Wednesday, January 2, 2013

când


când nălucile devin mai mult decât aș îndrăzni eu să fie

când aud cuvinte ce de regulă doar se citesc

când întâlnesc un sfânt

când descopăr amintiri de care n-aveam habar

când posed un adevăr palpabil

când cred



Saturday, December 22, 2012

...ai ics ai igrec...


Alergând haotic prin hățișurile încâlcite de un verde aproape grețos, reușea să târască în urma sa ghemul de ață într-un mod cât se poate de curios; treaba asta nu îl încurca deloc, ba mai mult, judecând după grimasele ce-i aduceau mustățile lungi într-o poziție aproape verticală, ai fi zis că e cât se poate de încântat de ce se întâmplă.

Salturi în zig zag și zmucituri. Când în sfârșit se opri, fără să arate nici cel mai mic semn de surescitare fizică, motanul dungat se ridică pe picioarele dinapoi și apucă cu un soi de adorație ghemul, ridicându-l cu membrele rămase libere. Se afla în fața unei limbi de nisip apărută cine șţie cum în mijlocul vegetației ce aducea a junglă. Fără dar și poate, insula ar fi putut oricând face cazul unei excelente experiențe botaniste…

Motanul, departe de a fi în vreun fel afectat de dramatica schimbare de peisaj, se îndreptă spre mijlocul limbii de nisip, loc marcat cu o piatră uriașă, de un alb strident. Piatra avea o gâlmă, un fel de ieșitură în partea superioară, ce parcă ar fi vrut să nu ia parte la forma și așa ciudată a uriașului bolovan. Tot ce reușea gâlma însă, era să accentueze impresia de formă perfect rotundă a corpului de care se dorea a fi despărțiţă. Motanul se gândise de multe ori la treaba asta neînțelegând cum realitatea imperfecțiunii devenea neglijabilă în contact cu impresia perfecțiunii.

De data astă însă nici măcar nu privi spre monumentul cu pricina. Ținând ghemul la piept, pășea cu grijă în nisipul fin. Deși era clar că trebuie să ajungă lângă bolovan, nu urmă cel mai scurt drum într-acolo, ci începu un traseu la fel de anapoda precum goana care îl adusese în locul acesta.

-Ghem, crezi că musafirul nostru șţie care e treaba cu insula asta?
-Cum vine asta? Te pomenești că tu știi!
-Aș zice că știu mai bine decât el!
-Ai zice, ai face, ai ics ai igrec.

Urmă o pauză în care motanul, vădit vexat își mângâie locul unde odată obișnuia să fie o ureche.

-Crezi că o să reziste mai mult de câteva zile?
-Puțin a lipsit să te nimerească. Are aerul unia care șţie cum să-și poarte de grijă.
-Oare?

Se auziră trei împușcături la intervale egale. Motanul oftă și începu să se joace cu ghemul. După un timp ai fi zis că somnul l-a răpus…

Un fel de ceață începuse să se adune în jurul insulei. Groasă, pe alocuri opacă, alteori străvezie, în scurt timp acoperi insula, într-o încercare furibundă de a o proteja de căderea nopții. Ca la un semnal toate zgomotele de fond încetară, lăsând să se instaleze o liniște mormântală.

Câinele se opri din curățatul carabinei. Se cuibări în culcușul făcut din crengi mestecând nervos câteva foițe de tutun.
“Cine m-a pus să accept ? Când o să mă satur de aventuri culese din porturi străine?” Își amintea foarte limpede zâmbetul șiret al bătrânului guvernator. “Un cufăr acum și două când te întorci!” îi spusese…
Perspectiva micii lui comori îi schimbă starea de spirit și scuipând foițele de tutun își zise că mâine o să trebuiască să se descotorsească de leșul pigmeului care îl atacase sărindu-i în spate dintr-un copac, și care zăcea acum cu trei găuri în piept, învăluit de ceața ciudată ce acoperea insula ca o plapumă.

Târziu în noapte, după ce citi de multe ori, corectând și schimbând pasajele nelalocul lor, XY se ridică de la masa de scris și se apropie de șemineu. Își sprijini fruntea de marmura rece încercând să scape astfel de migrena ce-i strângea capul. Simțea o nemulțumire acută, fără motiv anume. Ieși din casa veche și o luă spre centrul orașului numărând febril fiecare pas. Din când în când, se intersecta cu tot felul de oameni ce-i păreau cu toții la fel, umbre prelungi lipsite de viață. Încercă să țina ochii închiși cât mai mult, mijindu-i doar cât să nu se împiedice. Se gândea la ea. Îi părea rău că îi spusese să plece. Se simțea slab. Într-un târziu găsi banca și se așeză oftând. Câinele costeliv îl recunoscu și începu să se gudure afectuos.

Dimineața îi găsi pe amândoi dormind. XY cu pălăria pe ochi, bărbia în piept și câinele făcut covrig la picioarele sale. Un copil cu o geantă preaplină de ziare striga titluri provocatoare. Forfotă. O nouă zi.








Friday, December 14, 2012

Hurts like Heaven


Pășesc rapid și zăpada scârțâie plăcut sub bocancii moșteniți de la tata.

Traversez strada Mătăsari. Obsedantul semafor nici de data asta nu s-a făcut verde.

Îmi îndesc capul între umeri încercând să storc de puteri un fular cu doi ani vechime.

Apăru din senin. O explozie albă în urechea mea dreaptă. Mă dezmeticesc la timp ca să văd doi copii alergând îndărătul unui gard verde de fier. Ei râd. Eu pun mâna pe clanță.

Mă opresc însă. Și râd. Mult.

Copiii nu mai se văd. 



Wednesday, November 14, 2012

135


Mașina oprește greoi în stație. E frig. Mă așez pe un scaun gri. Lângă mine o doamnă și cotul ei în coastele mele. Ating geamul și închid ochii. Cândva citeam cărți cu piei roșii și prerii nesfârșite.

Timp. Mișcare. Viață. Amintiri.

Realizez că sunt aproape devenit. Habar n-am cum s-a întâmplat.

Încă o tanti. Are capul aplecat într-o parte și privește fix pe lângă urechea mea dreaptă. Aud o conversație telefonică. Două minute; un sirop de calitate atât de proastă încât atinge geniul. Îmi propun să nu privesc într-acolo. Am reușit, dar mi-a părut rău.

Câteodată pot simți bucăti din trecut. E frumos până apare dorința unui prezent acordat trigonometric.

Îmi sprijin capul de geamul mare. Aș da orice pentru o gumă turbo.




Saturday, September 22, 2012

Tranziţii


Acel timp în care nu se întâmpla nimic, iar tu fiind conştient de asta, te lansezi în aşteptarea momentului de după. Câteodată aştepţi puţin, câteodată însă, uiţi de când ai început să aştepţi. 

Ori asta înseamnă un fel de ofilire a acelui ceva al tău oricare sau orice ar fi el. Din cale afară de ciudat e că nepăsarea tinde să acompanieze acest episod iar dorinţa oarecum sadică de a vedea cât de mult poţi să înduri îşi face apariţia. 
Idei multe, bune şi proaste laolaltă ajung să fie ignorate cu o constanță absurdă. Un refuz aproape complet. 

Dorinţa de a evada din propriu-ţi caracter. Negăsire. 

Nopţi cu adormiri stricate. Vise bruşte, fără sfârşit. 

Rutina ajunsă cea din urmă coloană nefisurată. Iar apoi, aşteptare. 

Depărtarea unor momente dragi; conştientizarea faptului că nu pot fi niciodată mai mult decât amintiri. Iluzii şi minciuna unui etern de crunt mâine. 

Refugiul în spiritualitate ca punct terminus. Sinceritatea lăsând loc unor emoţii ieftine, condamnate uitării. Bucuria unui nou început. Umbra întrebării, al câtelea. 

Cândva târziu, se opreşte. Nu îţi poţi da seama că s-a terminat decât atunci când ai să o iei de la capăt. Iar. Cumva credinţa în pauze nu dispare, lucru care adaugă îndeajuns de mult ireal situaţiei pentru a te face să treci din nou prin spiritualitate. Se pare că ar exista o cale ca odată ajuns acolo să poţi opri totul şi să scapi. Sunt puţini însă cei care fac mai mult decât să vorbească despre asta. 

Ameţeala apare greu; singurul lucru ce rămâne îndeajuns de logic pentru a nu-ţi pierde minţile. 

Tranziţii 

Sunday, August 5, 2012

Azilul



Azilul de bătrâni de la Străulești. Construcția modestă aflată încă în renovare, adăpostește poveștile unor oameni părăsiți. Iarba, pomii și superba capelă din lemn, par cât se poate de potrivite pentru ca un om, fie el chiar bătrân să-și găsească pacea și liniștea, așteptând radios un sfârșit mai mult sau mai puțin apropiat. Ăsta e gândul ce-ți vine trecând de poarta din fier ruginit. Îl vei alunga rapid însă. Ei nu par sa aibă ochi pentru toate astea. Fețe lungi, ochi triști și aspect descumpănit.

Trecem pe la cei patru bătrâni pe care îi vizităm regulat. Se bucură de noi. Zâmbetele deși sincere, apar cu efort, ca orice lucru de care te-ai dezobișnuit.

Ne apropiam de ultimele versuri ale cântecului când, în salon, intră o bătrână ajutată de un cadru. Abia merge și privește în jur cu uimire. Câteva doamne îi spun că a greșit salonul dar deși aude, nu se oprește. O fată din grupul nostru îi spune acelaș lucru și atunci se întoarce ușor îndreptându-se spre ieșire.

Ieșim și noi. Pe hol, la fel de uimită și nehotărâtă, bătrâna de adineauri se sprijină în cadru. Ajung lângă ea și aud o voce slabă și tremurătoare.

-Domnule, nu știu ce să fac, ce e cu mine? Unde să mă duc?

Încerc să rezolv problema și intru în salonul de alături întrebând dacă acolo e locul ei. Mi se răspunde afirmativ așa că mă întorc la ea și îi spun unde trebuie să ajungă.

-Dar…dar, dumneavoastră nu veniți cu mine?

Are ochi albaștri. Mă privește cu atâta mirare. Îmi ascund emoția și o însoțesc în salon. Șase paturi. O bătrână doarme iar celelalte contemplă tacit întoarcerea în salon a colegei lor. Deodată, agitând un braț extrem de slab, una dintre bătrâne începe să strige cât poate de tare :

-Doctor! Doctor!

Ajung cu bătrâna mea în dreptul patului. Se oprește și mă ia de mână.

-Domnule…nu știu, ce am făcut? Vă rog să mă iertați…nu mai știu ce să fac, vă rog să mă iertați…

Îi strâng mâna și o sărut pe frunte. Începe să plângă. Ochii ei albaștri strălucesc. O rog să se așeze și mă ascultă. Încerc să o încurajez, însă ea plânge în continuare. Apoi brusc se oprește. Mă trage aproape și îmi șoptește în ureche:

-Mi-au luat pensia…nu știu ce să fac, a cui sunt eu? De ce mi-au luat pensia? Unde sunt? Ce fac eu aici?
Și din nou acea expresie mirată care dezarmează.
Când am plecat, mi-a făcut semn cu mâna și m-a rugat să o iert. 

Saturday, June 30, 2012

oraș



Un trotuar. Nu are borduri peste tot și din când în când, o groapă, șanț sau altă formă urbană de relief încearcă să-l ducă departe de ceea ce se vrea a fi. Ajungi să-i cunoști neajunsurile și să-i îndrăgești imperfecțiunile…nu ar fi cazul să te sperii, asta înseamnă doar că poți ajunge acasă pe întuneric fără a-ți juli genunchii.

Într-un anume colț de stradă, șade într-o rână o cabină telefonică. E albastră și mai are un singur geam care deși spart, nu pică pentru că e ținut de zecile de anunțuri și afișe lipite claie peste grămadă. Înăuntru o mică tejghea și un panou gri pe care poți observa ușor locul unde acum ceva timp stătea agățat un telefon. Un dreptunghi de un jeg mai curat.

Vânzătorul de caise. Are un cântar cu cârlig și e un psiholog desăvârșit. Privire pătrunzătoare, gesturi sigure și voce calmă, convingătoare. A învățat tipurile de clientelă. La el întotdeauna kilogramul va cântări mai mult pentru domnu’ care are cămașa vârâtă în pantaloni și pantofi în picioare, îi vorbește cu dumneavoastră și salută când pleacă. Nu pentru că astea ar conta, ci pentru că știe că un astfel de om îi verifică cântarul.