…before the morning…

…credeam…

 

credeam că am scăpat de nea

credeam că a uitat să cadă

și poate

a-nvățat să șadă

pe-a lumii neaprinsă stea

 

credeam că am uitat de tine

credeam că sorții se aruncă

speram

o viață să-mi ajungă…

în schimb eu cer minuni divine

 

credeam c-am fost profund și stoic

dar tu mi-ai spus că-i doar o joacă

iar azi

mă scald în promoroacă

și-ascund sub colb un gând eroic

…mama…

 

Intru în bucătărie și mă duc direct la ea. Părul ei odată negru, acum încărunțit destul de ciudat, cu o suviță complet albă distingându-se dintre firele de păr grizonat, mi se pare extraordinar de frumos. Mai ales suvița cea albă, de care mă simt în mod direct răspunzător… mă apropii de ea și o sărut pe creștet. Ea zâmbește ușor și îmi întinde o farfurie. E bine acasă.

(fragment jurnal 15.01.2011)

…fără aștri…

Ieşi afară. Ceaţa densă îl învălui cât ai clipi. Fără a sta pe gânduri, porni hotărât de-alungul străzii pavate cu piatră cubică. Sunetul paşilor săi se auzea sec şi regulat. Nu putea dormi atunci când lumina difuză a nopţii refuza să-i scalde fereastra; cele mai teribile gânduri îi asaltau atunci mintea, alungându-i somnul.

Încercă să-şi urmărească un gând. Nu reuşi. Înainte de a-l putea duce la capăt, un altul sau chiar mai multe deodată, apăreau de niciunde transformând procesul gândirii într-o masă vâscoasă, din care i se părea imposibil a ieşi. Mergea înainte fără a fi cât de puţin conştient de asta, cu capul plecat, ochii mijiți şi buzele strânse, trădând starea de surescitare ce-i cuprinsese fiinţa.

“…o pălărie de paie pe care să o port vara, cea veche nu mai e bună, mâine o să fie frig oare ? habar n-am, nu sunt de la meteo; de când nu m-am mai uitat la meteo ?  mâine sigur va fi mai cald decât azi, azi…azi a fost cald ? nu mai știu; am văzut-o şi era cât pe ce să o întreb ceva, bine că nu am deschis gura, m-aş fi bâlbâit eu cumva; cum să mă bâlbâi ? de parcă n-aş mai fi vorbit cu ea până acum; eh şi mâine am să o văd şi poate…”

Se miră de lejeritatea cu care mintea sa reuşea să se eschiveze din faţa oricărei încercări de a o pune sub control.

Noaptea fără de aştri îi juca feste. La un moment dat se opri. Înălţă capul şi scrută împrejurimile cu privirea. Se afla într-un parc cu copaci mici, rari şi alei înguste. Privirea îi căzu pe o bancă şi porni într-acolo. Se aşeză şi-şi prinse capul în mâini. Simţea cum tâmplele îi zvâcnesc şi strânse din dinţi. Ar fi dat orice pentru o clipă de linişte.

Pierdu noţiunea timpului.

“… de ce m-am oprit ? stau aici pe o bancă singur, de parcă aş fi cine ştie ce nebun, oare sunt nebun ? am fost să cumpăr mere dar nu am cumparat, erau urâte; am scăpat pe jos o grămadă de lucruri, nu ştiu ce am avut, de regulă nu mi se întâmplă să fiu neîndemânatic; nu ştiu dacă ea va reuşi să reziste atacurilor lui pătimaşe, sunt curios să văd cum va evolua situaţia; dacă aş avea în clipa asta tot ce îmi doresc să am, aş fi oare dintr-o dată fericit ? eu pot fi fericit ? ”

În spatele lui, un câine începu să urle. Tresări speriat, se ridică şi porni mai departe. Când se opri din nou, era aproape dimineaţă. Avea o faţă senină iar culoarea îi revenise în obraji. Zâmbind din colţul gurii privea admirativ spre orizontul sângeriu…

XY oftă.

‘’…nu înțeleg de ce gardul ăsta e din lemn, nu s-au gândit că va putrezi ? “

…1 / 2…

• 1: Da?
• 2: Da…
• 1: Nu am ştiut, iartă-mă
• 2: De ce să te iert ?
• 1: Chiar nu am ştiut, îmi pare rău.
• 2: Lasă…
• 1: Nu înţeleg de ce eşti aşa…
• 2: Poftim?
• 1: De ce nu înţelegi?
• 2: Ce anume?
• 1: Totul!
• 2: ?
• 1: În fine.
• 2: Eşti bine?
• 1: Da sunt bine……cuuuum măi să fiu bine?
• 2: Nu eşti bine?
• 1: Nu!
• 2: De ce?
• 1: Poftim?
• 2: Nu mai înţeleg nimic.
• 1: Nu mă mir!
• 2: Pfiu…

…“Sărut mâna”...

 

M-am mutat în actualul cămin vara trecută. Tot atunci am cunoscut-o pe doamna care are grijă ca toate lucrurile de aici să arate cât mai curat. Voind să las o impresie bună ca şi nou venit, atunci când am întâlnit-o prima dată, am salutat-o cu binecunoscuta formulă “Sărut mâna”. Mare mi-a fost mirarea să văd că în urma acestui salut, nu a schiţat nici un gest ci cu o indiferenţă naturală a privit prin mine şi a trecut mai departe.

Acest episod s-a repetat în toată perioada următoare. La un moment dat am zis că nu are rost să o mai salut şi chiar mi-am propus să fac asta…numai că nu am reuşit. M-am resemnat, apoi m-am obişnuit…în cele din urmă mi-a devenit chiar simpatică tocmai datorită acestei indiferenţe.

Azi pe când mă întorceam în cămin, am întâlnit-o în curte. Am salutat-o ca de obicei şi am dat să intru în cămin, numai că… ea s-a oprit, mi-a zâmbit abia perceptibil şi m-a salutat cu o scurtă înclinare a capului.

Cât pe ce să rămân ca la dentist.

Se pare că un anume fel de încăpăţânare, dă rezultate.

…XY XX…

 

XY intră în sala aproape plină şi căută cu privirea un loc liber. Îşi croi drum într-acolo şi răsuflă uşurat, se putea relaxa acum. Bine făcut dar fără a ieşi în evidenţă prin asta, avea părul de un negru mat, ce reliefa paloarea aproape cadaverică a feţei. Ochii înfundaţi în orbite purtau vizibil povara multor ore de nesomn. Nasul acvilin şi bărbia proeminientă completau aspectul extrem de expresiv al tânărului XY. Privindu-l rămâneai cu impresia că îi poţi desluşi trăsăturile caracterului.

Adâncit în gânduri XY, nu observă apariţia ei.

XX intră grăbită şi arboră un zâmbet vesel, în contradicţie cu întunecimea sumbră a privirii sale. Păşea uşor, mergând aproape pe vârfuri. Studia atent chipurile celor ce o înconjurau. La un moment dat privirea îi căzu peste XY, tresări abia perceptibil şi o umbră trecu rapid peste chipul ei. Îndreptându-se spre el, chipul i se transformă.

Zâmbetul îi pieri ca prin farmec, sprâncenele i se arcuiră, iar ochii scăpărau văpăi. Părul des şi buclat ce-i cădea peste umeri, sălta în ritmul paşilor ei. Se opri lângă el, îşi trecu mâna prin păr şi spuse:

-Şi tu aici? Nu aş fi crezut…

XY auzi sunetul voci ei şi fu scuturat de un fior. Se încordă ca un arc şi se întoarse spre ea. N-o mai văzuse de mult…

“ Cum de a apărut aici ? Ce m-a întrebat? Ce să zic ?” Mintea lui XY rostogolea cu repeziciune întrebări şi gânduri apăsătoare în timp ce ochii îi erau absorbiţi de chipul ei. Descoperi cicatricea mică de deasupra ochiului ei stâng. Era vizibilă doar dacă ştiai că trebuie să fie acolo. Îşi aminti cum descoperise acest mic semn şi-şi simţi inima luând-o la goană….

-Bună, bâigui el. Apoi dregându-şi glasul continuă:

-Nu mă aşteptam să vii aici…mai vru să spună ceva dar uită cu desăvârşire că e capabil să se exprime în cuvinte…XY zâmbea.

Simţi trezindu-se înăuntrul său o fericire profundă şi liniştitoare. Fără a mai ţine cont de nimic o întrebă:

-Îţi aminteşti ce am vorbit ultima dată când ne-am văzut ?

Spre uimirea lui, zâmbetul ei persistă.

-Da, zise ea, îmi amintesc, apoi cu un gest copilăresc luă mâna lui şi o strânse cu putere. Se ridică pe vârfuri şi-i şopti la ureche: “Ai avut dreptate, tot timpul ai avut dreptate”.

Dintr-odată un zgomot puternic năvăli în sala arhiplină. Oameni începură a fugi care încotro. În vacarmul creat, XY pierdu mâna fetei. Disperat începu să strige dar în van…XX dispăruse. Zgomotul îşi mări intensitatea, transformându-se în ceva din ce în ce mai cunoscut.

XY deschise ochii şi cu un gest maşinal opri ceasul deşteptător ce suna pe noptieră. Oftă şi sări din pat.