“M-am întors. Nu m-a putut opri, nimeni nu m-ar fi putut opri…vreau să te vad, să vorbim. Stau la ***vino să mă vezi.
XX”
Trecuseră câteva zile de când, în restaurantul “La Manole”, XY descoperise
că ea, XX îi scrisese un bilet în care,
îi cerea să o vadă.
Acest eveniment neprevăzut, reuși să îi dea peste cap traiul
excentric dar linistit. Nu putea dormi, încercase dar se trezise visând...
S-a așezat de câteva ori la masa de scris, cu puternica
impresie că ar putea scrie ceva îndeajuns de profund încât să se simtă bine
apoi. Scrise și apoi citi. Lamentații jalnice. Fără a fi cât de puțin conștient
de asta, XY își putea da seama cu o obiectivitate care-l făcuse remarcat în rândul
unei anume tagme, de valoarea unor rânduri așternute pe hârtie. Ori el știa că
în general, văicărelile și ofurile adânci ale inimii, odată transcendând în
scris, deveneau ieftine și cu un deloc subtil iz de sirop.
Rămânea ore întregi pe gânduri, deși încerca să evite asta
umplându-și timpul citind. Nu reuși mare lucru, ci adăugă elemente noi
harababurii din camera sa de studiu.
În răstimpuri recitea peticul de hartie, convins că va
descopri ceva nou...
De câteva ori ieșise, dând târcoale hotelului ***. Ba mai mult, într-una din aceste dăți, căzând
pe gânduri se trezise în fața recepționierului gata să întrebe de ea...se trezi la timp pentru a îngăima
niște scuze ieșind apoi de-a-ndăratelea din hotel...
„ce să fac? s-a întors acum...dar de ce? dupa atâta timp,
crede că un bilet rezolvă totul?...oare s-a schimbat? acum are nevoie de mine și
apoi va pleca iarăși...are nevoie de mine? ce să fac? ce să fac?”
Invariabil gândurile lui se opreau în dreptul acestei
întrebări. În scurt timp, ajunse să treacă de la o concepție la alta, anume,
dacă la început crezuse că e dreptul lui să se simtă furios și nedreptățit
(deși îi era cu neputință să simta ori una ori alta), ajunse apoi să se
învinovățească într-un asemenea hal încât își devenise insuportabil.
Se blocase în gânduri și încercând să scoată la iveală o
soluție, tot ce reușea să facă era să pătrundă și mai adânc în hățișurile
întunecate ale îndoielii.
Avea nevoie de ceva. De la o vreme devenise conștient de
acest blocaj al său, însă asta nu-l ajuta deloc. În schimb de atunci, o nouă
dorință începuse să-i dea ghes. Voia să se întâmple ceva, orice, în așa fel
încât el să poată sări de pe șine...
În dimineața asta se trezise ca de obicei undeva aproape de
prânz, și după ce mâncă ceva frugal, se trânti în scaunul balansoar ținând în
mână un volum din Don Quijote, lectură terapeutică. Se concentra cu greutate,
efortul pentru a-și pune frâu gândurilor adâncindu-i urât ridurile fruntii.
O bătaie în ușă. O ignoră. Încă una, și apoi alta urmată de
un șuvoi de lovituri care îl făcură în cele din urmă să se ridice din scaun
mormăind ceva neinteligibil printre dinți.
Deschise ușa.
În fața lui, o femeie, rămăsese cu mâna făcută pumn în aer,
surprinsă.
Părul negru, greu, îi cădea pe umeri iar câteva șuvițe se
zbăteau în vântul cald, de sfârșit de vară. Fața îi era de o delicatețe
uimitoare cu ochi mari migdalați, pomeți reliefați și o linie fină a nasului. Dar dincolo de trăsături, femeia era
posesoarea unei expresivități de neimaginat, devenind o aparitie tulburatoare.
Acum, ochii îi erau larg deschiși și obrajii i se
înroșiseră. Prin gura întredeschisă respira cu repeziciune, în timp ce încerca
fără succes să disciplineze suvițele de păr ce zburdau în vânt...
Îl privea cu un amestec de bucurie și teamă, și pentru că îi
văzu starea deloc bună, luă aer în piept și șopti:
-N-ai venit...poate n-ai găsit biletul meu, știi ți-am scris
și....n-am avut curaj să te văd...l-am lăsat aici lângă ușa...XX își coborî
privirea încercând să gasească biletul intr-o reactie involuntară și puerilă. Apoi continuă:
-Vrei să plec? Nu te simți bine...am greșit că am venit?
Rosti întrebarea, auzi cuvintele și simți
cedând zăgazul de îndoieli și temeri ce
sălășuiau în ea.
Ridică capul și îl privi. El era absent și o privea fără
expresie. Apoi îl văzu mișcându-și anevoie buzele... auzi încet și clar:
-Pleacă.
extrem de frumos!felicitari!
ReplyDelete