…Vai vai !…

Aud încoace şi încolo cât de greu şi imposibil va fi să trăieşti în România anul asta. Aud milogeli trase de păr, de acei milogi care se gândesc la faptul că din trei masini vor putea întreţine doar două. Aud că se scumpeşte mâncarea ,tigareta ,tot ce mişcă şi alunecă prin aer, apă ori tuburi digestive. După douăzeci de ani de la zdrobirea jugului comunist, toţi sar în sus : ce rau e acum , ce bine era atunci, “ah Nicule unde eşti Nicule? “

Pentru cei care se aşteaptă la lucruri bune de acum în colo în România şi în lume în general, voiesc să suflu un  pic în ceaţă şi să zic: Dacă ar fi în ţara asta creştină şi sfânta şi toate cele, oameni care să citească constant Biblia, să asculte cu luare aminte ce zic preoţii, pastorii prin Biserică, atunci am scăpa de atitudinea condamnatului care îşi aşteaptă ştreangul, cu toate că de ştreang nu poate fi vorba.

Ne-am da seama că a te văita şi a devein fatalist nu e altceva decat o sinucidere metafizică ori legumizare a intelectului… mai avem înca timp de a renunţa la sportul care ne betegeşte, picioarele, minţile…visele.

Frica e normală iar marii oameni au folosit-o pentru soluţii la probleme cu adevărat existenţiale, nicidecum pentru mutarea habitatului în copaci.

Închei în cel mai optimist mod cu putinţă: dacă vom învăţa să uităm milogeala şi alte manifestări aproape artistice de genul acesta vom aştepta Sfârşitul cu demnitate şi uşurare, pentru că oricum Sfârşit nu există…ci doar un nou Început.

…Necazul cel mare VI: Straja…

 

‘’ Să fie oare un om bolnav ? ” se întrebă Călătorul lăsându-se pradă îndoielilor, “Când l-am văzut, avea ochii sclipitori, de om cu vază, iar hainele… deşi zdrenţuite sunt alese cu gust…” şi îşi întrerupse şirul gândurilor pentru a scormoni cu un băţ prin tăciunii ce dădeau să se stingă; ceru oamenilor printr-un îndemn scurt şi răspicat, să aduca vreascuri şi apoi continuă:

“…da…nu pare să fie om de rând şi n-ar strica să-l fac să lege câteva cuvinte cu privire la Trecut…” privi spre locul în care, învelit cu o pătură groasă, Străinul stătea ghemuit, privind fix spre focul ce pâlpâia timid printre lemnele nou aduse.

 

  Amurgul cuprinse mica tabară aşezată la liziera unei păduri cu copaci morţi ale căror umbre dănţuiau în ritmul impus de foc. Călătorul îşi adună oamenii şi traseră la sorţ programul de veghe pentru noaptea ce stătea să înceapă. Lui îi căzu prima strajă şi mulţumit, începu să-şi aranjeze locul de unde avea o panoramă potrivită. Mai puse câteva lemne pe foc în aşa fel încât să ardă încet, fără a se stinge.

-Cum ţi se par locurile astea ? întrebă din senin Călătorul. Îşi auzi propria voce sunând atât de diferit încât tresări instinctiv, dar apoi liniştindu-se continuă:

-Ţi-e bine? Ai nevoie de ceva ?

Străinul nici nu clipi măcar. Privea la fel de fix ca şi înainte spre foc. După câteva minute bune însă, raspunse cu o voce profundă şi caldă:

-Totul e nimic. Locurile astea au murit demult. La fel şi noi. Nu pot să simt “binele”, când sunt atât sigur că “el” a plecat definitiv de la mine. Nevoia mea stă în moarte. Doar acolo. Îsi incheie răspunsul la fel de impasibil, fără să privească spre Călător, care nevenindu-i să-şi creadă urechilor, împietrise.

Doar lemnele pocnind spărgeau liniştea. Undeva în noapte un câine începu să urle jalnic. Cei doi stăteau nemişcaţi de o parte şi de alta a focului, unul arătând-se peste măsura de surprins, celălalt complet inexpresiv.

“Până la urmă ascunde mai mult decât aş fi fost în stare să cred…sunt încă slab” gândi Călătorul pe jumătate supărat. Peste puţin timp, simţi o uşoară bătaie pe umăr. Straja pentru el se încheiase, altul îi lua locul. Se înveli bine şi adormi făra a-şi putea duce la capăt ultimul gând.

“N-am să mai stau cu ei…mâine voi fugi ” şi pentru prima oară Străinul lăsă emoţia să-i cuprindă chipul… ochii deveniră sclipitori iar buzele groase şi frumos arcuite schiţară un suras.

…Cam atât…

Că vreau că nu vreau timpul trece.

La finele anului un inventar-fie el vag, fie cu floricele- pare absolut necesar. E atât de frumos acel sentiment adus de conştienţa faptului că trăim doar pentru a trece…artiştii trăiesc din nostalgii, eu trăiesc dintr-o cumplita sete de Viaţă, iar alţii…trăiesc şi atât. Ei sunt cei mai fericiţi.

Trecem.

În trecerea noastră adunam multe lucruri, unele le alegem şi le cautăm special, altele ni se bagă cu forţa pe gât, cele mai multe însă reprezintă doar balast-motiv de creşteri sau descreşteri evidente în greutate, păr alb sau absenţa lui, riduri şi spinări încovoiate.

Înainte de a o da în binecunoscutul fatalism mioritic, mă gândesc la anul lăsat în urmă, şi spre surprinderea mea…pot spune că a fost un an bun, iar dacă ar fi să fac un clasament…ar fi cel mai bun dintre ceilalţi ani buni strânşi cu sârguinţă de mine.

Am învăţat atât de multe lucruri, încât mă tem teribil să nu le uit.

Am descoperit lucruri noi la mine- deşi nu toate încântătoare- înţeleg acum că poţi face ceva sau poţi fi cineva doar atunci când te cunoşti suficient de mult…dar nu total…ar fi o dezamăgire în plus.

Am luat decizii şi hotărâri bune iar apoi, am simţit bucuria culegeri laurilor pentru ele.

Mi-am mărit numarul de prieteni iar acest lucru e strâns legat de gândul anterior.

Am găsit bucurie în lucrurile spirituale iar asta mi-a dat stabilitate şi forţă.

În ultimul rând, dar deloc lipsit de importanţă…zilele trecute am aflat că, a existat un material din care se confecţionau cămăşi, material cu denumirea de “antijeg” având cum deja bănuiţi, o culoare specifică .

Noul an mi-l doresc liniştit şi lung.

….vreau să învăţ să cânt la un instrument şi să-mi savurez cum se cuvine începutul ultmului an de studenţie…

Vreau să fie anul în care voi uita sa mă mai vait, voi fi mai cumsecade decât media şi cu obraji mai subţiri…

… un an în care să visez mult iar în cele din urmă să învăţ să fac ciorbă de perişoare.

Cam atât.

…Taina…

Trecând de-a lumi taine mari, fiind sărac cu duhul,

Un om mergea pe-al mării val, având în ochi trecutul.

 

“Nu-i greu să-l port şi nici nu doare

Gândea străinul aplecat,

Mă mint din nou… nu am onoare

Îşi zise el apoi mirat.”

 

Cu ochi duioşi privea la apa, ce maiestoasă-i oglindea

Chipul trecut-brăzdat de riduri, ce făr’ de farmec…îl purta.

Atunci se ridică-n picioare strigând puternic către vânt:

Nu voi muri ! Voi sta-n picioare, şi-apoi căzu greu la pământ.

 

Lumina-i mângâia obrazul şi fu trezit de-un susur blând,

Nu mai putea să se ridice, şi-atunci privi spre cer zicând:

“-O de-ai veni iarăşi la mine, aş uita tot şi aş putea

Să cânt, să joc, să fiu ferice…o de-ai veni, Tu m-ai salva!”

 

Căzut în grea visare şi fără viaţă-n trupu-i slab,

Omul zvâcni să stea-n picioare, dar vlaga îl dădu-n vileag.

“ Sunt slab îşi zise, mic şi gol…

Tot ce mai vreau…e ca să mor…”

 

Din cer o stea căzu atunci, iar omul se trezi îndată

Nu mai simţea nici greu, nici pată…

 

“Oare-a venit ? Oare m-aşteaptă?”

 

Mergând pe-al mări val, un om - avea în ochi iubirea,

Ştia care e taina acum….”El” a învins pieirea.

…Vin sărbătorile…

Vin sărbătorile.

Dincolo de reclama de la coca cola, dincolo de zapadă, dincolo de casele norocoase care au sobe cu lemne, dincolo de brazi împodobiţi, dincolo de mese îmbelşugate, dincolo de frenezia cumpărăturilor, dincolo de dezamagirea unei prea scurte vacanţe…cu ce rămânem de sărbători ?

O să mă duc acasa şi o să dorm precum Bamse după ce mânca miere. O să fac cartofi în jarul de la sobă. O să joc rummy “ pe etalatea’ “ cu tata. Poate o să şi colind. De câteva zile cânt colinde în asemenea hal încât Emil într-un acces de exasperare mi-a recomandat Conservatorul… acum doar le ascult, dar, tot îmi mai scapă câte un refren…

Cât despre vacanţă… e ca o febră: îţi creşte temperatura doar pentru a te răci brusc pe 1,2 ianuarie. Tot îmi place.

E zăpadă multă şi sunt mai conştient ca niciodată că iarna asta va trece repede...

 

Închei cu urări de bine pentru cei ce-şi varsă febra citind ce scriu eu pe aici, să aveţi de toate…îndeajuns de multe ca să vă fie bine şi îndeajuns de puţine ca să rămâneţi cu picioarele pe pământ.

Sărbători faine!

…Toate pânzele sus…

Deşi îmi doresc a excela în paralelism vizavi de politică…nu-mi pot reprima spiritul critic, prin urmare acesta urmează a refula în scris.

Am trăit clipe emoţionate (n-am uitat să adaug un “n”) şi încărcate de dramatism mioritic,  mustind precum un borhot ce se respectă. Am votat demonstrând încă odată lumii întregi că suntem civilizaţi.

Cu ocazia asta am aflat şi valoarea noastra ca popor, valoare oglindită sublim de plastic de cea a candidaţilor…Dan Puric m-ar contrazice…

Nu sunt din cale afară de pesimist, câteodată chiar,  prind optimismul bine de mâneci, cu toate astea ştiu că un viitor ferice, lumea în general n-o să aibă, cât despre România…cuvintele sunt de prisos.

Ieri când veneam de la Biserică, mă gândeam amuzat la alegeri,  tot atunci,  mintea mea a zvâcnit artistic în versuri:

“Cu cât mai puţină politică ştii

Cu-atât mai bun politician vei fi”

Se pare că am avut mai multă dreptate decât mi-aş dori să fi avut.

Singura mea consolare, e că mi-a placut mult romanul “Toate pânzele sus”.

…Necazul cel mare V: frunze de nuc…

De trei zile mergeau încontinuu. Călătorul păşea în fruntea micului grup de oameni, aranjaţi în şir indian iar ei călcau pe urmele lui.

Pe targa improvizată, acoperit de pături Străinul privea cerul senin şi albastru, ce-i părea fără sfârşit, îl sorbea din ochii săi limpezi şi pentru o clipă doar, buzele-i se îngustară într-un surâs...

O cutâ adâncă îi brăzda fruntea îngustă, năpădită de păr castaniu şi neîngrijit. Deodată cuta i se adâncii nefiresc, amintiri pierdute îşi făceau loc în gândurile lui…

<< Întins pe o pătură la umbra unui nuc cu o coroană uriaşă şi frunze foarte verzi, Străinul privea cerul de un albastru marin, ce-i părea fără sfârsit…Auzi o voce cunoscută şi nespus de dragă, încercând să-şi ascundă râsul închise ochii, mimând cel mai adânc somn. Lângă el, apăru o fetiţă cu părul vâlvoi şi abia ţinându-şi răsuflarea…urcase în fugă mica pantă ce ducea la nuc. Fetiţa se întoare şi cu o voce zglobie zise:

-Mami ! Tata doarme! Pot să-l trezesc ? Pot ? Pot ? Pot ?

Ţinând în braţe tot felul de aranjamente specifice unui picnic, mama fetiţei, soţia Străinului, încuviinţă cu un zâmbet, iar dinţii îi străluciră în soare ca două şiraguri de perle…

Fetiţa se apropie timid de bărbatul culcat pe patura cu motive florale, întinzând mâinile spre umarul lui…înainte să-l atingă însă, acesta sări drept în picioare şi-şi luă fetiţa în braţe. Ţipătul ei de spaimă, se transformă aproape instantaneu în cel mai curat hohot de râs fericit.

Frunzele de nuc emanau un miros ameţitor.

Străinul plecă apoi să aducă vreascuri pentru foc. Când se întoarse, găsi totul pregătit. Se înfruptară din toate, amuzându-se copios de giumbuşlucurile fetiţei care parcă nu avea stare…

-Ştii dragul meu, Maria, m-a invitat la locul acela unde merge Duminică de Duminică. Cred ca o să merg odată acolo, pare aşa de fericită!

-Adica noi nu suntem fericiţi ? zise Străinul zâmbind în timp ce-i dădea un bobârnac fetiţei…Suntem fericiţi, nu avem nevoie de părerile unor mistici….îi cunosc pe toţi, sunt oameni de treabă dar…

-Dar ce? Câteodată mă gândesc la ce spun şi au atât de multă dreptate…

-Îmi dai te rog sarea? Faţa Străinului se întunecă, iar soţia sa înţelese că trebuie să schimbe subiectul…păli uşor, şi apoi trecu sarea soţului său.

-Poftim! Nu-i aşa că a ieşit bun?

-Excelent draga mea…te iubesc.

Se priviră în ochi, iar el înţelese pentru prima dată că soţia sa e mult mai capabilă să înţeleagă lucrurile spirituale, decât va fi el vreodată…”Poate o să mergem totuşi în locul acela” îşi zise Străinul, în timp ce aranja drăgăstos bretonul fetiţei.>>

Grupul se opri pentru prima dată în trei zile. Călătorul împărţea indicaţii oamenilor săi.

Curând în tabara oamenilor, se înălţaseră câteva corturi iar focul pâlpâia timid.

Străinul plângea. Acum cerul nu mai era albastru. Un ruginiu nesănătos îi luase locul. Muşcă din bucata de pâine, întinsă de Călător, şi începu să mestece automat.

Închise ochii şi pentru o clipă simţi în nări mirosul frunzelor de nuc…