…Iov…

Suntem generaţia pentru care s-au încansat gloanţe la revoluţie, s-a pătimit prin puşcării, s-a stat la rând la lapte şi la butelii. Suntem epigonii. Victimizăm la maxim, zicem “au” cu mult înainte de a primi bobârancul, am învăţat tonuri înalte în certurile cu părinţii, trântim uşi şi plângem de nervi. De ce? Pentru că “nu mai putem de bine”, pentru că nu am gustat cu adevărat greul vieţii pentru că suntem “corconiţi” şi ne credem mari, importanţi şi fără egal.

Rezultatul e din cale afara de rahitic.

Prima carte scrisă din Biblie, este cartea lui Iov. Un om desăvârşit, un sfânt peste care vin dintr-o dată multe necazuri. Îi mor copiii, îşi pierde averea fabuloasă, capătă o boala incurabilă, extraordinar de rară ( azi 2,3  oameni pe planetă suferă în acelaşi timp de această boală) îi mai rămâne o soţie ce-l învaţă să blesteme pe Dumnezeu, şi 3 prieteni care îl tot bat la cap şi-i zic că ar fi vinovat de tot felul de păcate grave iar ce i se întâmplă nu e altceva decât pedeapsa divină.

În ciuda acestor lucruri, Iov face o afirmaţie ce a rămas celebră: ”Domnul a dat şi Domnul a luat binecuvântat să fie Numele Domnului!”(Iov 1:21)

A răbdat şi iar a răbdat. Rezultatul a fost pe măsura, a primit înapoi mult mai mult decât avea înainte. Dumnezeu s-a mândrit cu el, şi Iov a devenit sinonim cu răbdarea.

Astăzi se promovează nerăbdarea şi bătutul din picior. De la grădiniţă la marile companii peste tot e lipsă acută de răbdare. Ar fi în regulă ca odată pierzând răbdarea, omul să devina doar nerăbdător, nu se întâmplă aşa, astfel s-au inventat înjurături şi blesteme un fel de plasturi verbali pentru sufletele găurite.

Lipsa răbdării e o trambulină spre infern.

Nu mai cred în poveşti. În Biblie cred. E timpul să avem creştini răbdători, creştini deveniţi nu creştini născuţi.

Doar aici avem nevoie de răbdare. În Cer nu ne va mai trebui.

Acolo e El.