…Necazul cel mare IV : Eu sunt! Eu strig!…

Se împiedică şi căzu. Înainte să atingă pământul încercă senzaţia unei ameţeli dulci şi se miră de orizontul ce se înfăşura sul precum un antic papirus. Nu mai simţi nisipul fierbinte ce-i pătrunse în gură, nici piciorul rupt ce acum avea o poziţie nefirească. Îşi pierdu cunoştinţa.

Deschise ochii şi clipi des, auzea un zgomot înfiorator şi se grăbi să-i afle originea. Începu să tuşeasca înnecânduse cu nisip…cât tuşi, zgomotul încetă.

“- Eu sunt! Eu strig!....gândul îl lovi cu o brutalitate fără seamăn. 

Durerea produsă de piciorul rupt îl făcea să-şi simtă inima gata să explodeze…urla animalic iar în răstimpuri doar un horcăit profund îi ieşea din gura schimonosită. Chircit şi acoperit de o sudoare rece…leşină.

Se trezi în bataia unei rafale de vânt, jumătate îngropat în nisipul viscolit de o puternică furtună. Îşi adună forţele şi începu să se târască pe povârnişul abrupt. În departare , soarele dispărea aruncând o ultimă privire încărcată parcă de milă, spre omul în zdrenţe. Urlă din nou dar nu mai auzi nimic, încercă o durere nouă, uscată în gâtul său tumefiat. Cu un icnet se aruncă înainte….se rostogoli prin nisipul silenţios lăsând dâre adânci în urmă. De data asta văzu cerul înfăşurându-se înaintea ochilor săi…lesină din nou.

Era călare pe un cal negru şi galopa furios privind, tot timpul, înapoi; o arătare ce-i striga cu putere numele îl urmărea îndeaproape. Fiara îl ajunse şi-l doborî de pe cal, apoi începu sa-l zgâlţâie urlând şi mai tare…visa. Se deşteptă în braţele unui om cu privire sticloasă şi voce stridentă ce îl scutură uşor vorbindu-i molatic…în mâna liberă ţinea un pahar cu apă…îi dădu să bea afisând un zâmbet binevoitor. Rănitul bău pe nerăsuflate şi îngăimă stins o mulţumire…ridică uşor capul şi văzu un grup de oameni ce-şi vorbeau în şoapta făcând semne spre el. Adormi.

Bărbatul cu ochi sticloşi vorbi iar ceilalţi îşi opriră discuţia şoptită.

“- Urmăreşte trenului, vrea să ajungă acolo unde mergem noi, vom împărţi apa şi pâinea cu el de acum.”

Un murmur de dezaprobare generală se născu imediat ce-şi termină spusele. Ochii Călătorului se îngustară scăpărând văpăi… voi să-şi apostrofeze companionii dar nu apucă să-şi deschidă gura…în departare un şuierat sparse liniştea nopţii. Începură să-şi strângă lucrurile în fugă, doi dintre ei mai bine clădiţi apucară targa în care zăcea străinul şi porniră la drum. În privirile lor se citea groaza…