Tranziţii

Acel timp în care nu se întâmpla nimic, iar tu fiind conştient de asta, te lansezi în aşteptarea momentului de după. Câteodată aştepţi puţin, câteodată însă, uiţi de când ai început să aştepţi. 

Ori asta înseamnă un fel de ofilire a acelui ceva al tău oricare sau orice ar fi el. Din cale afară de ciudat e că nepăsarea tinde să acompanieze acest episod iar dorinţa oarecum sadică de a vedea cât de mult poţi să înduri îşi face apariţia. 

Idei multe, bune şi proaste laolaltă ajung să fie ignorate cu o constanță absurdă. Un refuz aproape complet. 

Dorinţa de a evada din propriu-ţi caracter. Negăsire. 

Nopţi cu adormiri stricate. Vise bruşte, fără sfârşit. 

Rutina ajunsă cea din urmă coloană nefisurată. Iar apoi, aşteptare. 

Depărtarea unor momente dragi; conştientizarea faptului că nu pot fi niciodată mai mult decât amintiri. Iluzii şi minciuna unui etern de crunt mâine. 

Refugiul în spiritualitate ca punct terminus. Sinceritatea lăsând loc unor emoţii ieftine, condamnate uitării. Bucuria unui nou început. Umbra întrebării, al câtelea. 

Cândva târziu, se opreşte. Nu îţi poţi da seama că s-a terminat decât atunci când ai să o iei de la capăt. Iar. Cumva credinţa în pauze nu dispare, lucru care adaugă îndeajuns de mult ireal situaţiei pentru a te face să treci din nou prin spiritualitate. Se pare că ar exista o cale ca odată ajuns acolo să poţi opri totul şi să scapi. Sunt puţini însă cei care fac mai mult decât să vorbească despre asta. 

Ameţeala apare greu; singurul lucru ce rămâne îndeajuns de logic pentru a nu-ţi pierde minţile. 

Tranziţii 

Azilul

Azilul de bătrâni de la Străulești. Construcția modestă aflată încă în renovare, adăpostește poveștile unor oameni părăsiți. Iarba, pomii și superba capelă din lemn, par cât se poate de potrivite pentru ca un om, fie el chiar bătrân să-și găsească pacea și liniștea, așteptând radios un sfârșit mai mult sau mai puțin apropiat. Ăsta e gândul ce-ți vine trecând de poarta din fier ruginit. Îl vei alunga rapid însă. Ei nu par sa aibă ochi pentru toate astea. Fețe lungi, ochi triști și aspect descumpănit.

Trecem pe la cei patru bătrâni pe care îi vizităm regulat. Se bucură de noi. Zâmbetele deși sincere, apar cu efort, ca orice lucru de care te-ai dezobișnuit.

Ne apropiam de ultimele versuri ale cântecului când, în salon, intră o bătrână ajutată de un cadru. Abia merge și privește în jur cu uimire. Câteva doamne îi spun că a greșit salonul dar deși aude, nu se oprește. O fată din grupul nostru îi spune acelaș lucru și atunci se întoarce ușor îndreptându-se spre ieșire.

Ieșim și noi. Pe hol, la fel de uimită și nehotărâtă, bătrâna de adineauri se sprijină în cadru. Ajung lângă ea și aud o voce slabă și tremurătoare.

-Domnule, nu știu ce să fac, ce e cu mine? Unde să mă duc?

Încerc să rezolv problema și intru în salonul de alături întrebând dacă acolo e locul ei. Mi se răspunde afirmativ așa că mă întorc la ea și îi spun unde trebuie să ajungă.

-Dar…dar, dumneavoastră nu veniți cu mine?

Are ochi albaștri. Mă privește cu atâta mirare. Îmi ascund emoția și o însoțesc în salon. Șase paturi. O bătrână doarme iar celelalte contemplă tacit întoarcerea în salon a colegei lor. Deodată, agitând un braț extrem de slab, una dintre bătrâne începe să strige cât poate de tare :

-Doctor! Doctor!

Ajung cu bătrâna mea în dreptul patului. Se oprește și mă ia de mână.

-Domnule…nu știu, ce am făcut? Vă rog să mă iertați…nu mai știu ce să fac, vă rog să mă iertați…

Îi strâng mâna și o sărut pe frunte. Începe să plângă. Ochii ei albaștri strălucesc. O rog să se așeze și mă ascultă. Încerc să o încurajez, însă ea plânge în continuare. Apoi brusc se oprește. Mă trage aproape și îmi șoptește în ureche:

-Mi-au luat pensia…nu știu ce să fac, a cui sunt eu? De ce mi-au luat pensia? Unde sunt? Ce fac eu aici?

Și din nou acea expresie mirată care dezarmează.

Când am plecat, mi-a făcut semn cu mâna și m-a rugat să o iert. 

oraș

Un trotuar. Nu are borduri peste tot și din când în când, o groapă, șanț sau altă formă urbană de relief încearcă să-l ducă departe de ceea ce se vrea a fi. Ajungi să-i cunoști neajunsurile și să-i îndrăgești imperfecțiunile…nu ar fi cazul să te sperii, asta înseamnă doar că poți ajunge acasă pe întuneric fără a-ți juli genunchii.

Într-un anume colț de stradă, șade într-o rână o cabină telefonică. E albastră și mai are un singur geam care deși spart, nu pică pentru că e ținut de zecile de anunțuri și afișe lipite claie peste grămadă. Înăuntru o mică tejghea și un panou gri pe care poți observa ușor locul unde acum ceva timp stătea agățat un telefon. Un dreptunghi de un jeg mai curat.

Vânzătorul de caise. Are un cântar cu cârlig și e un psiholog desăvârșit. Privire pătrunzătoare, gesturi sigure și voce calmă, convingătoare. A învățat tipurile de clientelă. La el întotdeauna kilogramul va cântări mai mult pentru domnu’ care are cămașa vârâtă în pantaloni și pantofi în picioare, îi vorbește cu dumneavoastră și salută când pleacă. Nu pentru că astea ar conta, ci pentru că știe că un astfel de om îi verifică cântarul.

Primăvară

Ai uitat că obișnuiai să adormi gândindu-te la orice, pentru ca apoi să visezi că stai sub un scaun albastru, într-un vagon de metrou și ești un soarece arhitect.

Ce ar fi primăvara fără astenici ?

Curând, când lucrurile clare se vor complica până acolo că vei alege să le repudiezi pentru prima enigmă ce-ți va sări în cale, să-ți amintești că orizontul va fi întotdeauna departe de tine. Vei înțelege să-ți sortezi lucrurile după culoare, simplitate și lacrimi. Nu te păcăli cu limpezimi de ocazie. Iubește orice, oricând. Iar când nu mai poți, renunță, te-ai chinuit în zadar, iubirea nu cunoaște neputință.

Privești cerul invocând spirite. Tăcere și revoltă.

Esența te fascinează. Analiză și rațiune. Alegeri, studii. Te lupți să cunoști exteriorul atât de mult încât tu însuți ai devenit exterior, te-ai golit. În tine nu mai e nimic și când acel junghi ascuțit din piept îți aduce aminte de asta, te scuturi, te strâmbi și refuzi. Refuzi să recunoști că esența nu te fascinează, ci îți lipsește cu desăvârșire. Analiza e doar supraviețuire printre snobi iar rațiunea o sârmă subțire, care în mod ciudat, te-ajută să atârni drept.

Când te-ai rugat ultima oară, n-ai simțit nimic. O clipă, ai sperat că poate de data asta, încruntarea sprâncenelor și ținutul pleoapelor strânse, vor reuși să destrame negura din tine, dar degeaba.

Ți se întâmplă mereu ca dorințele să ți se împlinească mult după ce ele au încetat să mai fie dorințe.

Ai renunțat la multe. Te pedepsești cu o jalnică superioritate. Câteodată îți dai seama că unora nu le ești indiferent și atunci, pentru o clipă doar, îți trec prin cap idei, trăiri și visuri. Dar tu, prea obișnuit cu goliciunea-ți interioară arunci totul…cândva vei povesti  că ai avut momente în care ai simțit că trăiești, nimeni nu va bănui însă că pentru tine, o clipă ține doar o clipă.

Cauți ceva. Nu prea știi ce. Și tu, ca majoritatea oamenilor, ai plecat în urmărirea unei himere doar pentru că ți-a fost greu să recunoști o nevoie. Dar cine își mai recunoaște nevoile ? Acum toți caută, și se mândresc cu faptul că nu pot găsi, de parcă acest lucru ar fi rămas singurul în stare să le dea unicitate. Recunoaște-ți nevoile, cine știe, poate vei primi un graal.

Privești cerul invocând spirite. Nu te opri, însă din când în când, privește în pământ.

XY-Doamna Leti

Când deschise ochii și descoperi vechiul dormitor, cu tapet înnegrit ce începuse să se cojească și  fereastra astupată de un oblon din lemn masiv, XY fu cuprins de o stare ciudată.

“am venit aici ca să dorm și am dormit, acum mă simt de parca m-aș fi trezit în locul greșit” închise ochii și aranjându-și perna se întinse până își auzi oasele pârâind.

“cred că mi-e sete, de când nu oi mai fi băut apă? ce rău arată camera asta, mi-aduc aminte că de când am venit aici am zis c-am să o refac și uite că n-am făcut nimic; mă enervează starea asta, de ce mă tot gândesc că nu m-am trezit unde trebuie? o fi de la prea mult somn; sau poate am visat, da! am visat! ce am visat? să vezi că iar mi-am uitat visul! nu, nu l-am uitat, că altfel n-aș fi rămas blocat în starea asta ciudată, ce am visat? ce am visat? mi-e tare sete; cum ar fi dacă aș avea un motan mare, bătrân și un pic scrântit, ca să semene cu mine ? de când nu am mai băut apă? pfiu, visul ăsta; m-am odihnit bine, văd clar și nu mă doare capul; aș fi în stare să am grija de un motan? ce mi-a venit cu motanul? pfiu! am visat un motan! asta era! un motan scrântit, un câine uriaș și o insulă cât se poate de misterioasă! să vezi că…”

 Niște zgomote puseră capăt stării meditative în care se găsea XY. Așa că, acesta sări voios din pat și înainte să coboare scările începu să strige pe un ton cât se poate de teatral:

-Doamna Leti! Iar îmi faceți vizite inopinate? Păi se poate? Ce mă fac eu fără somnul de frumusețe?

De jos, o voce feminină, de o răgușeală hazlie începu să turuie:

-oioi conașule! vai de lume cu vocabularele astea că io nimica nu înțeleg din ce vorbești matale, știu io că faceți anumea, ca să râdeți de mine! Sunt femeie bătrână! Vai de lume cu câte am pe cap și uite ce mizerie, uite cărțile astea aruncate-n tot locu’ de ce nu vrea conașu să le pun cum știu eu?

XY ajunse la parter coborând scările în spirală, aici, o femeie zdravănă, mică de înălțime, cu o basma cât toate zilele înnodată turcește pe un cap rotund cu obraji mari și roșii, se învârtea de colo colo ștergând praful și punând o oarecare ordine în haosul din zona de studiu a lui XY. Când îl văzu, își puse mâinile în șolduri, se lăsă puțin pe spate și rostogolind ochii ei mici și verzi, continuă să vorbească:

-mizerie conașule, mizerie multă, ce te-ai face dumneata fără mine? of of, că mă apucă mila și plânsul când mă gândesc că stai aicia ca un cuc și n-are nimeni grijă de dumneata!

-Doamna Leti! Eu.. încercă să o întrerupă XY, dar nu reuși așa că, se așeză în scaunul balansoar, privind duios la faptura care se agita într-un fel atât de fermecator.

-nu nu, nicio doamna Leti! am adus lapte! să nu vă prind că nu îl beți! e pus acolo, și arătă spre bucătăria, în care XY nu intra niciodata, of, multă treabă, multe probleme, Costică al meu s-a dus la lemne și a venit acasă plin de benghiuri și am zis că nu-l mai las în veci! ce știi dumneata…hai să pun eu ceasloavele astea unde trebuie! hai să eliberăm aicia că e ditamai, ditamai…negăsind un cuvant potrivit își folosi brațele scurte ca să-i arate lui XY dezastrul ce domnea de jur imprejur, apoi oftă a pagubă și privi melancolică spre XY, semn că de acum putea și el să înceapă a vorbi.

-Doamna Leti, ce bine vă stă cu basmaua astăzi! Să vă povestesc ce am visat azinoapte?

Femeia făcu ochii mari, ridică sprincenele a mirare și privi speriată stânga dreapta, adaugând momentului exact ce avea nevoie pentru a deveni comic.

-Aoleo maică, vai de lume, ce-ai visat conașule? Și se apropie de XY făcându-și cruce.

XY îi povesti cât mai pe larg despre motanul fără o ureche și câinele galben uriaș, care puteau vorbi și umbla mai dihai ca în povești. Se amuză teribil de culorile feței aprigei doamne, care se schimbau rapid pe măsură ce el povestea câte un nou detaliu. La sfârșit, arborând o mină solemnă, aceasta zise:

-E semn rău conașule. Semn rău. În loc de oameni văzuși lighioane…pfiu, vai de lume și de capu’ ăsta al matale. Si se scutură sub un fior.

Mai trebălui o vreme prin casă și apoi plecă lăsând în urmă-i un nou torent de sfaturi și amenințări ce priveau în special consumul laptelui din bucătărie.

XY o conduse până la poartă și apoi o urmări cu privirea până când dispăru dupa colțul unei case vecine. Binedispus, se întoarse și se așeză înapoi în scaunul balansoar. Se tot gândea la pitorescul său vis. Deodată, se ridică și cu mișcări febrile ajunse în fața biroului. Luă loc și începu să scrie. Termină și citi mulțumit.

“ca să vezi! m-am ales cu ceva, o idee!ce-o să mai storc lighioanele astea de aventuri! n-aș putea avea grijă de un motan; mi-e sete”

XY-vis

XY urcă în singura cameră de la etaj care putea fi folosită și care îi servea de dormitor. Ajungea aici destul de rar pentru că de ceva timp nu mai putea să asocieze noaptea cu somnul. Azi însă, după vizita neașteptată, surescitat și incapabil de gânduri limpezi voia să doarmă, să se odihnească. Spre încântarea sa, adormi repede.

Barca înainta ușor, săltând jucauș peste valuri. Vântul sufla puternic și cât se poate de favorabil direcției de navigare, iar mica velă, umflată, făcea să scârție singurul catarg al zglobiei ambarcațiuni. La cârmă, un câine uriaș, galben, cu urechi pleoștite și un trabuc gros în gură. Din când în când ducea la ochi un ochean lung și privea undeva în zare plescăind satisfăcut din buze. Așa făcu și acum, numai că, de data asta plescăi și scăpă pe gât trabucul fumegând. Începu să tușească și să mormăie înjuraturi teribile. Continuă așa o vreme, apoi se liniști întorcându-se la starea de dinainte. Undeva în față, o limbă de pământ începuse să se zărească…

Pe un dâmb, la umbra unui palmier pitic, întins pe un pat improvizat din tot felul de frunze și crăci, un motan dungat cu o ureche lipsă și mustăți lungi, rostogolea de colo colo un ghem de ață.

-cine ești?

-cum adică cine sunt? Ce-ți veni?

-uite așa…dacă tot suntem blocați pe insula asta, aș vrea să știu cine ești!

-bine măi, dar sunt trei ani de când ne știm, cam mult ți-a luat să-mi pui o astfel de întrebare!

-îmi răspunzi sau nu?

-îți răspund. Mă cheamă Ghem. M-am născut în Brazilia, în copilărie  mi se tot spunea că am un destin măreț, că voi ajunge într-un palat și acolo voi trăi în huzur și pofte, așa că am început să cred că la mine, norocul și-a făcut cuib. Numai că, într-o noapte m-am trezit ud, zăcând pe o plajă, departe de palat, huzur și pofte!

-vai măi Ghem, dacă aș fi știut, altfel ar fi fost traiul nostru! De ce nu mi-ai spus lucrurile astea? De ce ai așteptat să te întreb?

-pentru că eu nu vorbesc neîntrebat, la fel cum nici nu mă mișc de nu sunt mișcat.

-ei acuma…

-...

-adică toate conversațiile noastre au fost de fapt întrebări de-ale mele?

-da.

-iar răspunsurile…răspunsurile tale, ce au fost?

-întradevăr! Ce au fost?

Exact atunci, o mică barcă lovi țărmul făcând catargul să geamă zgomotos. Motanul dungat ciuli singura ureche și privi atent cum un câine galben, uriaș, se apucă să tragă barca pe nisip, apoi deschide o ladă mare din lemn de unde scoate un fes marinăresc și o carabină. Câinele își puse fesul și își agăță pe umăr carabina. 

-Hei! Tu de colo! Stai așa! Motanul începu să strige din toți bojocii spre câine.

În loc de răspuns, simți șuierând un glonte aproape de propria-i scăfârlie. Se gândi amuzat că de n-ar fi avut dinainte o ureche lipsă, acum sigur ar fi avut una. Începu să râdă puternic și dispăru într-un desiș stufos, rostogolind ghemul  de ață în urma sa.

december child

december child