…acolo unde vântul rostogoleşte norii…

…Poveste…

 

A fost odată ca niciodată un om mic. Era atât de mic încât arareori putea fi observat de ceilalţi. Vorbea puţin, aproba întruna şi făcea ce i se spunea. Toţi creşteau şi ajungeau mari, el nu. Generaţii se scurgeau pe lângă el fără a-i da atenţie. Era cramponat într-un etern prezent, nu avea amintiri şi nici vise.

Devenit un defect al vieţii, a început să capteze atenţia. A fost nevoie de un singur om care să-l vadă. Acel om a avut epifania descoperiri defectului ascuns al vieţii-“omul mic”. A început să spună şi altora despre omul mic, şi acesta a ajuns în curând motivaţie de pelerinaj, oameni de peste tot veneau la el, il măsurau, îi vorbeau, îl puneau să-şi scrie numele pe tot felul de lucruri.

Omul mic a simţit atunci o căldură plăcută izvorându-i din inimă. Pentru prima dată aproape fără voia lui muşchii feţei i s-au întins, desvelindu-i uşor dantura…zâmbea. Omul mic a început să înveţe numele fiecărui om ce-l vizita. Cu cât veneau mai mulţi, cu atât acea căldură plăcută îl învăluia mai mult…zâmbea tot timpul. Scrisese o carte mare cu multe nume, o citea cu drag şi de multe ori îi ţinea loc de pernă.

Într-o dimineaţă ce părea la fel ca oricare alta, s-a trezit şi şi-a reluat locul de la răscrucea drumurilor lumii. Oameni mulţi au trecut pe lângă el, şi spre marea lui mirare ei păreau să nu-l mai observe. Vedea cunoscuţi, vedea prieteni…toti priveau prin el nicidecum la el.

Omul mic, dintr-odată crescuse. Nu mai era defectul ce anima curiozităţi, ci doar un om.

Omul a simţit atunci cum acea căldură plăcută dispare, lăsând în inima lui un spaţiu gol şi cu neputinţă de umplut. Ochii i se înceţoşară şi obrajii îi fură brăzdaţi de lacrimi. Deveni iarăşi invizibil deşi stătea la răscrucea drumurilor lumii. Toate treceau pe lângă el, împărăţii, oameni, timp…

Un călător ajungand la răscrucea drumurilor lumii, văzu ceva pe jos şi apropiindu-se dădu de un om fără suflare de viaţă, ce ţinea la piept o carte mare. Îi luă cartea şi începu să citească. Nu înţelese nimic şi aruncând cartea într-un şanţ, acoperii omul cu o pătură în aşteptarea cioclului ce avea să-l ducă la cimitir.

În şant cartea se deschisese la ultima pagină.

Era goală.

…Iov…

Suntem generaţia pentru care s-au încansat gloanţe la revoluţie, s-a pătimit prin puşcării, s-a stat la rând la lapte şi la butelii. Suntem epigonii. Victimizăm la maxim, zicem “au” cu mult înainte de a primi bobârancul, am învăţat tonuri înalte în certurile cu părinţii, trântim uşi şi plângem de nervi. De ce? Pentru că “nu mai putem de bine”, pentru că nu am gustat cu adevărat greul vieţii pentru că suntem “corconiţi” şi ne credem mari, importanţi şi fără egal.

Rezultatul e din cale afara de rahitic.

Prima carte scrisă din Biblie, este cartea lui Iov. Un om desăvârşit, un sfânt peste care vin dintr-o dată multe necazuri. Îi mor copiii, îşi pierde averea fabuloasă, capătă o boala incurabilă, extraordinar de rară ( azi 2,3  oameni pe planetă suferă în acelaşi timp de această boală) îi mai rămâne o soţie ce-l învaţă să blesteme pe Dumnezeu, şi 3 prieteni care îl tot bat la cap şi-i zic că ar fi vinovat de tot felul de păcate grave iar ce i se întâmplă nu e altceva decât pedeapsa divină.

În ciuda acestor lucruri, Iov face o afirmaţie ce a rămas celebră: ”Domnul a dat şi Domnul a luat binecuvântat să fie Numele Domnului!”(Iov 1:21)

A răbdat şi iar a răbdat. Rezultatul a fost pe măsura, a primit înapoi mult mai mult decât avea înainte. Dumnezeu s-a mândrit cu el, şi Iov a devenit sinonim cu răbdarea.

Astăzi se promovează nerăbdarea şi bătutul din picior. De la grădiniţă la marile companii peste tot e lipsă acută de răbdare. Ar fi în regulă ca odată pierzând răbdarea, omul să devina doar nerăbdător, nu se întâmplă aşa, astfel s-au inventat înjurături şi blesteme un fel de plasturi verbali pentru sufletele găurite.

Lipsa răbdării e o trambulină spre infern.

Nu mai cred în poveşti. În Biblie cred. E timpul să avem creştini răbdători, creştini deveniţi nu creştini născuţi.

Doar aici avem nevoie de răbdare. În Cer nu ne va mai trebui.

Acolo e El.

…Necazul cel mare:Prima Staţie…

Necazul cel mare.

Prima staţie.

Trenul mergea repede, iar zgomotul îmbinărilor de şine se auzea regulat şi de fiecare dată tot la fel de tare. Afară începuse să se întunece, orizontul însângerat dădea un aspect bizar câmpului tăiat în două de calea ferată. Pământul era crăpat şi pe alocuri nisipos, împodobit doar de mărăcini bătuţi încoace şi încolo de un vânt uscat şi rece.

Aşezat pe un scaun capitonat cu catifea roşie şi braţe de mahon de un lustru sclipitor, S îşi ţinea cu ambele mâini geanta verde şi aproape nouă, pe genunchi. Se uita pe fereastră afişând un aer pierdut. Schiţa un surâs ironic, îngustându-şi buzele lăsând să se vadă nişte dinţi mari şi tociţi.

Admira câmpul, acum aproape deşert, ca un om ce-şi vede visul împlinit după o lungă aşteptare. La un moment dat tresări, aducându-şi aminte de ceva. Deschise Geanta şi din mai multe dosare, alese unul cu coperţi negre pe care scria “Staţia E”.

Se afundă în lectură şi nu după mult timp termină de citit.

Îi stătea în minte o singură frază: “Dar ce am împotriva ta, este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi.”

Îşi aduse atunci aminte de luptele pentru E, staţia prin care urma să treacă. Oamenii de acolo întotdeauna îi făcuseră probleme, niciodată nu putea intra în oraşul lor neobservat. De multe ori a fost prins, legat şi apoi izgonit. De tot atât de multe ori însă…s-a întors la ei. Oamenii săi însă abia îşi duceau zilele, iar ca să facă adepţi depunea mult mai mult efort decât în alte părţi. Ajunsese să-i considere invincibili pe oamenii din E. A observat însă, că ultima dată când l-au izgonit, n-au mai făcut-o cu acea blândeţe ce-l scotea din minţi şi pe care n-o înţelegea defel, a vazut la ei feţe schimonosite de ură, ochi învăpăiaţi şi vorbe de ocară.

Într-o clipă şi-a dat seama că lupta pentru E avea sa curga de acum în favoarea lui.

Năpădit de amintiri, tresări puternic când trenul opri în staţie. Sări în picioare şi trecu la geam, scrutând micul peron cu nişte ochi înjectaţi. Pustiu. Numele staţiei se mai ţinea într-un singur şurub pe frontispiciul gării aflate în paragină. Oraşul era numai ruine şi acoperit de fum gros prin care răzbătea totuşi lumina unor focuri răzleţe.

S privea mulţumit, şi-şi zise:

“Avea dreptate exilatul în scrisoarea lui…:Dar ce am împotriva ta, e că ţi-ai părăsit dragostea dintâi”.

Nimeni nu coborî, nimeni nu urcă.

S îşi reluă locul în jilţ şi deveni impasibil ca o stană de piatră.

…când eram copil…

Când eram copil, îmi doream să “mă fac mare”. Mi se părea că timpul trece încet, şi că stau tot pe loc. Visam în fiecare noapte mult, mă trezeam anevoie dar binedispus. Pe atunci anotimpurile erau perfecte…vara ţinea din mai până la sfârşitul lui septembrie, iar prima zăpadă se topea abia la venirea primăverii. Îmi plăceau sâmbetele petrecute la “Clubul elevilor” unde developam filme într-un întuneric abia biruit de o lampă roşie, învăţam codul morse şi cum să fac cel mai simplu radio.

Am avut o tentativă şi la pictură, dar m-a dat profesorul afară pentru că venisem direct de la fotbal, transpirat şi cu un maieu ce se dorea alb.

Teatru am făcut în clasa a patra. Cu o piesa am luat locul doi la un concurs la Ploieşti. “Murdarici nr 7 “ a fost rolul meu.

Apoi am făcut cunoştinţă cu orientarea turistica. Hărţi, busole, şi alergat prin păduri. Era aventură. Nu de puţine ori m-am rătăcit, odată am vazut şi ursul, la un concurs organizat chiar la mine la Slanic. Profesorul de istorie, mare amator de “Orientare” tot timpul dădea de exemplu pe cei implicati acolo, şi la ora lui ne simţeam ca nişte eroi, câteodată eu mai mult decât toţi pentru că aveam şi am bunic veteran…prestanţa îmi era asigurată.

Odată era cât pe ce să ajung la olimpiada de religie…dar nu s-a putut pentru că nu sunt ortodox. În schimb am fost băgat de urgenţă în echipa de cultură generală a şcolii ce avea concurs în sâmbăta cu pricina…vestitul concurs “Poiana veseliei’’. Am luat premiul 1, şi îmi amintesc de satisfacţia cu care am mâncat cornul “Magic” glazurat…cine se gândea ca ştiind componentele tubului digestiv aveam să capat de-ale gurii ?

O perioadă am fost cel mai bun portar din gimnaziu. O minge primită strategic în faţă mi-a închiat prematur cariera. Ulterior am mai intrat la meciuri pe la liceu şi chiar dacă aveam părul lung şi stăteam în defensivă, nu am avut rezultate strălucite…

În clasa a opta am şocat pe toată lumea când am zis ca vreau să merg la liceul militar. Eu şi cu Dan. Numai strâmbe am primit de la toţi. Mai ales de la profesori. Am rămas la Slănic şi am format o celebră generaţie de mate-info…după patru ani, unii au ajuns la construcţii, alţii la politehnică, alţii au joburi faine, “unul” s-a făcut marinar, mulţi au ales IMA (inginer la mama acasa).

Şi m-am trezit că tânjesc după vremurile în care tânjeam la ce sunt acum.

Mi-am dat seama că atunci făceam mai multe lucruri decât fac acum.

Fac loc asteniei de toamnă.

…Restanţă…

Auzi ? Hei ! Nu ai restanţă azi?

Emil mă scutura de zor şi îmi tot zicea că ar fi vremea să mă trezesc. Am cules din vorbele lui “restanţă” şi apoi “şapte fără cinci” am deschis ochii şi m-am ridicat în capul oaselor bombănind fără chef. Telefonul zăcea pe pat, inert şi nevinovat.

-O sa ajungi? întreba Emil.

-Sper să ajung…

Vocea îmi suna fără convingere, mai răguşită ca de obicei. Am început să mă îmbrac mizând pe o cămaşă cu mânecă lungă pe care am vârât-o în pantaloni cât mai regulamentar cu putinţă. Am luat colile le-am pus în gentă, şi am ieşit. Afară e închis şi rece, trag aer în piept şi dau să ies din campus, “Reghina” mă latră…nu ma cunoaşte tuns scurt şi cu camaşa în pantaloni.

Metroul e la fel cum îl ştiu. Oameni mulţi şi indiferenţi, feţele posace abundă…mă integrez perfect.

Aud “ Atenţie se închid…” reintru în normalitatea părăsită la început de vacanţă:drumul de o oră până la   facultate.

Sala II-3. Plină. Sunt ultimul…mai e un singur loc liber, în ultima bancă. Mă gândesc cu autoironie că voi veni din nou pe 11 la acelaş examen. Sunt calm, nu resemnat. Gândul ca totul va fi bine se instalează împotriva voinţei mele. Ciudat.

Subiectele sunt simple, încep să scriu şi după 10 minute termin. Câţiva predau foile goale, câte un oftat răzleţ răzbate sala. Mă ridic , las foaia şi aştept. O jumătate de ora mai târziu, decanul mă ia la întrebari. Am răspunsuri la toate. Îmi zice că se grăbeşte eu îi zic că dimineaţa nu s-a terminat, el se uită la mine şi zâmbeşte. Îmi calculez singur nota. Nu o să ma întorc pe 11.

Afară plouă mărunt. Ies din facultate şi până la metrou sunt ud până în măduva oaselor. Camaşa neagră e mai neagră udă. Mă mir.

Ciudat. Cineva are grijă de mine.

Mulţumesc.

…noapte fără vis…

E iar noapte fără vis.

Scriu despre frumuseţe. De aş putea vedea frumosul mereu aş uita să fiu trist. Aş dormi ore multe şi n-aş încărunţi vreodată. Ce e frumos? Un om, un anotimp, un sentiment, o himeră.

Omul frumos nu minte, nu înşală, nu ştie egoismul şi nu are drept podoabă trufia.

Omul frumos zâmbeşte printre lacrimi, creşte din iubire, nu se încruntă, inspiră otravă expira elixir.

Omul frumos stă pe o bancă privind la ceilalţi fără să vadă defecte şi fără să folosească balanţa. E conştient de urâţenia lumii…dar o iubeşte nespus şi ea îl lasă s-o facă frumoasă. E monument al bucuriei fără motiv. Bucurie molipsitoare, minunată. Omul frumos iubeşte omul…omul nu întelege niciodată de ce, dar întelege cum…şi atunci omul iubeşte şi…devine frumos.

Frumuseţea lucrurilor nu există…există doar oameni care îşi dau cu părerea despre asta. Calificativele au apărut când adevarata frumuseţe a dispărut. Superlativul e doar amintirea aproape ştearsă a frumuseţii perfecte. Ne zbatem să creem frumuseţe uitând ca a fost deja creată. O putem doar ştirbi şi am ales să facem asta.

Am fost creaţi pentru a face numele nostru sinonim frumosului.

Pastrează zambet şi vei fi bogat. Adună lacrimi şi vei uita plânsul. Preţuieşte timpul şi vei fi etern.

E iar noapte fără vis.

E frumos.