…la mulţi ani tataie!…

De ziua bunicului meu, am cântat “la mulţi ani”.

A fost duminica, iar la Biserică am povestit celor 9 enoriaşi un episod din viaţa lui tataie. Mai degraba am înjghebat o predică despre amintiri, acasă, dor şi nemurire.

Episodul s-a petrecut aproape de sfârşitul anilor de detenţie, într-un lagăr din îndepartata Rusie.

Lucra în fiecare zi pe şantier, era zidar şi construia blocuri noi în locul celor distruse de razboi, bolnav de tifos, flămând şi fără speranţă.

Într-o zi a realizat că nu şi-i mai poate aminti pe cei dragi.

La începutul războiului sursa puterii lui venea din amintirea părinţilor săi, a fraţilor şi a locurilor natale. După aproape zece ani, nu mai avea nimic.

A inceput sa planga.

Era singur.

Nu înţelegea de ce războiul ăsta nedorit, cruzimea prizonieratului şi scurgerea timpului i-au luat şi cel mai ascuns, preţios şi frumos lucru.

A plâns zile intregi…şi duminica asta a plâns, dar pe faţă a avut un zâmbet de copil fericit…stă pe scaunul de lângă mine la Biserică…de multe ori îmi ia mâna şi o ţine între ale lui…îi place mult, şi mie la fel.

Am încheiat spunând că viaţa pe pământ ne poate fura chiar şi cele mai dragi amintiri..

Dar cei ce au simţit o singură dată măcar pe Dumezeu, la cârma vieţii lor, nu-L uita pe veci.

Iubiţi-vă amintirile.

La mulţi ani tataie…la mulţi ani…