...dialog II...

Doi prin ploaie se-ntalniră și începură a vorbi. Unul vesel precum vara, altul trist nevoie mare (nu aș vrea să fac prinsoare dar mai mult ca sigur sunt, c-avea fața de pământ). Nu mai stau ca să-i descriu și-am să redau cât mai viu, vorbele ce își schimbară…ascultați voi bunăoară.

-Vino! zise cel ca vara.
-Unde? întrebă cel trist, cu un glas egocentrist.
-O să vezi!
-Ce o să vad?
-Uite!
-Nu văd nimic!
-Uite! Chiar nu vezi?
-Nu vad!
-De ce nu vezi?
-Pentru că nu e nimic de văzut!
-Dar uite!
-Lasă-mă…ești un ușuratic oarecare. Ți-ai găsit distracție cu mine…dispari până nu-ți ard câteva!
-Ușuratic deci ? Posibil…dar oarecare nicidecum. Eu vreau doar ca să vezi, dar ție nu îți pasă!
-Omule am ochi și văd. Te văd pe tine, văd că plouă, dar locul ce-mi arăți nu-l văd. Mai bine pleacă, ești vesel ca un om nebun.
-Nebun? Cum oare, zâmbetul și bucuria exprimă astăzi nebunia? Ești trist și capul ți-e plecat, nu-ți pasă de nimic și crezi, că mai nenorocit ca tine alt om nu e pe-acest pământ…te tot gândești cu-nfrigurare ca-ai să ajungi într-un mormânt. Îți zic acum încă odată. Deschide ochii și privește, viața-i aici, nu se sfârșește!

Cumva atins în al său suflet omul cel trist tăcu chitic. Ceva îi zgândărea orgoliul făcându-l să se simta mic. Privi atent omul cel vesel ce-nflăcărat înca vorbea și pricepu fără de veste cum să se uite-n viața sa. Văzu eșecuri și robie, prostie și amar regret…descoperi sublime clipe, adânci plăceri și un portret.
Atunci strigă scrâjnind din dinți:

-Văd!

Și astfel ploaia se opri, mai mult chiar, soarele ieși luminand cu bucurie a noului om câmpie.