Friday, January 13, 2012

XY-Doamna Leti


Când deschise ochii și descoperi vechiul dormitor, cu tapet înnegrit ce începuse să se cojească și  fereastra astupată de un oblon din lemn masiv, XY fu cuprins de o stare ciudată.

“am venit aici ca să dorm și am dormit, acum mă simt de parca m-aș fi trezit în locul greșit” închise ochii și aranjându-și perna se întinse până își auzi oasele pârâind.

“cred că mi-e sete, de când nu oi mai fi băut apă? ce rău arată camera asta, mi-aduc aminte că de când am venit aici am zis c-am să o refac și uite că n-am făcut nimic; mă enervează starea asta, de ce mă tot gândesc că nu m-am trezit unde trebuie? o fi de la prea mult somn; sau poate am visat, da! am visat! ce am visat? să vezi că iar mi-am uitat visul! nu, nu l-am uitat, că altfel n-aș fi rămas blocat în starea asta ciudată, ce am visat? ce am visat? mi-e tare sete; cum ar fi dacă aș avea un motan mare, bătrân și un pic scrântit, ca să semene cu mine ? de când nu am mai băut apă? pfiu, visul ăsta; m-am odihnit bine, văd clar și nu mă doare capul; aș fi în stare să am grija de un motan? ce mi-a venit cu motanul? pfiu! am visat un motan! asta era! un motan scrântit, un câine uriaș și o insulă cât se poate de misterioasă! să vezi că…”

 Niște zgomote puseră capăt stării meditative în care se găsea XY. Așa că, acesta sări voios din pat și înainte să coboare scările începu să strige pe un ton cât se poate de teatral:

-Doamna Leti! Iar îmi faceți vizite inopinate? Păi se poate? Ce mă fac eu fără somnul de frumusețe?

De jos, o voce feminină, de o răgușeală hazlie începu să turuie:

-oioi conașule! vai de lume cu vocabularele astea că io nimica nu înțeleg din ce vorbești matale, știu io că faceți anumea, ca să râdeți de mine! Sunt femeie bătrână! Vai de lume cu câte am pe cap și uite ce mizerie, uite cărțile astea aruncate-n tot locu’ de ce nu vrea conașu să le pun cum știu eu?

XY ajunse la parter coborând scările în spirală, aici, o femeie zdravănă, mică de înălțime, cu o basma cât toate zilele înnodată turcește pe un cap rotund cu obraji mari și roșii, se învârtea de colo colo ștergând praful și punând o oarecare ordine în haosul din zona de studiu a lui XY. Când îl văzu, își puse mâinile în șolduri, se lăsă puțin pe spate și rostogolind ochii ei mici și verzi, continuă să vorbească:

-mizerie conașule, mizerie multă, ce te-ai face dumneata fără mine? of of, că mă apucă mila și plânsul când mă gândesc că stai aicia ca un cuc și n-are nimeni grijă de dumneata!

-Doamna Leti! Eu.. încercă să o întrerupă XY, dar nu reuși așa că, se așeză în scaunul balansoar, privind duios la faptura care se agita într-un fel atât de fermecator.

-nu nu, nicio doamna Leti! am adus lapte! să nu vă prind că nu îl beți! e pus acolo, și arătă spre bucătăria, în care XY nu intra niciodata, of, multă treabă, multe probleme, Costică al meu s-a dus la lemne și a venit acasă plin de benghiuri și am zis că nu-l mai las în veci! ce știi dumneata…hai să pun eu ceasloavele astea unde trebuie! hai să eliberăm aicia că e ditamai, ditamai…negăsind un cuvant potrivit își folosi brațele scurte ca să-i arate lui XY dezastrul ce domnea de jur imprejur, apoi oftă a pagubă și privi melancolică spre XY, semn că de acum putea și el să înceapă a vorbi.

-Doamna Leti, ce bine vă stă cu basmaua astăzi! Să vă povestesc ce am visat azinoapte?

Femeia făcu ochii mari, ridică sprincenele a mirare și privi speriată stânga dreapta, adaugând momentului exact ce avea nevoie pentru a deveni comic.

-Aoleo maică, vai de lume, ce-ai visat conașule? Și se apropie de XY făcându-și cruce.

XY îi povesti cât mai pe larg despre motanul fără o ureche și câinele galben uriaș, care puteau vorbi și umbla mai dihai ca în povești. Se amuză teribil de culorile feței aprigei doamne, care se schimbau rapid pe măsură ce el povestea câte un nou detaliu. La sfârșit, arborând o mină solemnă, aceasta zise:

-E semn rău conașule. Semn rău. În loc de oameni văzuși lighioane…pfiu, vai de lume și de capu’ ăsta al matale. Si se scutură sub un fior.

Mai trebălui o vreme prin casă și apoi plecă lăsând în urmă-i un nou torent de sfaturi și amenințări ce priveau în special consumul laptelui din bucătărie.
XY o conduse până la poartă și apoi o urmări cu privirea până când dispăru dupa colțul unei case vecine. Binedispus, se întoarse și se așeză înapoi în scaunul balansoar. Se tot gândea la pitorescul său vis. Deodată, se ridică și cu mișcări febrile ajunse în fața biroului. Luă loc și începu să scrie. Termină și citi mulțumit.

“ca să vezi! m-am ales cu ceva, o idee!ce-o să mai storc lighioanele astea de aventuri! n-aș putea avea grijă de un motan; mi-e sete”

Tuesday, December 20, 2011

XY-vis


XY urcă în singura cameră de la etaj care putea fi folosită și care îi servea de dormitor. Ajungea aici destul de rar pentru că de ceva timp nu mai putea să asocieze noaptea cu somnul. Azi însă, după vizita neașteptată, surescitat și incapabil de gânduri limpezi voia să doarmă, să se odihnească. Spre încântarea sa, adormi repede.

Barca înainta ușor, săltând jucauș peste valuri. Vântul sufla puternic și cât se poate de favorabil direcției de navigare, iar mica velă, umflată, făcea să scârție singurul catarg al zglobiei ambarcațiuni. La cârmă, un câine uriaș, galben, cu urechi pleoștite și un trabuc gros în gură. Din când în când ducea la ochi un ochean lung și privea undeva în zare plescăind satisfăcut din buze. Așa făcu și acum, numai că, de data asta plescăi și scăpă pe gât trabucul fumegând. Începu să tușească și să mormăie înjuraturi teribile. Continuă așa o vreme, apoi se liniști întorcându-se la starea de dinainte. Undeva în față, o limbă de pământ începuse să se zărească…

Pe un dâmb, la umbra unui palmier pitic, întins pe un pat improvizat din tot felul de frunze și crăci, un motan dungat cu o ureche lipsă și mustăți lungi, rostogolea de colo colo un ghem de ață.

-cine ești?

-cum adică cine sunt? Ce-ți veni?

-uite așa…dacă tot suntem blocați pe insula asta, aș vrea să știu cine ești!

-bine măi, dar sunt trei ani de când ne știm, cam mult ți-a luat să-mi pui o astfel de întrebare!

-îmi răspunzi sau nu?

-îți răspund. Mă cheamă Ghem. M-am născut în Brazilia, în copilărie  mi se tot spunea că am un destin măreț, că voi ajunge într-un palat și acolo voi trăi în huzur și pofte, așa că am început să cred că la mine, norocul și-a făcut cuib. Numai că, într-o noapte m-am trezit ud, zăcând pe o plajă, departe de palat, huzur și pofte!

-vai măi Ghem, dacă aș fi știut, altfel ar fi fost traiul nostru! De ce nu mi-ai spus lucrurile astea? De ce ai așteptat să te întreb?

-pentru că eu nu vorbesc neîntrebat, la fel cum nici nu mă mișc de nu sunt mișcat.

-ei acuma…

-...

-adică toate conversațiile noastre au fost de fapt întrebări de-ale mele?

-da.

-iar răspunsurile…răspunsurile tale, ce au fost?

-întradevăr! Ce au fost?

Exact atunci, o mică barcă lovi țărmul făcând catargul să geamă zgomotos. Motanul dungat ciuli singura ureche și privi atent cum un câine galben, uriaș, se apucă să tragă barca pe nisip, apoi deschide o ladă mare din lemn de unde scoate un fes marinăresc și o carabină. Câinele își puse fesul și își agăță pe umăr carabina. 

-Hei! Tu de colo! Stai așa! Motanul începu să strige din toți bojocii spre câine.

În loc de răspuns, simți șuierând un glonte aproape de propria-i scăfârlie. Se gândi amuzat că de n-ar fi avut dinainte o ureche lipsă, acum sigur ar fi avut una. Începu să râdă puternic și dispăru într-un desiș stufos, rostogolind ghemul  de ață în urma sa.




Sunday, December 18, 2011

december child

december child

Friday, November 18, 2011

mereu


…și de ceva timp plouă întruna,
nu te chem, rămâi acolo
diminețile sunt tot la fel
jilave
curg nori zbârliți de-a mării vintre
obișnuiam să cunosc pașii tăi
dar
de mult nu ai mai trecut
pe acolo unde mereu te aștept
de fapt nu mereu,
am încetat să devin, așa că
 timpul îmi joacă feste
știu că nu mai vii, că niciodata nu o să mai vii,
dar prefer să aștept mereu decât
să ascult nevorbirea-ți
 mereu nu există…




Tuesday, November 15, 2011

15/11


crepuscul absent, visez adâncirea gingașă a unui val violet. îmi descarc desagile poticnindu-mă.cerul e stropit cu pete de noroi; în așteptare, întunericul clocotește ferice…

Wednesday, October 26, 2011

...trecători...


…și dintr-o dată condensul a început să picure. Grozav miros străzile chiar înainte de a începe să ningă. Câteodată ceața acoperă nopțile dintr-o pudică toană astrală. Atunci visele țin mult deși ajung spre dimineață.

Caraghios, netot dar cuminte, versul știrb al unei melodii vechi mi se agață lasciv de ureche. Mă amestec prin trotuare umede și citesc sinistrele fețe ale celor pe care nu-i voi mai vedea vreodată. Ciudat că între trecători plutește o misterioasă relație, de parca întersectarea lor ar ține loc de ” bună ziua”.

Câteodată mă afund în achiziția unor impresii ce atrag doar prin lipsa de sens, direcție și fond. E libertate în prostie.

Mă întorc condamnat printre trecători. Cenușii, cu paltoane lungi ori geci lucioase, cu capete vârâte între umeri, priviri piezișe și buze strânse…