Nu credeam că mai pot scăpa din iţele ignoranţei, rătăcirii şi eşecului. Nu mai eram sigur de nimic, totul era relativ, fără sens:credinţa, oamenii , Dumnezeu. Cenuşiu şi gol, umplut de tentativa unei fericiri forţate, calibrată la prezent, sufletul meu tânjea.
Am căutat, am găsit, am luat, m-am ars, m-a durut, am cicatrici. 
Atingeam noi culmi în căderea mea, purtam cu mândrie şi încredere sentimentul dezrobirii de orice crez, l-am numit, l-am denumit, l-am iubit, lui m-am închinat. Totul părea în regulă, după mult timp în sfârşit devenisem ca lumea, nu mai săream la nimeni în ochii, eram un obiect produs în serie de fabrica numită viaţă. A durat ceva până mi-am dat seama ce am devenit, pierdut, fără nimic în afară de iluzii şi fericire strâmbă. E groaznic să îţi trăieşti greşelile conştient, să ştii că nu eşti unde trebuie, nu faci ce şi cum trebuie, să îţi simţi destinul furat.
Am plâns. Am căutat absolutul şi L-am găsit. A răspuns prezent disperării mele, s-a implicat imediat ,fără urmă de reproş în tot ce a facut. E incredibil sentimentul iertării nemeritate, mai de preţ decât orice, mai mult decât speranţa, mai mult decat fericirea…mai mult.
“La vremea potrivita, te-am ascultat, în ziua mântuirii te-am ajutat. Iată că acum este ziua mântuirii’’
(2 Cor. 6:2)
Mă întreb de ce doar disperarea, eşecul şi perspectiva morţii reprezintă “vremea potrivită”.
Mă întreb de ce atâta îndărătnicie în cefele oamenilor.
Mă bucur că mi-am găsit un ţărm, am înalţat un steag şi am vânt la pupa.
Îmi doresc mult să fiu cum nu am fost niciodată, nou.
Doamne,Tu mă cercetezi de aproape
şi-mi cunoşti adâncile,sufleteştile ape…
Ştii cînd ispitele înfrîng zăgazurile,
ştii toate bucuriile şi toate necazurile,
ştii cântecul,dorul şi visele,
ştii amintirile mele,ucisele,
ştii picăturile înalte şi căile,
ştii gheţurile şi văpăile.
Ştii cînd mă arde trufia,
tăgăduindu-ţi Cerul şi sfidînd Veşnicia;
ştii cînd fărdelegea m-apasă
ca o pîclă amară şi deasă;
ştii când mă urc şi când mă prăbuşesc
în neputinţa omului firesc-
Încotro mă voi duce departe de Tine?
La cine voi alerga,Doamne,la cine?
Spre care zări paşii goni-vor şi unde
să-ncerc,de ochiul Tău,a mă ascunde?
Ca şi pe Cain odinioară,
osânda conştiinţei mă doboară.
N-am tihnă,n-am puteri,n-am adăpost-
sînt doar o biată navă fără rost,
ce-alunecă-ncărcată de păcate
pe valurile vieţii zbuciumate…
Doamne,Tu mă cercetezi de aproape;
nu lăsa întunericul să mă-ngroape.
Răpeşte-mă,Doamne păcatului,
pune piedici Vrăjmaşului,blestematului,
strecoară-mi dragostea,înfloreşte-mi grădinile
şi-nalţă-mă,Doamne,şi creşte-mă,
cu naşterea-a doua-nnoieşte-mă,
să-ţi pot cânta slavă cu îngerii,
chiar şi-n valea aceasta,a plîngerii…
(Chris-Psalm)
No comments:
Post a Comment