Wednesday, September 28, 2011

E.H


,, Scriitorul adevărat este un om singur. Și, pe măsură ce crește în ochii celorlalți, se cufundă tot mai mult în singurătate. Iar dacă este suficient de bun, în fiecare zi e nevoit să se confrunte cu eternitatea sau cu absența ei. Pentru un scriitor adevărat, fiecare carte este un nou început, o nouă încercare de a atinge ceva care rămâne mereu de neatins. Misiunea lui este de a merge pe căi ce n-au mai fost umblate sau de a izbuti acolo unde alții au dat greș. Dar să scrii literatură nu înseamnă doar să spui cu alte cuvinte ceea ce deja s-a spus-tocmai pentru că au existat marii scriitori ai trecutului, noi, cei de astăzi, suntem nevoiți să mergem mai departe decât am fi crezut vreodată că putem ajunge, să ieșim în larg, până când rămânem cu totul singuri, lipsiți de orice sprijin.’’

(Ernest Hemingway)

Friday, September 23, 2011

XY-Vizita


“M-am întors. Nu m-a putut opri, nimeni nu m-ar fi putut opri…vreau să te vad, să vorbim. Stau la ***vino să mă vezi. 
XX”

Trecuseră câteva zile de când, în restaurantul “La Manole”, XY descoperise că ea,  XX îi scrisese un bilet în care, îi cerea să o vadă.

Acest eveniment neprevăzut, reuși să îi dea peste cap traiul excentric dar linistit. Nu putea dormi, încercase dar se trezise visând...

S-a așezat de câteva ori la masa de scris, cu puternica impresie că ar putea scrie ceva îndeajuns de profund încât să se simtă bine apoi. Scrise și apoi citi. Lamentații jalnice. Fără a fi cât de puțin conștient de asta, XY își putea da seama cu o obiectivitate care-l făcuse remarcat în rândul unei anume tagme, de valoarea unor rânduri așternute pe hârtie. Ori el știa că în general, văicărelile și ofurile adânci ale inimii, odată transcendând în scris, deveneau ieftine și cu un deloc subtil iz de sirop.

Rămânea ore întregi pe gânduri, deși încerca să evite asta umplându-și timpul citind. Nu reuși mare lucru, ci adăugă elemente noi harababurii din camera sa de studiu.
În răstimpuri recitea peticul de hartie, convins că va descopri ceva nou...

De câteva ori ieșise, dând târcoale hotelului ***.  Ba mai mult, într-una din aceste dăți, căzând pe gânduri se trezise în fața recepționierului gata să întrebe de ea...se trezi la timp pentru a îngăima niște scuze ieșind apoi de-a-ndăratelea din hotel...

„ce să fac? s-a întors acum...dar de ce? dupa atâta timp, crede că un bilet rezolvă totul?...oare s-a schimbat? acum are nevoie de mine și apoi va pleca iarăși...are nevoie de mine? ce să fac? ce să fac?”

Invariabil gândurile lui se opreau în dreptul acestei întrebări. În scurt timp, ajunse să treacă de la o concepție la alta, anume, dacă la început crezuse că e dreptul lui să se simtă furios și nedreptățit (deși îi era cu neputință să simta ori una ori alta), ajunse apoi să se învinovățească într-un asemenea hal încât își devenise insuportabil.

Se blocase în gânduri și încercând să scoată la iveală o soluție, tot ce reușea să facă era să pătrundă și mai adânc în hățișurile întunecate ale îndoielii.
Avea nevoie de ceva. De la o vreme devenise conștient de acest blocaj al său, însă asta nu-l ajuta deloc. În schimb de atunci, o nouă dorință începuse să-i dea ghes. Voia să se întâmple ceva, orice, în așa fel încât el să poată sări de pe șine...

În dimineața asta se trezise ca de obicei undeva aproape de prânz, și după ce mâncă ceva frugal, se trânti în scaunul balansoar ținând în mână un volum din Don Quijote, lectură terapeutică. Se concentra cu greutate, efortul pentru a-și pune frâu gândurilor adâncindu-i urât ridurile fruntii.

O bătaie în ușă. O ignoră. Încă una, și apoi alta urmată de un șuvoi de lovituri care îl făcură în cele din urmă să se ridice din scaun mormăind ceva neinteligibil printre dinți.
Deschise ușa.
În fața lui, o femeie, rămăsese cu mâna făcută pumn în aer, surprinsă.

Părul negru, greu, îi cădea pe umeri iar câteva șuvițe se zbăteau în vântul cald, de sfârșit de vară. Fața îi era de o delicatețe uimitoare cu ochi mari migdalați, pomeți reliefați și o linie fină a nasului. Dar dincolo de trăsături, femeia era posesoarea unei expresivități de neimaginat, devenind o aparitie tulburatoare.
Acum, ochii îi erau larg deschiși și obrajii i se înroșiseră. Prin gura întredeschisă respira cu repeziciune, în timp ce încerca fără succes să disciplineze suvițele de păr ce zburdau în vânt...
Îl privea cu un amestec de bucurie și teamă, și pentru că îi văzu starea deloc bună, luă aer în piept și șopti:

-N-ai venit...poate n-ai găsit biletul meu, știi ți-am scris și....n-am avut curaj să te văd...l-am lăsat aici lângă ușa...XX își coborî privirea încercând să gasească biletul intr-o reactie involuntară și puerilă. Apoi continuă:

-Vrei să plec? Nu te simți bine...am greșit că am venit? Rosti întrebarea, auzi cuvintele și simți cedând  zăgazul de îndoieli și temeri ce sălășuiau în ea.

Ridică capul și îl privi. El era absent și o privea fără expresie. Apoi îl văzu mișcându-și anevoie buzele... auzi încet și clar:

-Pleacă.




Monday, September 5, 2011

Repere

Am momente de fericire. Zgribulite ce-i drept. Dar există. Pentru un pesimist ele capătă o valoare absolută, devin repere prin hățișurile întunecate ale unui drum parcurs de cele mai multe ori târâș.

Monday, August 29, 2011

Monday, August 8, 2011

Vine toamna...

Gândurile îmi zboară spre lucruri de mult apuse. Cedez în fața unor amintiri uitate și descopăr lucruri noi în evenimente vechi. Perspectivele îmi joacă prin fața ochilor iar eu mă abandonez în pueril, fiind nehotărât în alegeri.

Ciudată treaba cu “datul peste nas”. Mai ales atunci când reușești performanța de a fi la ambele capete ale trebii respective. Cunoști, ajungi să te obișnuiești, faci să dispară teama inspirată de necunoscut, iar când ți-e lumea mai dragă, “pleoșc” o revelație și te trezești cu nasu’ cât cartofu’.

Amintiri multe. Visuri ciudate. Năucire. Râs pe rupte. Stres.

Și ca totul să devina și mai interesant, cavalcade prin liniște, epifanii halucinante.

Schimbari multe în timp scurt, coșmar sau fărâmă de Paradis?

Vine toamna…

Saturday, July 16, 2011

L.J- Domnul Popescu_1

…adică toate lucrurile mustesc de neprevăzut și se ascund în adâncimi plasate la vedere. Cumva toate lucrurile astea despre care îți vorbesc par simple, dar dacă din cine știe ce accident te oprești să analizezi, nu numai că nu vei înțelege, dar te vei simți copleșit, strivit de incapacitatea ta de a le cuprinde profunzimea…

…cât despre oameni, ei sunt aproape la fel ca tine, cred cu disperare în unicitatea lor fără a avea habar că treaba asta îi transformă din indivizi în masă. Oamenii unici apar rar, mor repede și nu acceptă niciodată ceva ce nu li s-ar cuveni. Unicitatea are legatură cu refuzul recunoașterii și necredința în valori proprii oarecare, pe când banalul se înalță pe caracterul unuia deplin conștient de atuurile sale. Vezi tu, atât timp cât te vei vedea îndeajuns de mic încât să nu te vezi deloc, îți vei putea dedica viața descoperirii de sine…

Domnul Popescu descoperise odată cu iesirea la pensie, pasiunea pentru lectură. Inițial nu-l atrăgea decât ideea umplerii timpului cu ceva, apoi spre surprinderea sa, se trezi acaparat, captivat de rândurile scrise pe paginile cărților din bibliotecă. Soția sa le strânsese și le citise cu un devotament care de cele mai multe ori îl scotea din sărite. Acum însă înțelegea. Pe balconul lui Little John, reușea să vorbească în voie, de multe ori mirându-se de ce auzea ieșind din gura sa. Era ca și cum gândurile sale scăpaseră din lațul exprimării ortăcești care-l caracterizase mai toată viața. Little John îl asculta, îl înțelegea și din când în când îl contrazicea doar de dragul de a exploata o idee care-i plăcuse.

…