…Enoh…

“Toate zilele lui Enoh au fost trei sute şaizeci şi cinci de ani.

Enoh a umblat cu Dumnezeu; apoi nu s-a mai văzut, pentru că l-a luat Dumnezeu.”

(Geneza 5:1-2)

 

Fac parte din generaţia care nu a auzit de Enoh, sau dacă a auzit nu crede în existenţa lui.

Fac parte din generaţia fără crez, fără orizont ; căutăm iubirea şi nu o găsim, nu ne întelegem părinţii, vrem răscoală, agreem pe ” Gigi” şi ne uităm la “cârcotaşi”, consumăm tv şi nu mai citim, ascultăm muzică şi nu ştim cine a fost Bach, ne îndreptăm cu paşi repezi spre americanizarea mult visată de ai noştrii bunici; de unde să ştie ei că americanii cred că Romania se află în Africa?

Fac parte din una dintre ultimele generaţii, în stilul ăsta Pământul nu va mai duce mult.

Fac parte din generaţia care nu mai merge la vot, care nu răspunde prezent la chemarea spre statutul de cetăţean. Cetăţean sună blazat şi prăfuit , te face să ţi-l închipui pe Iliescu la un dineu în cinstea progresului postdecembrist.

Generaţia mea nu vrea politică, nu citeşte, nu are cultură, nu speră , facem facultăţi ca să avem bani, copiem ca să avem diplome, ne angajam ca să tânjim după pensii.

M-am săturat să tot aud ’’haide vino să votezi, părerea ta conteaza, poţi schimba ceva ‘’ etc. S-a uitat cineva atent la noi? Sunt siguri de/pe cine cheama ei la vot?

Vorbesc despre asta , şi mă mira faptul că toţi privesc la tineri şi aşteaptă soluţii, tânărul cetăţean, tânărul responsabil, tânărul politician, tânărul etc. Sună ca mult iubita propagandă comunistă “ 2 vaci au facut 4 viţei, 2 oi, şi un porc”

Tinerii de azi nu mai pot trăi sute de ani, cândva la vârsta la care acum se moare atunci începea adolescenţa, avem viteză iar butonul “Pause” a sărit de mult…

Enoh a fost unul dintre cei doi oameni care nu au cunoscut moartea fizică, mă întreb ce facea el când era tânăr, ce fac eu acum, cum a sfârşit el şi cum voi sfârşi eu…

…memorii de veteran partea a doua…

Am plecat în februarie militar…la Predeal, ne-a format acolo şapte săptămâni, m-a pus la puşca mitralieră, am tras 16 în punctul ochit şi 3 în aer “bravo, bine” mi-a zis, şi mi-au dat o sută de lei şi tigări.

Aşa am ajuns la  '‘plutonul patru mitralieră” tot războiul am fost acolo,  la armamentul ăsta greu,  aveam ajutorul meu şi nu am purtat baionetă nici mască…aveam puşca de nouă chile patru sute.

De trăit am trăit bine, că am fost în armata germană, ne dădeau ciocolată şi un trabuc pe zi.

În ziua de 7 august  ’43,  m-au împuşcat în mâna stângă, am căzut în şant acolo, au venit doi români ca să mă ia să mă interneze că eram rănit,  m-a cautat de bani şi de ceas –n-am avut- şi m-au lăsat acolo.

A trecut un neamţ voinic, m-a văzut, m-a luat, m-a dus la cabinetu’  lor m-a pansat şi mi-au dat acolo un bidon de “surogat” –am băut-  dupaia m-a dus la spital şi am stat 6 săptămâni pân’ m-am făcut bine.

4 mai ’44, m-a împuşcat în mâna astalaltă, mă uitam aşa cum veneau ruşii, dar pe mine m-a ‘mpuşcat ai noştrii! Un glonţ tras de vr’unu instantaneu şi gata. Mă vede capitanu’.

“Cum ai stat mă?  ia arată-mi”

Eu eram totuna de sânge…şi îi zic:

“Ete am stat aşa!”

“Dacă stateai drept?”

“Intra glonţul paicia şi ieşea paicia!”

Şi capitanu’  a zis “Şi?”

“Şi scăpam, că m-am săturat de durerilea astea!” am urlat tare la el , că nu mai puteam.

“Bine mă dar de ce mai port eu treselea astea pe mine?”

S-a împăcat el cu mine pînă la urmă, m-am dus la spital am stat vreo şase zile, au venit ăia cu aviaţia şi au bombardat spitalul, noroc că am fost afară, au murit vreo 60 atuncia, am stat aşa rănit,  pe 12 mai ’44 ne-a luat prizonieri. Eram legat cu mâna de gat,  ne-a încolonat şi au dat ordin că cine e ranit  să  iasa pe dreapta.  Îmi facea inima ca alte alea, la gât se suise de frica.

” Să ies să nu ies”

Îi văz pe ruşi, pe santinele cum îşi numarau gloanţele, “tu câte ai ?” vorbeau aşa între ei, mă uit aşa înapoi şi după mine a fost vreo mie de inşi dăştia rănişi. Cu şipca de la gard că aveau picioarele rupte, cu mâini rupte, cu capu’ spart…au ieşit toţi, că le-a zis că vine “salvarea”, numa ruşii aveau atuncia “salvare” , prin România nu era , apoi a sosit şi la noi.

Să vezi ce-au făcut,  eu n-am avut curaj să ies, ne-a făcut nouă drum înainte, vreo 12 mii de suflete, eu mă uitam mereu înapoi , pac pac pac,  numai un glonţ în cap cu economie,  i-a împuşcat pe toţi, oameni care putea să trăiască, uite eu dacă ieşeam atuncia nu mai eram astazi…

                                                                                                                                                   (va urma…)

…vreau/nu vreau…

 

Vreau să cânt, iar cântecul meu să nu fie decât umbra pală a bucuriei sufletului.

Vreau zborul unei vieţi trăite cu folos, mai puţin pentru mine, cât mai mult pentru ceilalţi.

Vreau o Închinare reală, concretă, cu lacrimi de dor şi fericire, cu tot ce am şi sunt.

Vreau tot ce aş putea avea acum, tot ce mi-ar fi de folos, tot ce aş avea de făcut, tot .

Vreau zile de vară, zâmbete, speranţe, idei, începuturi, experienţe.

Vreau să nu uit că e foarte uşor să uit.

Vreau gânduri limpezi, ochi încrezători, frunţi neîncruntate, păr vâlvoi şi obraji roşii.

 

 

-Man, zici că mâine vii să facem proiectele la hidro?

-Da! De la 8 la seminar şi apoi ne apucăm de ele la sala de lectură.

-Să aduci laptopu’.

-Sigur boss!

( dialog abstract pe holurile unei precise facultăti din capitală)

 

 

Nu vreau lene, nu mai vreau lene.

Nu vreau limite în ce fac.

Nu vreau dureri de cap de dinţi şi de degete.

Nu vreau ciorbă de găluşte.

Nu vreau tristeţe, şi figuri ploştite.

…valea plângerii…

Nu credeam că mai pot scăpa din iţele ignoranţei, rătăcirii şi eşecului. Nu mai eram sigur de nimic, totul era relativ, fără sens:credinţa, oamenii , Dumnezeu. Cenuşiu şi gol, umplut de tentativa unei fericiri forţate, calibrată la prezent, sufletul meu tânjea.

Am căutat, am găsit, am luat, m-am ars, m-a durut, am cicatrici.

Atingeam noi culmi în căderea mea, purtam cu mândrie şi încredere sentimentul dezrobirii de orice crez, l-am numit, l-am denumit, l-am iubit, lui m-am închinat. Totul părea în regulă, după mult timp în sfârşit devenisem ca lumea, nu mai săream la nimeni în ochii, eram un obiect produs în serie de fabrica numită viaţă. A durat ceva până mi-am dat seama ce am devenit, pierdut, fără nimic în afară de iluzii şi fericire strâmbă. E groaznic să îţi trăieşti greşelile conştient, să ştii că nu eşti unde trebuie, nu faci ce şi cum trebuie, să îţi simţi destinul furat.

Am plâns. Am căutat absolutul şi L-am găsit. A răspuns prezent disperării mele, s-a implicat imediat ,fără urmă de reproş în tot ce a facut. E incredibil sentimentul iertării nemeritate, mai de preţ decât orice, mai mult decât speranţa, mai mult decat fericirea…mai mult.

“La vremea potrivita, te-am ascultat, în ziua mântuirii te-am ajutat. Iată că acum este ziua mântuirii’’

(2 Cor. 6:2)

Mă întreb de ce doar disperarea, eşecul şi perspectiva morţii reprezintă “vremea potrivită”.

Mă întreb de ce atâta îndărătnicie în cefele oamenilor.

Mă bucur că mi-am găsit un ţărm, am înalţat un steag şi am vânt la pupa.

Îmi doresc mult să fiu cum nu am fost niciodată, nou.

 

Doamne,Tu mă cercetezi de aproape

şi-mi cunoşti adâncile,sufleteştile ape…

Ştii cînd ispitele înfrîng zăgazurile,

ştii toate bucuriile şi toate necazurile,

ştii cântecul,dorul şi visele,

ştii amintirile mele,ucisele,

ştii picăturile înalte şi căile,

ştii gheţurile şi văpăile.

Ştii cînd mă arde trufia,

tăgăduindu-ţi Cerul şi sfidînd Veşnicia;

ştii cînd fărdelegea m-apasă

ca o pîclă amară şi deasă;

ştii când mă urc şi când mă prăbuşesc

în neputinţa omului firesc-

Încotro mă voi duce departe de Tine?

La cine voi alerga,Doamne,la cine?

Spre care zări paşii goni-vor şi unde

să-ncerc,de ochiul Tău,a mă ascunde?

Ca şi pe Cain odinioară,

osânda conştiinţei mă doboară.

N-am tihnă,n-am puteri,n-am adăpost-

sînt doar o biată navă fără rost,

ce-alunecă-ncărcată de păcate

pe valurile vieţii zbuciumate…

Doamne,Tu mă cercetezi de aproape;

nu lăsa întunericul să mă-ngroape.

Răpeşte-mă,Doamne păcatului,

pune piedici Vrăjmaşului,blestematului,

strecoară-mi dragostea,înfloreşte-mi grădinile

şi-nalţă-mă,Doamne,şi creşte-mă,

cu naşterea-a doua-nnoieşte-mă,

să-ţi pot cânta slavă cu îngerii,

chiar şi-n valea aceasta,a plîngerii…

                                                                                                       (Chris-Psalm)

…amintiri din copilărie…

Era cu câteva zile înainte de vacanţă, înainte de banchetul de a-IV-a, erau zile de olimpiadă la noi la şcoală.

-Corneleeeee!!!

-Vezi că te strigă cineva! îmi zise tata, am lăsat cartea cu povestiri istorice şi am ieşit pe balcon, întrebându-mă cum de se întâmpla ca cineva să strige tocmai numele meu. Era Dan. Venea victorios de la olimpiada de română şi aducea cu el entuziasm, voie buna si poftă de străbătut coclaiuri.

În zilele acelea ameninţarea unui cutremur făcuse mare vâlvă printre oamenii care vizionau “Actualităţi” iar la noi copiii, acest lucru a pus la mare încercare imaginaţia şi spiritul temerar.

-Cobor acum!

Câteva clipe mai târziu puneam la cale strategia pe ziua respectiva.

-Eu zic sa mergem pe deal! Acolo sigur nu are cum să ne prindă cutremurul!

-Da! Mergem pe deal, şi dacă e să ne întâlnim cu vre-un urs să ştii că eu nu mă uit în urmă!

-Pfiu! Ce urs măh! Nu mă prinde nimeni la ce fugă am!

Am luat şi bucate pentru drum şi am pornit, eram atât de încântaţi de faptul că numai noi vom scăpa de cutremur, încat am început să vorbim foarte serios de ce vom face noi cu viitoarele statuturi de eroi.

Entuziasmul a ţinut destul de mult, soarele ţinea cu noi, vorbeam fară întrerupere de tot felul de lucruri.

-Şi cum vine măh treaba asta? De ce ţi se zice pocăit?

-Păi la mine la biserică e altfel decât la tine la biserică şi daia…

-A…

-…

-Sună aşa urat , când iţi zic aştia aşa.

-Ştiu. Daia eu cred că ajung în Rai şi ei nu…vorbeam cu convingere, pentru prima dată mi-am dat seama că lângă un prieten adevarat poţi să fii cine eşti, cum eşti, cât eşti.

Am ajuns la releu, în vârful dealului şi nu mai puteam de bucurie, am uitat de cutremur , am mâncat bucatele şi am privit cum soarele devenea din ce în ce mai roşu, mai tremurator, mai obosit.

-Mai stăm? Mie mi-e foame.

-Eu aş mai sta dar dacă ţie ţi-e foame, mergem… am spus eu deja cu gândul la şniţelele ce mă aşteptau acasă.

…Agape…

Despre dragoste s-a scris se scrie şi se va scrie până când în sfârşit cuvintele vor fi de ajuns,la fel şi vorbele,la fel şi privirile,la fel şi oftaturile…

Dragostea exista.

Nimic mai sublim,nimic mai uman decât ea.”A iubi” stă la baza celor ce vor să câştige Cerul şi să înţeleagă Pământul.Raţiunea nu îşi are loc în dragoste,definiţie mult bravată dar mai deloc aplicată,de ce?... cine mai vrea să sufere? …cine mai vrea lacrimi?

Răbdare,iertare…dragostea absolută e mai mult decât omul va înţelege vreodată probabil pentru că vine de la Dumnezeu.Omul nou nu vrea să audă de Dumnezeu,nu vrea dragoste,nu vrea căldură şi pace…

Clădiri noi,fără formă,fără noimă,cenuşii şi şterse ,întâlnite la tot pasul,sunt rezultate ale omului nou,omului ce iubeşte viteza ,uitarea şi stresul.

Dragostea a devenit domeniu al absurdului ,rosteşti cuvântul apoi te uiţi şi în stânga şi în dreapta doar doar să nu te auda cineva…pentru lumea de azi e ceva de prost gust.

Şi totuşi în numele dragostei s-a făcut Totul.

Totul continuă să se facă şi astăzi,la scară mica:o inimă deschisă,un suflet sincer,ochi închişi şi o rugă…

E mai minunată decât cuvântul ,mai tulburatoare decât şoapta…

Dragostea aparţine faptelor,cuvintele o batjocoresc…

Declaraţii,juruinţe,lacrimi, toate jertfite dragostei…e trist când realizezi că totul e mai superficial decât vrei să crezi…cum să pui jugul anilor pe ceva veşnic?

Dragostea plânge,e singură şi lăsată în pace,e greu înţeleasă…

Dragostea înseamna eternitate iar tot ce e trecător nu are legatură cu ea,de aceea am inventat atâtea substitute,omul nou iubeste sec şi fără fond,îşi croieşte “valori” şi le numeşte dragoste…trădare,dispreţ,răcire,uitare.

Vreau Agape.

…ochi de lumină…

…îşi lăsă bărbia să cadă în piept…ar fi vrut să spună ceva dar cuvintele nu-i puteau părăsi buzele,ochii strălucind de disperare aruncau priviri piezişe în jur.Nu era posibil…el…o viaţa nu s-a temut de nimic! Ce era asta?

Ce să însemne acel hău în care era gata să păşească? De ce nu mai putea vorbi,mişca,urla?

Sigur e un vis!..un coşmar gândi el…ce altceva să fie?

Era convins de inexistenţa unui “ceva” după moarte…era adeptul punctului nu al virgulei.

Îşi purtase boala toată viaţa,cu voinţă ,curaj şi chiar mândrie,îi placeau conversaţiile în care la un moment dat lăsa să se înţeleagă că e bolnav…producea un efect spontan de captare a atenţiei,a complimentelor…şi da…a milei.Mândria lui se hrănea din mila mascată ,era plăcerea lui ascunsă…să simtă uitătura duioasă ,afectivitatea gratuită a celor dragi , dar mai ales stârnirea fascinaţiei celor ce îi erau străini.

Avea o prezentă impozantă,un discurs captivant şi imaginaţie pe măsură,era omul langă care nu cunoşteai plictiseala…nu avea regrete ,îşi formase propriile credinţe şi dumnezei ,fapt ce întotdeauna i-a adus un adânc respect.

Iubea prezentul,diviniza “azi” sfida viitorul şi “mâine” lipsea din vocabularul său…

Toate aceste gânduri îi dădeau năvală,îi asaltau mintea,îl chinuiau groaznic,mai mult decât lupta plămânilor săi pentru un nou suflu…în acel moment îşi dădu seama că nu mai are mult,groaza îi eliberă mintea de toate gândurile…îi vedea pe toţi stând deasupra lui,mila din ochii lor nu mai avea nimic care sa-i placă…deodata...vru să îşi strige soţia,sa-i spună că nu era aşa,nu era “punct”…tot ce a mai putut face fu un geamăt sfârşit şi ochi largi aproape părăsindu-i orbitele…murise.

 

Pe cerul în flăcări se-ntinde o umbră

Din urmă-i pe drumuri, se suie un înger

Opriţi vijelia!

Privelişte sumbră,străbate întinsul cu aripi de fulger.

 

                                                  Iată pecetea, semn de iubire

                                                   Israele fiii să-ţi poarte

                                                  Slăviţi-l pe Miel daţi-i mărire

                                                 Scrise vă sunt numele-n Carte!

 

                                                                                                 Voi… neam …cu inima-n sânge spălată!

                                                                                                 Cu suflet sfinţit în Iubirea divină,

                                                                                                 De-a pururi ţărâna,din voi e luată!

                                                                                                 Primiţi trup de slavă şi ochi de lumină!

                                                          

                                                                                                                                                                      (Elim-Ochi de lumina)