!

Legat fedeleş, un om îmbrăcat în zdrenţe şi plin de vânătăi, era adus în ghionturile celor ce-l excortau. Fu trântit la pământ, şi zăcu acolo ca un om fără viaţă. Avea la gât o sârmă ce ţinea o bucată de scândură pe care scria ION. Începu şuvoiul de acuzaţii şi aproape imediat acuzatul prinse a tremura nervos, îsi ridică privirea din pământ şi îl fixă cu nişte ochi sticloşi pe vizir.

-Te gasesc vinovat de…si vizrul reluă lista acuzelor.

ION râse frenetic.

Atunci vizirul, făcu un semn cu mâna şi de nicăieri apăru un uriaş butoi plin cu păcură. Se ridică, îl luă pe acuzat de jos, şi cu o forţă de nebănuit îl aruncă în păcură. ION se zbătu puţin, şi apoi dispăru în lichidul negru şi vâscos.

V.V îşi ridică sceptrul în uralele mulţimii.

Un zgomot puternic, urmat de o bufnitură grozavă sfâşie solemnitatea momentului, iar vizirul clipi. Când deschise ochii, văzu deasupra lui un cer urât, cenuşiu şi mulţi oameni înspăimântaţi ce strigau la el, auzea dar nu înţelegea nimic. Închise ochii.

Muri fără să ştie că maşina care îi curmase viaţa avea numarul B-07-ION.

Monday, September 14, 2009

…gânduri ruginii…

Savurez clipa aduceri aminte a bucuriilor trecute. Nu e scurtă pentru că bucuria biruie întotdeauna timpul, nici lungă  pentru că două picioare înfipte într-o realitate prezentă m-au învăţat să uit.

Îmi plac nopţile când nu pot dormi doar pentru că nu am găsit linistea unei bucuri. Astept fericirea continuă fără înserări cu cer sângeriu, fără priviri rugătoare spre stele…fericirea unei dimineţi fără sfârşit.

Îmi plac lacrimile care aduc linişte. Aş fi mai sărac fără ele.2d506cef65b383306b89f7afb1c8e506_full

Îmi plac oamenii îndeajuns de orbi ca să nu judece. Îmi doresc să devin aşa.

Iubesc voioşia ce mă cuprinde cand învăţ un adevăr iar apoi uit să-l uit.

Mi-aş dori entuziasm pentru fiecare zi dar ştiu că m-aş întinde cât nu mi-e plapuma.

Întotdeauna voi fi fascinat de pierderea noţiunii timpului…cred că aşa pot creiona nesfârşitul…

“Toamna se numără bobocii”-mă tot gândesc care e scopul acestei numărători.

Am aflat ca fiecare dintre noi are nevoie acută de divertisment, aşa de acută încât de vezi pe cineva cum îşi rupe gâtul călcând pe o coajă de banană râzi automat. Eu am picat odată la metrou dar nu a râs nimeni. Probabil a fost o excepţie.

Ştiu că e toamnă pentru că frunzele pica şi soarele nu mai are faţă de emoticon.

Wednesday, September 9, 2009

…Poveste…

 

A fost odată ca niciodată un om mic. Era atât de mic încât arareori putea fi observat de ceilalţi. Vorbea puţin, aproba întruna şi făcea ce i se spunea. Toţi creşteau şi ajungeau mari, el nu. Generaţii se scurgeau pe lângă el fără a-i da atenţie. Era cramponat într-un etern prezent, nu avea amintiri şi nici vise.

Devenit un defect al vieţii, a început să capteze atenţia. A fost nevoie de un singur om care să-l vadă. Acel om a avut epifania descoperiri defectului ascuns al vieţii-“omul mic”. A început să spună şi altora despre omul mic, şi acesta a ajuns în curând motivaţie de pelerinaj, oameni de peste tot veneau la el, il măsurau, îi vorbeau, îl puneau să-şi scrie numele pe IMG_0101tot felul de lucruri.

Omul mic a simţit atunci o căldură plăcută izvorându-i din inimă. Pentru prima dată aproape fără voia lui muşchii feţei i s-au întins, desvelindu-i uşor dantura…zâmbea. Omul mic a început să înveţe numele fiecărui om ce-l vizita. Cu cât veneau mai mulţi, cu atât acea căldură plăcută îl învăluia mai mult…zâmbea tot timpul. Scrisese o carte mare cu multe nume, o citea cu drag şi de multe ori îi ţinea loc de pernă.

Într-o dimineaţă ce părea la fel ca oricare alta, s-a trezit şi şi-a reluat locul de la răscrucea drumurilor lumii. Oameni mulţi au trecut pe lângă el, şi spre marea lui mirare ei păreau să nu-l mai observe. Vedea cunoscuţi, vedea prieteni…toti priveau prin el nicidecum la el.

Omul mic, dintr-odată crescuse. Nu mai era defectul ce anima curiozităţi, ci doar un om.

Omul a simţit atunci cum acea căldură plăcută dispare, lăsând în inima lui un spaţiu gol şi cu neputinţă de umplut. Ochii i se înceţoşară şi obrajii îi fură brăzdaţi de lacrimi. Deveni iarăşi invizibil deşi stătea la răscrucea drumurilor lumii. Toate treceau pe lângă el, împărăţii, oameni, timp…

Un călător ajungand la răscrucea drumurilor lumii, văzu ceva pe jos şi apropiindu-se dădu de un om fără suflare de viaţă, ce ţinea la piept o carte mare. Îi luă cartea şi începu să citească. Nu înţelese nimic şi aruncând cartea într-un şanţ, acoperii omul cu o pătură în aşteptarea cioclului ce avea să-l ducă la cimitir.

În şant cartea se deschisese la ultima pagină.

Era goală.

Tuesday, September 8, 2009

…Iov…

Suntem generaţia pentru care s-au încansat gloanţe la revoluţie, s-a pătimit prin puşcării, s-a stat la rând la lapte şi la butelii. Suntem epigonii. Victimizăm la maxim, zicem “au” cu mult înainte de a primi bobârancul, am învăţat tonuri înalte în certurile cu părinţii, trântim uşi şi plângem de nervi. De ce? Pentru că “nu mai putem de bine”, pentru că nu am gustat cu adevărat greul vieţii pentru că suntem “corconiţi” şi ne credem mari, importanţi şi fără egal.

Rezultatul e din cale afara de rahitic.iov

Prima carte scrisă din Biblie, este cartea lui Iov. Un om desăvârşit, un sfânt peste care vin dintr-o dată multe necazuri. Îi mor copiii, îşi pierde averea fabuloasă, capătă o boala incurabilă, extraordinar de rară ( azi 2,3  oameni pe planetă suferă în acelaşi timp de această boală) îi mai rămâne o soţie ce-l învaţă să blesteme pe Dumnezeu, şi 3 prieteni care îl tot bat la cap şi-i zic că ar fi vinovat de tot felul de păcate grave iar ce i se întâmplă nu e altceva decât pedeapsa divină.

În ciuda acestor lucruri, Iov face o afirmaţie ce a rămas celebră: ”Domnul a dat şi Domnul a luat binecuvântat să fie Numele Domnului!”(Iov 1:21)

A răbdat şi iar a răbdat. Rezultatul a fost pe măsura, a primit înapoi mult mai mult decât avea înainte. Dumnezeu s-a mândrit cu el, şi Iov a devenit sinonim cu răbdarea.

Astăzi se promovează nerăbdarea şi bătutul din picior. De la grădiniţă la marile companii peste tot e lipsă acută de răbdare. Ar fi în regulă ca odată pierzând răbdarea, omul să devina doar nerăbdător, nu se întâmplă aşa, astfel s-au inventat înjurături şi blesteme un fel de plasturi verbali pentru sufletele găurite.

Lipsa răbdării e o trambulină spre infern.

Nu mai cred în poveşti. În Biblie cred. E timpul să avem creştini răbdători, creştini deveniţi nu creştini născuţi.

Doar aici avem nevoie de răbdare. În Cer nu ne va mai trebui.

Acolo e El.

Saturday, September 5, 2009

…Necazul cel mare:Prima Staţie…

Necazul cel mare.

Prima staţie.

Trenul mergea repede, iar zgomotul îmbinărilor de şine se auzea regulat şi de fiecare dată tot la fel de tare. Afară începuse să se întunece, orizontul însângerat dădea un aspect bizar câmpului tăiat în două de calea ferată. Pământul era crăpat şi pe alocuri nisipos, împodobit doar de mărăcini bătuţi încoace şi încolo de un vânt uscat şi rece.

Aşezat pe un scaun capitonat cu catifea roşie şi braţe de mahon de un lustru sclipitor, S îşi ţinea cu ambele mâini geanta verde şi aproape nouă, pe genunchi. Se uita pe fereastră afişând un aer pierdut. Schiţa un surâs ironic, îngustându-şi buzele lăsând să se vadă nişte dinţi mari şi tociţi.

Admira câmpul, acum aproape deşert, ca un om ce-şi vede visul împlinit după o lungă aşteptare. La un moment dat tresări, aducându-şi aminte de ceva. Deschise Geanta şi din mai multe dosare, alese unul cu coperţi negre pe care scria “Staţia E”.

Se afundă în lectură şi nu după mu20041026-trackbedlt timp termină de citit.

Îi stătea în minte o singură frază: “Dar ce am împotriva ta, este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi.”

Îşi aduse atunci aminte de luptele pentru E, staţia prin care urma să treacă. Oamenii de acolo întotdeauna îi făcuseră probleme, niciodată nu putea intra în oraşul lor neobservat. De multe ori a fost prins, legat şi apoi izgonit. De tot atât de multe ori însă…s-a întors la ei. Oamenii săi însă abia îşi duceau zilele, iar ca să facă adepţi depunea mult mai mult efort decât în alte părţi. Ajunsese să-i considere invincibili pe oamenii din E. A observat însă, că ultima dată când l-au izgonit, n-au mai făcut-o cu acea blândeţe ce-l scotea din minţi şi pe care n-o înţelegea defel, a vazut la ei feţe schimonosite de ură, ochi învăpăiaţi şi vorbe de ocară.

Într-o clipă şi-a dat seama că lupta pentru E avea sa curga de acum în favoarea lui.

Năpădit de amintiri, tresări puternic când trenul opri în staţie. Sări în picioare şi trecu la geam, scrutând micul peron cu nişte ochi înjectaţi. Pustiu. Numele staţiei se mai ţinea într-un singur şurub pe frontispiciul gării aflate în paragină. Oraşul era numai ruine şi acoperit de fum gros prin care răzbătea totuşi lumina unor focuri răzleţe.

S privea mulţumit, şi-şi zise:

“Avea dreptate exilatul în scrisoarea lui…:Dar ce am împotriva ta, e că ţi-ai părăsit dragostea dintâi”.

Nimeni nu coborî, nimeni nu urcă.

S îşi reluă locul în jilţ şi deveni impasibil ca o stană de piatră.

Thursday, September 3, 2009

…când eram copil…

Când eram copil, îmi doream să “mă fac mare”. Mi se părea că timpul trece încet, şi că stau tot pe loc. Visam în fiecare noapte mult, mă trezeam anevoie dar binedispus. Pe atunci anotimpurile erau perfecte…vara ţinea din mai până la sfârşitul lui septembrie, iar prima zăpadă se topea abia la venirea primăverii. Îmi plăceau sâmbetele petrecute la “Clubul elevilor” unde developam filme într-un întuneric abia biruit de o lampă roşie, învăţam codul morse şi cum să fac cel mai simplu radio.

Am avut o tentativă şi la pictură, dDSC01321ar m-a dat profesorul afară pentru că venisem direct de la fotbal, transpirat şi cu un maieu ce se dorea alb.

Teatru am făcut în clasa a patra. Cu o piesa am luat locul doi la un concurs la Ploieşti. “Murdarici nr 7 “ a fost rolul meu.

Apoi am făcut cunoştinţă cu orientarea turistica. Hărţi, busole, şi alergat prin păduri. Era aventură. Nu de puţine ori m-am rătăcit, odată am vazut şi ursul, la un concurs organizat chiar la mine la Slanic. Profesorul de istorie, mare amator de “Orientare” tot timpul dădea de exemplu pe cei implicati acolo, şi la ora lui ne simţeam ca nişte eroi, câteodată eu mai mult decât toţi pentru că aveam şi am bunic veteran…prestanţa îmi era asigurată.

Odată era cât pe ce să ajung la olimpiada de religie…dar nu s-a putut pentru că nu sunt ortodox. În schimb am fost băgat de urgenţă în echipa de cultură generală a şcolii ce avea concurs în sâmbăta cu pricina…vestitul concurs “Poiana veseliei’’. Am luat premiul 1, şi îmi amintesc de satisfacţia cu care am mâncat cornul “Magic” glazurat…cine se gândea ca ştiind componentele tubului digestiv aveam să capat de-ale gurii ?

O perioadă am fost cel mai bun portar din gimnaziu. O minge primită strategic în faţă mi-a închiat prematur cariera. Ulterior am mai intrat la meciuri pe la liceu şi chiar dacă aveam părul lung şi stăteam în defensivă, nu am avut rezultate strălucite…

În clasa a opta am şocat pe toată lumea când am zis ca vreau să merg la liceul militar. Eu şi cu Dan. Numai strâmbe am primit de la toţi. Mai ales de la profesori. Am rămas la Slănic şi am format o celebră generaţie de mate-info…după patru ani, unii au ajuns la construcţii, alţii la politehnică, alţii au joburi faine, “unul” s-a făcut marinar, mulţi au ales IMA (inginer la mama acasa).

Şi m-am trezit că tânjesc după vremurile în care tânjeam la ce sunt acum.

Mi-am dat seama că atunci făceam mai multe lucruri decât fac acum.

Fac loc asteniei de toamnă.