Don Gicu

Bietul om se învârti pe călcâie și porni val vârtej spre ușă, tremurând ca varga.
“Așa trebuie, să mă știe de frică!” zise Don Gicu, inconștient de faptul că gândea cu voce tare. I se întâmpla destul de frecvent acest incident însă nimeni nu avea curajul să-i vorbească deschis despre asta. Inspira frică celorlalți prin faptul că deținea controlul asupra asociației poștașilor, conducând-o din umbră. De asemenea se știa că Don Gicu nu e genul de om care să se limiteze la a face să dispară pensia unor anumiți oameni pentru câteva luni, ci în anumite cazuri putea face să dispară chiar pe oamenii cu pricina, în funcție de gravitatea deranjului produs.

Biroul său, instalat la parterul unui bloc de pe bulevardul Constructorilor făcea parte din spațiul închiriat pentru sediu, de asociația poștașilor. Don Gicu, folosea această asociație drept paravan pentru a-și duce la bun sfârșit afacerile nu tocmai legale, dar care-i măreau venitul cu mult peste pensia sa de ex vatman.

Camera biroului fusese amenajată chiar de Don Gicu; cu mâna lui aranjase cărțile în bibliotecă, în funcție de culoare, grosime și înălțime. Citea doar ziarul “Adevărul de seară” și din când în când, răsfoia revista casei de pariuri de vizavi. În cameră exista un singur scaun, vizitatorii fiind nevoiți să stea în picioare în timpul întrevederii. Restul camerei conținea un cuier, o vitrină cu biblelouri, unde la loc de cinste era expus un pește din sticlă, piesă celebră și încă nelipsită din casele multor oameni, și biroul lat în spatele căruia Don Gicu petrecea cea mai lungă parte a zilei.

De curând, fusese înștiințat că, în parcul Crângași, un tânăr afișează o atitudine anormală. Se tot plimbă și aruncă priviri specifice unor agenți de-ai săi, purtându-se de parcă ar ști ce se întâmplă de fapt. Curios, voise să se convingă cu ochii săi de un astfel de specimen, nevenindu-i să creadă că în zilele astea când ignoranța a devenit virtutea de bază a societății, există un om care nu manifesta acest simptom. Așa că într-o zi, împreună cu doi agenți de serviciu, intră în parc ținând într-o sacoșă de rafie un joc de Rummy și se îndreptă spre unul din foișoarele din tablă verde. Din reflex, alungă un tinerel care se instalase acolo cu tot felul de cărți, voind pesemne să învețe. Cei doi agenți nu apucară să-l atenționeze, iar omul pe care voise să-l vadă, asistase la toată scena și acum arunca niște priviri care exprimau fățis niște sentimente cât se poate de dezagreabile.

Fiind luat prin surprindere, Don Gicu nu avu ce să facă decât să se comporte cât mai normal, o dezvăluire a identității sale, fiind un lucru deloc înțelept pentru situația de față, așă că, folosind mișcări cât mai liniștite începu să amestece piesele de Rummy, în timp ce tânărul ce devenise noul său inamic se depărta agale pe aleea dinspre lacul Morii.

Amintindu-și această întâmplare, Don Gicu simți cum se înfurie și instinctiv strânse pipa între dinți până când durerea îl făcu să își revină. Zvârli pipa cât colo și se ridică de pe scaun. Era extrem de scund aproape pitic, cu umeri largi și fără burta care de la o anumită vârstă se justifică. Nu purta ochelari, lipsa lecturilor aducându-i până la urmă un avantaj. Avea fruntea înaltă, puținele fire de păr fiind puse sub ordine în fiecare dimineață cu ajutorul unui pieptene străvechi, ochi mari, negri și cam apropiați scoțând astfel în evidență un nas neobișnuit de mare, ce devenise marcă a imaginii sale, fiind întotdeauna detaliul prim, exprimat în toate descrierile celor care îl cunoșteau.

Când se plimba prin birou, întotdeauna gândea mai limpede. De data asta însă, liniștea întârzia să apară, planurile nu se închegau iar soluțiile i se scurgeau printre degete. Pentru prima dată avea de a face cu un om mult mai tânăr decât el. Nu-i stătea în fire să-și pună probleme în astfel de situații, pensionarii răzvrătiți, fie ei chiar de soi, nu constituiseră o problemă… acum însă, acest tânăr apăruse de nicăieri și părea gata să intervină…da, de data asta avea să fie altfel.

Voind să-și ia măsuri de precauție, încerca acum să afle cât mai multe despre acest om. Îl pusese pe Grig să afle unde stă, cu ce se ocupă și tot felul de astfel de detalii iar azi, după câteva zile de la directiva sa, Grig se prezentase cu niște poze înfățișându-l pe tânăr într-o piață printre castraveți și cartofi! Atâta incompetență îl exaspera, dar lăsând asta la o parte, măcar îl găsise și era un început. De aici încolo putea lua măsurile necesare astfel încât problema să se rezolve, iar el să se poată întoarce liniștit la rutina sa zilnică.