...adio octombrie...

e frig,
e mai frig decât știu să fi fost în octombrie
gândurile zboară prin locuri străine
privesc în nicăieri….încerc să dau de tine
e mai frig decât știu să fi fost în octombrie

e greu,
e greu să trăiești în eternul octombrie
pășesc soldățește prin locuri amare
în nas parcă simt ceva nou, dar îmi pare…
e greu să trăiești în eternul octombrie

e adânc,
e adânc sentimentul ce-apare-n octombrie
îmi uit visele-n fiece noapte
amestec mizer de iluzii deșarte
e adânc sentimentul ce-apare-n octombrie


e frig, sunt străin,privesc către tin.

e greu și pășesc dar țelul meu moare.
e adânc…eu visez o cumplită dogoare.

...dialog II...

Doi prin ploaie se-ntalniră și începură a vorbi. Unul vesel precum vara, altul trist nevoie mare (nu aș vrea să fac prinsoare dar mai mult ca sigur sunt, c-avea fața de pământ). Nu mai stau ca să-i descriu și-am să redau cât mai viu, vorbele ce își schimbară…ascultați voi bunăoară.

-Vino! zise cel ca vara.
-Unde? întrebă cel trist, cu un glas egocentrist.
-O să vezi!
-Ce o să vad?
-Uite!
-Nu văd nimic!
-Uite! Chiar nu vezi?
-Nu vad!
-De ce nu vezi?
-Pentru că nu e nimic de văzut!
-Dar uite!
-Lasă-mă…ești un ușuratic oarecare. Ți-ai găsit distracție cu mine…dispari până nu-ți ard câteva!
-Ușuratic deci ? Posibil…dar oarecare nicidecum. Eu vreau doar ca să vezi, dar ție nu îți pasă!
-Omule am ochi și văd. Te văd pe tine, văd că plouă, dar locul ce-mi arăți nu-l văd. Mai bine pleacă, ești vesel ca un om nebun.
-Nebun? Cum oare, zâmbetul și bucuria exprimă astăzi nebunia? Ești trist și capul ți-e plecat, nu-ți pasă de nimic și crezi, că mai nenorocit ca tine alt om nu e pe-acest pământ…te tot gândești cu-nfrigurare ca-ai să ajungi într-un mormânt. Îți zic acum încă odată. Deschide ochii și privește, viața-i aici, nu se sfârșește!

Cumva atins în al său suflet omul cel trist tăcu chitic. Ceva îi zgândărea orgoliul făcându-l să se simta mic. Privi atent omul cel vesel ce-nflăcărat înca vorbea și pricepu fără de veste cum să se uite-n viața sa. Văzu eșecuri și robie, prostie și amar regret…descoperi sublime clipe, adânci plăceri și un portret.
Atunci strigă scrâjnind din dinți:

-Văd!

Și astfel ploaia se opri, mai mult chiar, soarele ieși luminand cu bucurie a noului om câmpie.

...frunze moarte şi struguri dulci..

Dacă ar fi să se audă gândurile am rămâne singuri. Sinceritatea gândurilor e o povara îndulcită doar de caracterul ei silenţios. Trec prin zile fără să simt cum ele trec peste mine…atunci găsesc oglinzile de un real folos.

La Biserică am văzut oameni sfinţi. Cu câţiva am reuşit să vorbesc. Îmi plac pentru inconştienţa cu care tratează realitatea, îi apreciez pentru seriozitatea faţă de Dumnezeu, îi iubesc pentru că în preajma lor, te simţi îndeajuns de păcătos încât să-ţi doreşti să te schimbi.

Ieri am auzit vorbindu-se despre bunătate. Ciudăţenia lumii noastre nu mai stă de mult în mersul lucrurilor pe dos ci în absenţa bunătăţii din aspectele vieţii noastre. Dacă vreau să cred despre un om oarecare ceva de bine, se găsesc destui care încercă să mă convingă contrariul fără a cunoaşte mai multe decât mine despre caracterul acelui oarecare om.

O ”lege” nescrisă care ridică bunătatea la rang de fărădelege şi-a făcut un confortabil loc în noi. Ieri am auzit vorbindu-se de bunătate…mă întreb dacă există destui oameni dispusi să încalce “legea”.

Duminică, bătrânul cu un picior amputat ne-a rugat să-i citim din Biblie. La sfârşit avea ochii în lacrimi iar faţa îi strălucea. “E bun Dumnezeu, e atât de bun…” zicea el. Am înţeles atunci, cât de uşor devine totul când laşi ca fiinţa ta să devina un act al bunătăţii Lui Dumnezeu. Mi-aş dori să nu fie nevoie de atâtea amputări ca să ne dăm seama de asta.

Afară e toamnă cu frunze moarte şi struguri dulci. E frumos.

...au fost vremuri....

Au fost vremuri când nu puteam fi convins de nimeni că voi fi și altfel decât copil. Într-o zi tata mi-a recomandat să mă bărbieresc…

Au fost vremuri când doream cu disperare să trăiesc ce citeam în “Ciresarii”…ulterior am aflat că a mânca tot ce zboară e un sport periculos.

Un prieten îmi zice că e convins că o să mă însor înaintea lui…câteodată aproape că mă convinge și pe mine de treaba asta.

Au fost vremuri când urmăream Teleenciclopedia în fiecare sâmbăta seara…îmi plăcea chiar daca nu m-am lamurit dacă zebra e albă cu dungi negre sau neagră cu dungi albe.

Când am citit prima carte și n-am înțeles nimic, am fost fericit. Când am înțeles că a înțelege ceva e un proces ce include pierderi de păr, timp, prieteni schimbasem deja al doilea prefix.

Oamenii sunt frumoși. Atât de frumoși încât de s-ar putea opri din a urî, ar deveni conștienți de asta.

Nu știu ce va fi mâine.

Mulțumesc celor care prin simpla prezență în viața mea reușesc să-mi transforme pesimismul mioritic în orice altceva, contez pe voi.

...Necazul cel mare XII: Lupii...

XII-Lupii

Soarele îi bătea direct în față. Își forță memoria voind să-și aducă aminte ce se întâmplase. Gândurile i se învălmășeau claie peste grămadă și se miră de febrilitatea cu care îi lucrează mintea, în ciuda faptului că trupul său slăbit ajunsese la capătul puterilor.

În departare se vedeau munți cu piscurile acoperite de zapadă; Străinul își roti privirea și dadu de un râu liniștit care dispărea într-o pădure întunecată. Se ridică și instinctiv duse mâna la ceafa…găsi o umflatura mare și dureroasă; memoria sa dintr-o dată resurscitată, începu să-l bombardeze cu detalii…

Lângă el stătea aruncată un fel de pătura ale cărei colțuri erau înnodate, o sticlă plină pe jumatate cu un lichid tulbure și un foc înconjurat cu grijă de pietre mari și netede, de râu. Pe foc șuiera un ceainic.

Merse pe malul râului și își spala fața în apa limpede; o bucată de fier ruginit, cu un capăt destul de ascuțit ce stătea aruncat în apă îi atrase atenția. Strânse fierul între degete iar senzația rece și dureroasă, îi alungă tremurul nervos ce-i domina trupul.

"Cum am ajuns aici ? De ce nu sunt mort ? ” Nu reușea să scape de aceste întrebări și încercând să găsească un răspuns se apropie de foc. Observă lângă ceainic o cutie de conserve, plina pe jumatate cu un praf alb, fin; luă conserva în mână și începu să o studieze. Pe fața lui o mina stupefiată începea să se contureze…

-zahăr….

Se trezi vorbind. Avea o voce spartă, ce aducea mai mult a șuierat decât a glas de om.

Cu gesturi repezite luă ceainicul de pe foc și adaugă în el zahărul din conservă. Ochii îi sclipeau anticipând plăcerea. Merse apoi spre râu, răcind ceaiul în apa curgătoare. Când reveni găsi o piatră rotundă și alba pe care se așeză numaidecât.

Duse ceainicul la buze și începu să bea cu nesaț până când nu mai rămase nimic. Lichidul fierbinte acționă asupra lui ca un calamant. Oftă adânc, ar fi vrut atât de mult să uite de toate, să se întoarcă la vremurile fericirii sale…

Un mârait îl trezi din reverie. Întoarse capul și văzu un lup uriaș dar costeliv, cu picioare lungi, subțiri și blană cenușie, deasă. Ținea capul aplecat înainte zbârlindu-și părul de pe ceafă iar ochii galbeni îl fixau sfredelitor. Străinul lăsă să-i scape din mâna ceainicul încă aburind și fără a se ridica caută fierul ascuțit. Îl găsi și îl strânse în pumn. Era destul de departe de lup, dar acesta înainta spre el cu pași calculați. La un moment dat lupul se opri și se ghemui pe picioarele de dinapoi…se pregătea de salt. Omul văzu lucrul acesta și se încordă.

Lupul închise ochii preț de o clipă, apoi îi deschise larg și sări. Străinul se aruncă în partea dreaptă, spre pătura cu colțurile înnodate, reușind să se ferească de atacul lupului. Auzi zgomotul sec al fălcilor acestuia închizându-se în gol și simți răsuflarea lui grea, șuierătoare.

Începu să fugă împleticindu-se printre pietre, cu lupul pe urmele lui. Ținea tot mai strâns în pumn fierul ascuțit. Dintr-o dată se opri, ghemuindu-se; strategia sa dădu roade, lupul surprins, încercă să se oprească la fel brusc din fugă, dar se împiedică, rostogolindu-se de câteva ori, timp suficent pentru ca Străinul să sară în picioare și să se arunce peste lupul naucit. Îl prinse de gât ca într-o menghina cu brațul stâng, însă nu putu să facă fața sforțărilor lupului de a se elibera…

Se rostogoleau printre pietrele rotunde, omul lovind cu fierul ascuțit, lupul mușcând cu furie. Lupta nu dură mult, Strainul scăpase fierul din mână și disperat, își înfundă cât putu de adânc pumnul strâns în gura lupului; cu mâna libera ridică un bolovan și urlând animalic, lovi lupul între urechi. Acesta se încordă ca un arc și încremeni așa.

Străinul își scoase cu greu mâna din gura lupului. Nu simțea nici o durere dar era plin de sânge. Se aruncă în apa rece și rămase sub apă până când termină aerul din plămâni. Când ieși la suprafață, încremeni de groază. Trei lupi începuseră să mănânce leșul lupului ucis de el, mârâiau furioși, iar zgomotul oaselor zdrobite între dinții lor puternici, făcu să-i înghețe sângele în vene.

Se afundă în apă, lăsându-și doar capul la suprafață. Înnotă până unde curentul era puternic și apoi se lăsă să alunece în aval…Un val îl băgă sub apă și il ținu acolo până când aproape își pierdu cunoștința, cu un efort disperat reuși să iasă la suprafață.

Noaptea se lasă pe nesimțite. Strainul se obișnui cu apa rece, iar usturimea mușcaturilor îl ajutară să rămână lucid. Râul înainta spre pădurea întunecată, ducând printre valurile sale, un om mai mult mort decat viu.

Străinul își aminti de ceaiul băut înainte de lupta cu lupul, de ceainic, de focul cu grijă întreținut iar gândul că cineva avusese grija de toate acestea pentru ca lui sa îi fie bine, îl umplu de curaj. Înnota spre mal și iesi din apa tremurand de frig. Spera ca ceilalți lupi să-i fi pierdut urma.

“Va fi o noapte fără lună” gândi Strainul și se afundă în pădure.

...de ceva timp..

De ceva timp…

De ceva timp, scurt ce-i drept, am început să-mi îndulcesc insomniile. E groaznic să nu poți adormi ușor. Simt cea mai pură invidie pentru cei care adorm înainte să atingă perna.

Prin definiție sunt un om care vorbește puțin, nu că aș încerca să par înțelept, ci pentru că atunci când vorbesc mult, ori nu mă fac înțeles ori vorbesc în dodii. Prin urmare sunt un bun ascultător.

O perioadă importantă în viața mea, a fost atunci când ascultam ore în șir oameni care vorbeau despre Dumnezeu. Din nefericire acea perioadă, ca de altfel toate perioadele, a avut un sfârșit.

Nu știu cum pot fi atât de om, încât să uit de tot ce Dumnezeu a făcut, face și va face pentru mine.

De ceva timp am reînceput să ascult oameni care vorbesc despre Dumnezeu. Încep să înțeleg un motiv ascuns în spatele insomniilor.

E important să auzi cuvinte care să-ți pătrundă în inimă. E important să cauți oameni și medii care să-ți adape setea spirituală. Sunt un om mai mult decât bogat în aceasta privință. Dacă mi-aș da seama de acest lucru înaintea oricărei zvâcniri păcătoase ale ființei mele, m-aș transforma în sfânt.

De ceva timp încerc să nu mai fiu cum sunt, dar fără să mă pierd de mine.

Cred că cel mai frumos lucru pe care îl poate avea cineva e acel sentiment sincer, concret, nascut din prezența Lui Dumnezeu în viața sa.

...10 negri mititei...

De cand am aflat ca prietenii mei vor sa-mi faca cadou de ziua mea un iphone, vad viata in roz bombon. Drept pentru care, cu bucurie preiau indemnul lui ionut...am sa scriu cele zece lucruri care imi plac.

1. Imi place sa citesc.

2. Imi place sa studiez si sa analizez detaliile oricarui lucru.

3. Imi place sa fiu in metrou ori tramvai ori avion si sa surprind fetele care imi arunca priviri galese…

4. Imi place sa crap lemne. Imi place tare de tot.

5. Imi place sa merg la Biserica.

6. Imi place cand se gaseste cineva care sa-mi completeze propozitiile.

7. Imi plac oamenii diferiti.

8. Imi plac foarte mult copiii.(Doamne ajuta sa fac si eu cativa!)

9. Imi plac discutiile in contradictoriu, pentru ca imi transforma mintea intr-un brici.

10. Imi plac trenurile si toate activitatile legate de acestea.(dormit,mancat,cantat,jucat….)