…Necazul cel mare VIII: Fuga…

Dimineaţa îşi făcea deja simţită prezenţa iar în mica tabără începu forfota. Focul stins de ceva vreme fu aţâţat şi în scurt timp sub flăcările lui, un ceaun plin ochi cu un lichid cenuişu, clocotea de zor. Străinul trezit de forfota din jur, deschise pe jumătate ochii şi analiză cu atenţie mişcările celorlalţi. Îi păru evident faptul că, ei avuseseră nenumărate astfel de dimineţi, întrucât făceau totul cu lejeritate şi mult simţ practic. Călătorul împărţea câteva boluri din tablă lucioasă în interior şi ruginită la exterior.

Străinul se ridică hotărât în capul oaselor şi numaidecât se trezi în mâna cu un bol aburind, umplut cu acel lichid cenuşiu, din care gustă cu neîncredere. Absenţa oricărui fel de gust îl relaxă. Nu-şi putea aminti când mâncase ultima oară ceva cald. Îşi aduse aminte de gândul nopţii trecute şi se răzgândi brusc: “Nu o să-i las…le sunt dator, poate că şi ei trebuie să ştie ce ştiu eu…n-am să-i las.”

-E bună nu-i aşa? întrebă pe un ton amical Călătorul. Avea pe chip o expresie schimbată, ce păru stranie Străinului, care răspunse cu politeţe:

-E bună…mulţumesc, apoi continuă, n-am apucat să-ţi mulţumesc cum se cuvine pentru ce ai făcut pentru mine, te asigur că nu voi…

Ultimele vorbe, rămaseră cumva suspendate în aer, cei doi priveau spre pădurea cu copaci morţi din care un sunet ciudat răzbătu la ei, întrerupându-le conversaţia şi umplându-i în acelaş timp de curiozitate şi frică. Era ca fâlfâitul unor aripi uriaşe, acompaniat de un scârţâit sinistru al copacilor. Pământul începu să tremure. Strainul înţelese…chipul îi deveni hotărât iar trupul i se încordă ca un arc. Vorbi cu o luciditate ieşită din comun:

-Strângeţi tot, plecăm de aici.

Câteva minute mai târziu, doar tăciunii fumegânzi mai trădau şederea lor în locul acela.  Mergeau în şir indian cât puteau de repede. Din când în când câte unul mai întorcea capul înapoi şi scuturat de un fior, îşi continua drumul în ritm mai accelerat. Străinul mergea înaintea lor dar nu-şi întorcea deloc privirea, ci o ţinea în pământ, iar ochii îngustaţi şi fruntea încruntată îi trădau adâncimea gândurilor.

“ M-a găsit…dar acum e altfel…prea repede mi-a luat urma…să fie chiar el de data asta? ” Strânse din dinţi şi icni sărind peste o groapă. “Trebuie să mă pregătesc” îşi zise .

La marginea pădurii îşi făcu apariţia S. În juru-i copacii se rupeau trosnind cu zgomote înfiorătoare. Se opri lânga tăciunii fumegânzi şi dintr-o dată se făcu linişte. Luă în mână un tăciune fierbinte şi îl sfărâmă între degete, provocând scântei. Aşezâdu-se pe trunchiul unuia dintre copacii rupţi…fluieră îndelung.

În fâlfâit de aripi, Vadis apăru din pădure şi se aşeză în faţa lui S, scuturânduşi capul imens şi scăpărând din ochi.

-Îi vezi Vadis? întrebă S râzând. O să mă joc puţin cu ei, nu m-am mai distrat de mult. Vreau să mi-i aduci pe rând, dar pe cel din faţă, cel diferit, să-l aduci ultimul…eu am să aştept aici.

Uriaşul erete încuviinţă aplecându-se pâna la pământ şi apoi îşi luă zborul drept spre grupul de oameni care acum fugea dezorganizat.

Călătorul privi înapoi şi văzu umbra uriaşei creaturi trecând pe lângă el. Unul din cei ce-l căraseră pe Străin scoase un urlet deznădajduit…Vadis îl avea în ghiare.

Cu un salt acrobatic, Călătorul reuşi să prindă de picior pe omul ce-l privea disperat, încercă să-l desprindă din ghiarele monstrului însă…Vadis îşi aplecă capul lovind năpraznic, apoi se înălaţă zburând înapoi la stăpânul sau, nestingherit de omul ce încă se zbătea în ghiarele sale.

Cu un zgomot sec, gâtul Călătorului se franse când trupul său căzu la pământ.

“Nu…nu aşa! ” fu ultimul său gând.