…poate…

Ploaia răpăie pe umbrela mea neagră, are zgomot ciudat, de oftat sublim, încet,  sugrumat de zgomotul paşilor mei ce par să nu ţină seama de băltocile deja instalate comod în hârtoape. Ies să-mi limpezesc gândurile, ploaia face minuni…întotdeauna face minuni.

Îmi place când nu mă gândesc la nimic, când merg înainte fără să ştiu ce înseamnă înainte, când uit de realitate iar subconştientul are grijă să nu mă împiedic la intersecţii şi borduri înalte.

O văd. E aproape înaltă, cu parul lung şi aproape negru…pot doar să-i ghicesc ochii…mari, tremurători şi frumoşi, ascunsi de un breton bine croit. O privesc mirat, fix. Nu are umbrelă, merge încet, cu un aer întrebător şi ghiduş…

Încă nu-mi pot dezlipi ochii de ea…

Deodată mă vede. Paralizez . Ochii ei sunt încântători, bretonul bătut de vânt dezvăluie acum misterul lor, sunt deplin convins că nu ar avea nevoie de mimică, ochii ei exprima totul, ar putea uşor renunţa şi la cuvinte, mă întreb daca ea ştie lucrul ăsta…

Nu ştiu ce m-apucă,  aproape fără voia mea şi mustrându-mă serios imediat dupa aceea…îi prind privirea şi-i fac semn spre braţul meu, apoi cu un gest sugestiv mişc umbrela. Ea surade surprinsă, stă un pic în cumpănă dându-mi răgaz pentru mustrările mai sus menţionate şi din doi pasi e lângă mine,  îmi apucă strâns braţul şi se cuibăreşte sub umbrelă.

Dacă se poate uita mersul într-o clipă,  atunci aceea a fost clipa pentru mine. Un ghiont jucauş mă trezi la viaţă şi fără să mă uit spre ea ridic piciorul şi păşesc…emoţiile mă cuprind, neştiind cum să merg, cum să îmi potrivesc pasii cu ai ei. Numai să nu mă întrebe ceva, nu îmi pot descleşta buzele. Nu spune nimic. Am îndreptat umbrela spre ea cât mai mult, ploaia care îmi biciue partea dreaptă îmi face bine,  încep să respir din nou normal şi gândesc că aş fi în stare să silabisesc ceva în cazul unei întrebări.

Încep să închipui toate întrebările pe care le-ar putea pune. Mintea îmi lucrează cu febrilitate sunt, conştient că pierd mult din senzaţia umarului ei sprijinit de al meu, dar nu mă pot abţine. Mi-ar place atât de mult să o privesc, poate că surâde , poate are ochii închişi…nu…mai bine deschişi, oare ce-i spun acum ochii ?

Am pierdut noţiunea timpului, aproape nu mai plouă, dar nu aş închide umbrela pentru nimic în lume…ar însemna sfâşitul…încă mă zbat în gânduri îngrămădite cu repeziciune, scenarii, răspunsuri …

Deodată, simt cum uşor îşi ia mâna de pe braţul meu, nu ştiu ce să fac, nu m-a întrebat nimic aşa că din nou paralizez…iar uit să merg…a iesit soarele. Trece pe lângă mine şi întorcandu-şi capul îmi mai surade odată…mă opresc şi ea dispare natural printre trecători.

Să însemne că de fiecare dată când va ploua o sa fiu acolo ?

Poate…