…noapte fără vis…

E iar noapte fără vis.

Scriu despre frumuseţe. De aş putea vedea frumosul mereu aş uita să fiu trist. Aş dormi ore multe şi n-aş încărunţi vreodată. Ce e frumos? Un om, un anotimp, un sentiment, o himeră.

Omul frumos nu minte, nu înşală, nu ştie egoismul şi nu are drept podoabă trufia.

Omul frumos zâmbeşte printre lacrimi, creşte din iubire, nu se încruntă, inspiră otravă expira elixir.

Omul frumos stă pe o bancă privind la ceilalţi fără să vadă defecte şi fără să folosească balanţa. E conştient de urâţenia lumii…dar o iubeşte nespus şi ea îl lasă s-o facă frumoasă. E monument al bucuriei fără motiv. Bucurie molipsitoare, minunată. Omul frumos iubeşte omul…omul nu întelege niciodată de ce, dar întelege cum…şi atunci omul iubeşte şi…devine frumos.

Frumuseţea lucrurilor nu există…există doar oameni care îşi dau cu părerea despre asta. Calificativele au apărut când adevarata frumuseţe a dispărut. Superlativul e doar amintirea aproape ştearsă a frumuseţii perfecte. Ne zbatem să creem frumuseţe uitând ca a fost deja creată. O putem doar ştirbi şi am ales să facem asta.

Am fost creaţi pentru a face numele nostru sinonim frumosului.

Pastrează zambet şi vei fi bogat. Adună lacrimi şi vei uita plânsul. Preţuieşte timpul şi vei fi etern.

E iar noapte fără vis.

E frumos.