....dincolo de nicăieri...

XY-Doamna Leti

2012-01-13T02:31:00.000+02:00

Când deschise ochii șidescoperi vechiul dormitor, cu tapet înnegrit ce începuse să se cojească și fereastra astupată de un oblon din lemn masiv, XY fu cuprins de o stare ciudată.

“am venit aici ca să dorm șiam dormit, acum mă simt de parca m-aș fi trezit în locul greșit” închise ochiiși aranjându-și perna se întinse până își auzi oasele pârâind.

“cred că mi-e sete, de când nuoi mai fi băut apă? ce rău arată camera asta, mi-aduc aminte că de când amvenit aici am zis c-am să o refac și uite că n-am făcut nimic; mă enerveazăstarea asta, de ce mă tot gândesc că nu m-am trezit unde trebuie? o fi de laprea mult somn; sau poate am visat, da! am visat! ce am visat? să vezi că iarmi-am uitat visul! nu, nu l-am uitat, că altfel n-aș fi rămas blocat în stareaasta ciudată, ce am visat? ce am visat? mi-e tare sete; cum ar fi dacă aș aveaun motan mare, bătrân și un pic scrântit, ca să semene cu mine ? de când nu ammai băut apă? pfiu, visul ăsta; m-am odihnit bine, văd clar și nu mă doarecapul; aș fi în stare să am grija de un motan? ce mi-a venit cu motanul? pfiu!am visat un motan! asta era! un motan scrântit, un câine uriaș și o insulă câtse poate de misterioasă! să vezi că…”

Niște zgomote puserăcapăt stării meditative în care se găsea XY. Așa că, acesta sări voios din pat șiînainte să coboare scările începu să strige pe un ton cât se poate de teatral:

-Doamna Leti! Iar îmi facețivizite inopinate? Păi se poate? Ce mă fac eu fără somnul de frumusețe?

De jos, o voce feminină, de orăgușeală hazlie începu să turuie:

-oioi conașule! vai de lume cuvocabularele astea că io nimica nu înțeleg din ce vorbești matale, știu io căfaceți anumea, ca să râdeți de mine! Sunt femeie bătrână! Vai de lume cu câteam pe cap și uite ce mizerie, uite cărțile astea aruncate-n tot locu’ de ce nuvrea conașu să le pun cum știu eu?

XY ajunse la parter coborândscările în spirală, aici, o femeie zdravănă, mică de înălțime, cu o basma câttoate zilele înnodată turcește pe un cap rotund cu obraji mari și roșii, seînvârtea de colo colo ștergând praful și punând o oarecare ordine în haosul dinzona de studiu a lui XY. Când îl văzu, își puse mâinile în șolduri, se lăsăpuțin pe spate și rostogolind ochii ei mici și verzi, continuă să vorbească:

-mizerie conașule, mizeriemultă, ce te-ai face dumneata fără mine? of of, că mă apucă mila și plânsulcând mă gândesc că stai aicia ca un cuc și n-are nimeni grijă de dumneata!

-Doamna Leti! Eu.. încercă săo întrerupă XY, dar nu reuși așa că, se așeză în scaunul balansoar, privind duiosla faptura care se agita într-un fel atât de fermecator.

-nu nu, nicio doamna Leti! amadus lapte! să nu vă prind că nu îl beți! e pus acolo, și arătă spre bucătăria,în care XY nu intra niciodata, of, multă treabă, multe probleme, Costică al meus-a dus la lemne și a venit acasă plin de benghiuri și am zis că nu-l mai las în veci! ce știi dumneata…hai să pun eu ceasloavele astea unde trebuie! hai săeliberăm aicia că e ditamai, ditamai…negăsind un cuvant potrivit își folosibrațele scurte ca să-i arate lui XY dezastrul ce domnea de jur imprejur, apoioftă a pagubă și privi melancolică spre XY, semn că de acum putea și el săînceapă a vorbi.

-Doamna Leti, ce bine vă stă cu basmaua astăzi! Să vă povestesc ce am visat azinoapte?

Femeia făcu ochii mari, ridicăsprincenele a mirare și privi speriată stânga dreapta, adaugând momentuluiexact ce avea nevoie pentru a deveni comic.

-Aoleo maică, vai de lume,ce-ai visat conașule? Și se apropie de XY făcându-și cruce.

XY îi povesti cât mai pe largdespre motanul fără o ureche și câinele galben uriaș, care puteau vorbi șiumbla mai dihai ca în povești. Se amuză teribil de culorile feței aprigei doamne,care se schimbau rapid pe măsură ce el povestea câte un nou detaliu. Lasfârșit, arborând o mină solemnă, aceasta zise:

-E semn rău conașule. Semn rău.În loc de oameni văzuși lighioane…pfiu, vai de lume și de capu’ ăsta al matale.Si se scutură sub un fior.

Mai trebălui o vreme prin casăși apoi plecă lăsând în urmă-i un nou torent de sfaturi și amenințări ce priveau în special consumul laptelui din bucătărie.

XY o conduse până la poartă șiapoi o urmări cu privirea până când dispăru dupa colțul unei case vecine.Binedispus, se întoarse și se așeză înapoi în scaunul balansoar. Se tot gândeala pitorescul său vis. Deodată, se ridică și cu mișcări febrile ajunse în fațabiroului. Luă loc și începu să scrie. Termină și citi mulțumit.

“ca să vezi! m-am ales cuceva, o idee!ce-o să mai storc lighioanele astea de aventuri! n-aș putea aveagrijă de un motan; mi-e sete”

XY-vis

2011-12-20T22:02:00.001+02:00

XY urcă însingura cameră de la etaj care putea fi folosită și care îi servea de dormitor.Ajungea aici destul de rar pentru că de ceva timp nu mai putea să asocieze noaptea cu somnul.Azi însă, după vizita neașteptată, surescitat și incapabil de gânduri limpezi voiasă doarmă, să se odihnească. Spre încântarea sa, adormi repede.

Barca înainta ușor, săltând jucauș pestevaluri. Vântul sufla puternic și cât se poate de favorabil direcției denavigare, iar mica velă, umflată, făcea să scârție singurul catarg al zglobieiambarcațiuni. La cârmă, un câine uriaș, galben, cu urechi pleoștite și untrabuc gros în gură. Din când în când ducea la ochi un ochean lung și priveaundeva în zare plescăind satisfăcut din buze. Așa făcu și acum, numai că, dedata asta plescăi și scăpă pe gât trabucul fumegând. Începu să tușească și sămormăie înjuraturi teribile. Continuă așa o vreme, apoi se liniști întorcându-sela starea de dinainte. Undeva în față, o limbă de pământ începuse să sezărească…

Pe un dâmb, la umbra unui palmier pitic, întinspe un pat improvizat din tot felul de frunze și crăci, un motan dungat cu oureche lipsă și mustăți lungi, rostogolea de colo colo un ghem de ață.

-cine ești?

-cum adică cine sunt? Ce-ți veni?

-uite așa…dacă tot suntem blocați pe insula asta,aș vrea să știu cine ești!

-bine măi, dar sunt trei ani de când ne știm,cam mult ți-a luat să-mi pui o astfel de întrebare!

-îmi răspunzi sau nu?

-îți răspund. Mă cheamă Ghem. M-am născut înBrazilia, în copilărie mi se tot spuneacă am un destin măreț, că voi ajunge într-un palat și acolo voi trăi în huzur șipofte, așa că am început să cred că la mine, norocul și-a făcut cuib. Numai că,într-o noapte m-am trezit ud, zăcând pe o plajă, departe de palat, huzur șipofte!

-vai măi Ghem, dacă aș fi știut, altfel ar fifost traiul nostru! De ce nu mi-ai spus lucrurile astea? De ce ai așteptat săte întreb?

-pentru că eu nu vorbesc neîntrebat, la fel cumnici nu mă mișc de nu sunt mișcat.

-ei acuma…

-...

-adică toate conversațiile noastre au fost defapt întrebări de-ale mele?

-da.

-iar răspunsurile…răspunsurile tale, ce aufost?

-întradevăr! Ce au fost?

Exact atunci, o mică barcă lovi țărmul făcândcatargul să geamă zgomotos. Motanul dungat ciuli singura ureche și privi atentcum un câine galben, uriaș, se apucă să tragă barca pe nisip, apoi deschide oladă mare din lemn de unde scoate un fes marinăresc și o carabină. Câinele îșipuse fesul și își agăță pe umăr carabina.

-Hei! Tu de colo! Stai așa! Motanul începu săstrige din toți bojocii spre câine.

În loc de răspuns, simți șuierând un glonteaproape de propria-i scăfârlie. Se gândi amuzat că de n-ar fi avut dinainte oureche lipsă, acum sigur ar fi avut una. Începu să râdă puternic și dispăruîntr-un desiș stufos, rostogolind ghemul de ață în urma sa.

december child

2011-12-18T22:57:00.003+02:00

december child

mereu

2011-11-18T00:16:00.001+02:00

…și de ceva timpplouă întruna,

nu te chem, rămâi acolo

diminețile sunt tot la fel

jilave

curg nori zbârliți de-a mării vintre

obișnuiam să cunosc pașii tăi

dar

de mult nu ai mai trecut

pe acolo unde mereu te aștept

de fapt nu mereu,

am încetat să devin, așa că

timpul îmi joacă feste

știu că nu mai vii, că niciodata nu o să mai vii,

dar prefer să aștept mereu decât

să ascult nevorbirea-ți

mereu nu există…

{ * _ * }

2011-11-16T11:40:00.001+02:00

para para paradise

15/11

2011-11-15T12:30:00.001+02:00

crepuscul absent, visez adâncirea gingașă aunui val violet. îmi descarc desagile poticnindu-mă.cerul e stropit cupete de noroi; în așteptare, întunericul clocotește ferice…

...trecători...

2011-10-26T03:22:00.000+03:00

…și dintr-odată condensul a început să picure. Grozav miros străzile chiar înainte de aîncepe să ningă. Câteodată ceața acoperă nopțile dintr-o pudică toană astrală.Atunci visele țin mult deși ajung spre dimineață.

Caraghios,netot dar cuminte, versul știrb al unei melodii vechi mi se agață lasciv deureche. Mă amestec prin trotuare umede și citesc sinistrele fețe ale celor pecare nu-i voi mai vedea vreodată. Ciudat că între trecători plutește omisterioasă relație, de parca întersectarea lor ar ține loc de ” bună ziua”.

Câteodatămă afund în achiziția unor impresii ce atrag doar prin lipsa de sens, direcțieși fond. E libertate în prostie.

Mă întorccondamnat printre trecători. Cenușii, cu paltoane lungi ori geci lucioase, cucapete vârâte între umeri, priviri piezișe și buze strânse…

E.H

2011-09-28T16:53:00.002+03:00

,, Scriitorul adevărat este un omsingur. Și, pe măsură ce crește în ochii celorlalți, se cufundă tot mai mult însingurătate. Iar dacă este suficient de bun, în fiecare zi e nevoit să seconfrunte cu eternitatea sau cu absența ei. Pentru un scriitor adevărat,fiecare carte este un nou început, o nouă încercare de a atinge ceva care rămânemereu de neatins. Misiunea lui este de a merge pe căi ce n-au mai fost umblatesau de a izbuti acolo unde alții au dat greș. Dar să scrii literatură nuînseamnă doar să spui cu alte cuvinte ceea ce deja s-a spus-tocmai pentru că auexistat marii scriitori ai trecutului, noi, cei de astăzi, suntem nevoiți sămergem mai departe decât am fi crezut vreodată că putem ajunge, să ieșim înlarg, până când rămânem cu totul singuri, lipsiți de orice sprijin.’’

(Ernest Hemingway)

XY-Vizita

2011-09-23T12:14:00.000+03:00

“M-am întors. Nu m-a putut opri, nimeni nu m-ar fi putut opri…vreau să tevad, să vorbim. Stau la ***vino să mă vezi.
XX”

Trecuseră câteva zile de când, în restaurantul “La Manole”, XY descoperisecă ea, XX îi scrisese un bilet în care,îi cerea să o vadă.

Acest eveniment neprevăzut, reuși să îi dea peste cap traiulexcentric dar linistit. Nu putea dormi, încercase dar se trezise visând...

S-a așezat de câteva ori la masa de scris, cu puternicaimpresie că ar putea scrie ceva îndeajuns de profund încât să se simtă bineapoi. Scrise și apoi citi. Lamentații jalnice. Fără a fi cât de puțin conștientde asta, XY își putea da seama cu o obiectivitate care-l făcuse remarcat în rândulunei anume tagme, de valoarea unor rânduri așternute pe hârtie. Ori el știa căîn general, văicărelile și ofurile adânci ale inimii, odată transcendând înscris, deveneau ieftine și cu un deloc subtil iz de sirop.

Rămânea ore întregi pe gânduri, deși încerca să evite astaumplându-și timpul citind. Nu reuși mare lucru, ci adăugă elemente noiharababurii din camera sa de studiu.

În răstimpuri recitea peticul de hartie, convins că vadescopri ceva nou...

De câteva ori ieșise, dând târcoale hotelului ***. Ba mai mult, într-una din aceste dăți, căzândpe gânduri se trezise în fața recepționierului gata să întrebe de ea...se trezi la timp pentru a îngăimaniște scuze ieșind apoi de-a-ndăratelea din hotel...

„ce să fac? s-a întors acum...dar de ce? dupa atâta timp,crede că un bilet rezolvă totul?...oare s-a schimbat? acum are nevoie de mine șiapoi va pleca iarăși...are nevoie de mine? ce să fac? ce să fac?”

Invariabil gândurile lui se opreau în dreptul acesteiîntrebări. În scurt timp, ajunse să treacă de la o concepție la alta, anume,dacă la început crezuse că e dreptul lui să se simtă furios și nedreptățit(deși îi era cu neputință să simta ori una ori alta), ajunse apoi să seînvinovățească într-un asemenea hal încât își devenise insuportabil.

Se blocase în gânduri și încercând să scoată la iveală osoluție, tot ce reușea să facă era să pătrundă și mai adânc în hățișurileîntunecate ale îndoielii.

Avea nevoie de ceva. De la o vreme devenise conștient deacest blocaj al său, însă asta nu-l ajuta deloc. În schimb de atunci, o nouădorință începuse să-i dea ghes. Voia să se întâmple ceva, orice, în așa felîncât el să poată sări de pe șine...

În dimineața asta se trezise ca de obicei undeva aproape deprânz, și după ce mâncă ceva frugal, se trânti în scaunul balansoar ținând înmână un volum din Don Quijote, lectură terapeutică. Se concentra cu greutate,efortul pentru a-și pune frâu gândurilor adâncindu-i urât ridurile fruntii.

O bătaie în ușă. O ignoră. Încă una, și apoi alta urmată deun șuvoi de lovituri care îl făcură în cele din urmă să se ridice din scaunmormăind ceva neinteligibil printre dinți.

Deschise ușa.

În fața lui, o femeie, rămăsese cu mâna făcută pumn în aer,surprinsă.

Părul negru, greu, îi cădea pe umeri iar câteva șuvițe sezbăteau în vântul cald, de sfârșit de vară. Fața îi era de o delicatețeuimitoare cu ochi mari migdalați, pomeți reliefați și o linie fină a nasului. Dar dincolo de trăsături, femeia eraposesoarea unei expresivități de neimaginat, devenind o aparitie tulburatoare.

Acum, ochii îi erau larg deschiși și obrajii i seînroșiseră. Prin gura întredeschisă respira cu repeziciune, în timp ce încercafără succes să disciplineze suvițele de păr ce zburdau în vânt...

Îl privea cu un amestec de bucurie și teamă, și pentru că îivăzu starea deloc bună, luă aer în piept și șopti:

-N-ai venit...poate n-ai găsit biletul meu, știi ți-am scrisși....n-am avut curaj să te văd...l-am lăsat aici lângă ușa...XX își coborîprivirea încercând să gasească biletul intr-o reactie involuntară și puerilă. Apoi continuă:

-Vrei să plec? Nu te simți bine...am greșit că am venit?Rosti întrebarea, auzi cuvintele și simțicedând zăgazul de îndoieli și temeri cesălășuiau în ea.

Ridică capul și îl privi. El era absent și o privea fărăexpresie. Apoi îl văzu mișcându-și anevoie buzele... auzi încet și clar:

-Pleacă.

Repere

2011-09-05T13:31:00.001+03:00

Am momente de fericire. Zgribulite ce-i drept. Dar există. Pentru un pesimist ele capătă o valoare absolută, devin repere prin hățișurile întunecate ale unui drum parcurs de cele mai multe ori târâș.

Revival

2011-08-29T19:46:00.001+03:00

morning lullabies

2011-08-11T17:19:00.000+03:00

Vine toamna...

2011-08-08T01:36:00.001+03:00

Gândurile îmi zboară spre lucruri de mult apuse. Cedez în fața unor amintiri uitate și descopăr lucruri noi în evenimente vechi. Perspectivele îmi joacă prin fața ochilor iar eu mă abandonez în pueril, fiind nehotărât în alegeri.

Ciudată treaba cu “datul peste nas”. Mai ales atunci când reușești performanța de a fi la ambele capete ale trebii respective. Cunoști, ajungi să te obișnuiești, faci să dispară teama inspirată de necunoscut, iar când ți-e lumea mai dragă, “pleoșc” o revelație și te trezești cu nasu’ cât cartofu’.

Amintiri multe. Visuri ciudate. Năucire. Râs pe rupte. Stres.

Și ca totul să devina și mai interesant, cavalcade prin liniște, epifanii halucinante.

Schimbari multe în timp scurt, coșmar sau fărâmă de Paradis?

Vine toamna…

L.J- Domnul Popescu_1

2011-07-16T10:19:00.001+03:00

…adică toate lucrurile mustesc de neprevăzut și se ascund în adâncimi plasate la vedere. Cumva toate lucrurile astea despre care îți vorbesc par simple, dar dacă din cine știe ce accident te oprești să analizezi, nu numai că nu vei înțelege, dar te vei simți copleșit, strivit de incapacitatea ta de a le cuprinde profunzimea…

…cât despre oameni, ei sunt aproape la fel ca tine, cred cu disperare în unicitatea lor fără a avea habar că treaba asta îi transformă din indivizi în masă. Oamenii unici apar rar, mor repede și nu acceptă niciodată ceva ce nu li s-ar cuveni. Unicitatea are legatură cu refuzul recunoașterii și necredința în valori proprii oarecare, pe când banalul se înalță pe caracterul unuia deplin conștient de atuurile sale. Vezi tu, atât timp cât te vei vedea îndeajuns de mic încât să nu te vezi deloc, îți vei putea dedica viața descoperirii de sine…

Domnul Popescu descoperise odată cu iesirea la pensie, pasiunea pentru lectură. Inițial nu-l atrăgea decât ideea umplerii timpului cu ceva, apoi spre surprinderea sa, se trezi acaparat, captivat de rândurile scrise pe paginile cărților din bibliotecă. Soția sa le strânsese și le citise cu un devotament care de cele mai multe ori îl scotea din sărite. Acum însă înțelegea. Pe balconul lui Little John, reușea să vorbească în voie, de multe ori mirându-se de ce auzea ieșind din gura sa. Era ca și cum gândurile sale scăpaseră din lațul exprimării ortăcești care-l caracterizase mai toată viața. Little John îl asculta, îl înțelegea și din când în când îl contrazicea doar de dragul de a exploata o idee care-i plăcuse.

…

15

2011-06-15T17:14:00.003+03:00

Merg pe trotuar spre stația de metrou Petrache Poenaru. Citesc dintr-o carte. Îmi place treaba asta, mai ales că găsesc destul de ușoară orientarea după umbrele trecătorilor astfel încât să nu iau în brațe pe nimeni. Azi însă e mai special. Sunt amețit de-a binelea și-ncep a nutri o ciudată compasiune pentru cei aflați în beție, probabil pentru că n-am fost niciodată beat. Pe umăr duc cele necesare pentru întocmirea licenței, în urechi căștile sună ceva trist și citesc, citesc și merg.

Afară e soare, iar paginile cărții sunt de un alb aproape supărător. Mai am un pic și ajung la metrou, acolo e răcoare și bine.

Deodată ceva mă lovește în plin, o cască îmi sare din ureche iar cartea îmi scapă din mâini așezându-se dizgrațios pe asfalt. Mirat, privesc înapoi și văd doi tipi alergand. Unul dintre ei îmi aruncă o căutătură peste umăr. Citesc în ochii lui o adâncă mulțumire de sine. Mă aplec să iau cartea de jos. De pe copertă, autorul în straie călugărești mă privește înțelegător. Ca prin farmec, revolta care-mi făcuse stomacul ghem se risipește…

Don Gicu

2011-05-30T13:41:00.004+03:00

Bietul om se învârti pe călcâie și porni val vârtej spre ușă, tremurând ca varga.
“Așa trebuie, să mă știe de frică!” zise Don Gicu, inconștient de faptul că gândea cu voce tare. I se întâmpla destul de frecvent acest incident însă nimeni nu avea curajul să-i vorbească deschis despre asta. Inspira frică celorlalți prin faptul că deținea controlul asupra asociației poștașilor, conducând-o din umbră. De asemenea se știa că Don Gicu nu e genul de om care să se limiteze la a face să dispară pensia unor anumiți oameni pentru câteva luni, ci în anumite cazuri putea face să dispară chiar pe oamenii cu pricina, în funcție de gravitatea deranjului produs.

Biroul său, instalat la parterul unui bloc de pe bulevardul Constructorilor făcea parte din spațiul închiriat pentru sediu, de asociația poștașilor. Don Gicu, folosea această asociație drept paravan pentru a-și duce la bun sfârșit afacerile nu tocmai legale, dar care-i măreau venitul cu mult peste pensia sa de ex vatman.

Camera biroului fusese amenajată chiar de Don Gicu; cu mâna lui aranjase cărțile în bibliotecă, în funcție de culoare, grosime și înălțime. Citea doar ziarul “Adevărul de seară” și din când în când, răsfoia revista casei de pariuri de vizavi. În cameră exista un singur scaun, vizitatorii fiind nevoiți să stea în picioare în timpul întrevederii. Restul camerei conținea un cuier, o vitrină cu biblelouri, unde la loc de cinste era expus un pește din sticlă, piesă celebră și încă nelipsită din casele multor oameni, și biroul lat în spatele căruia Don Gicu petrecea cea mai lungă parte a zilei.

De curând, fusese înștiințat că, în parcul Crângași, un tânăr afișează o atitudine anormală. Se tot plimbă și aruncă priviri specifice unor agenți de-ai săi, purtându-se de parcă ar ști ce se întâmplă de fapt. Curios, voise să se convingă cu ochii săi de un astfel de specimen, nevenindu-i să creadă că în zilele astea când ignoranța a devenit virtutea de bază a societății, există un om care nu manifesta acest simptom. Așa că într-o zi, împreună cu doi agenți de serviciu, intră în parc ținând într-o sacoșă de rafie un joc de Rummy și se îndreptă spre unul din foișoarele din tablă verde. Din reflex, alungă un tinerel care se instalase acolo cu tot felul de cărți, voind pesemne să învețe. Cei doi agenți nu apucară să-l atenționeze, iar omul pe care voise să-l vadă, asistase la toată scena și acum arunca niște priviri care exprimau fățis niște sentimente cât se poate de dezagreabile.

Fiind luat prin surprindere, Don Gicu nu avu ce să facă decât să se comporte cât mai normal, o dezvăluire a identității sale, fiind un lucru deloc înțelept pentru situația de față, așă că, folosind mișcări cât mai liniștite începu să amestece piesele de Rummy, în timp ce tânărul ce devenise noul său inamic se depărta agale pe aleea dinspre lacul Morii.

Amintindu-și această întâmplare, Don Gicu simți cum se înfurie și instinctiv strânse pipa între dinți până când durerea îl făcu să își revină. Zvârli pipa cât colo și se ridică de pe scaun. Era extrem de scund aproape pitic, cu umeri largi și fără burta care de la o anumită vârstă se justifică. Nu purta ochelari, lipsa lecturilor aducându-i până la urmă un avantaj. Avea fruntea înaltă, puținele fire de păr fiind puse sub ordine în fiecare dimineață cu ajutorul unui pieptene străvechi, ochi mari, negri și cam apropiați scoțând astfel în evidență un nas neobișnuit de mare, ce devenise marcă a imaginii sale, fiind întotdeauna detaliul prim, exprimat în toate descrierile celor care îl cunoșteau.

Când se plimba prin birou, întotdeauna gândea mai limpede. De data asta însă, liniștea întârzia să apară, planurile nu se închegau iar soluțiile i se scurgeau printre degete. Pentru prima dată avea de a face cu un om mult mai tânăr decât el. Nu-i stătea în fire să-și pună probleme în astfel de situații, pensionarii răzvrătiți, fie ei chiar de soi, nu constituiseră o problemă… acum însă, acest tânăr apăruse de nicăieri și părea gata să intervină…da, de data asta avea să fie altfel.

Voind să-și ia măsuri de precauție, încerca acum să afle cât mai multe despre acest om. Îl pusese pe Grig să afle unde stă, cu ce se ocupă și tot felul de astfel de detalii iar azi, după câteva zile de la directiva sa, Grig se prezentase cu niște poze înfățișându-l pe tânăr într-o piață printre castraveți și cartofi! Atâta incompetență îl exaspera, dar lăsând asta la o parte, măcar îl găsise și era un început. De aici încolo putea lua măsurile necesare astfel încât problema să se rezolve, iar el să se poată întoarce liniștit la rutina sa zilnică.

Prietena lui Little John

2011-05-24T12:39:00.002+03:00

Little John deschise ochii cu câteva secunde înainte ca ceasul deșteptător “Slava” să anunțe strident ora 7:00. Sări din pat și cu gesturi automate puse cafeaua la fiert și pregăti un mic dejun copios. Când termină, așeză totul pe o tavă, ieși pe balcon și luă loc la o masă rotundă din plastic. În timp ce întindea unt pe o felie de pâine prăjită își aminti că de azi avea să înceapă să lucreze la planul său. Fu cuprins de un entuziasm pueril și termină de mâncat în grabă.

Nu avea niciodată nimic de făcut, iar lucrul ăsta îl întrista. Terminase studiile iar munca i se părea o activitate care i-ar fi anulat personalitatea. Fără a fi leneș, n-ar fi muncit nici în ruptul capului pentru a-și câștiga existența. Acest principiu se născuse oarecum firesc în mintea lui fiind strâns legat de o avere uriașă al cărui singur moștenitor devenise de la o vârstă fragedă. Locuia singur într-un apartament cu două camere, din cartierul Militari. Iubea lucrurile simple. Mai bine zis, vedea lucrurile într-o altă lumină decât majoritatea oamenilor, iar treaba asta se aplica în toate domeniile. De exemplu, un observator atent, care din întâmplare s-ar afla pe trotuarul aferent bulevardului Iuliu Maniu, puțin după ora 7:00, ar putea vedea că balconul de la etajul opt al unui anume bloc, nu e închis în PVC și geam termopan, ci deschis, oferă panorama unui om care își instalează micul dejun cu gesturi sigure, de automat.

Privind în jos, Little John așteptă formarea îmbulzelii de la intrarea în stația de metrou “Lujerului” iar apoi, trase concluzia tristă, că pentru foarte mulți oameni, ziua asta care stătea să înceapă nu avea să fie cu nimic diferită față de cea de ieri, de restul zilelor în general, fie din trecut fie din viitor. Tristețea îi fu repede alungată însă de faptul că el se deosebea de ei tocmai în această privință.

Azi nu va fi ca ieri!

Se îmbrăca și apoi părăsi apartamentul luptându-se cu imboldul teribil de a fluiera. Coborî până la etajul șapte și bătu de câteva ori la ușa apartamentului 48. După ceva vreme se auziră niște pași târșâiți, un mic oftat și apoi cheia răsucindu-se în broască.

-Sărut mâna și bună dimineața! Ce faceți tanti Geta?

-Să trăiești maică, uite cu bătrânețea asta, mi-e cam rău, am crezut că nu mai mă dau
jos din pat…

-Eee, da de unde atâta bătrânețe ? Arătați mai bine ca niciodata! se aplecă spre batranica care începuse să zâmbească ușor, și o sărută pe frunte. Ce să vă aduc de la piață ?

-Nimica, am de toate…

-Am înțeles, mă întorc într-o oră și aduc ce știu eu că trebuie, zise Little John cu un ton blând dar autoritar.

-Bine maică, mergi cu Domnul!

-Sărut mâna!

Înțelegem că Little John avea o prietenă la care ținea foarte mult. Tanti Geta. Poate puțin ciudată aceasta prietenie în condițiile în care Little John nutrea sentimente nu tocmai înduioșătoare pentru o anume categorie de oameni, din parcul Crângași. Însă felul în care se plasa față de pensionarii din parcul cu pricina nu putea fi extrapolat la pensionari în general; cum spuneam altă dată, firea acestui om este cel puțin ciudată și nu se supune unor concluzii sau extrapolari fie ele chiar pertinente. Deși ar fi putut, cu minimum de efort să se asigure că niciodată nu i-ar fi lipsit nimic bătrânei sale prietene, el prefera ca oridecâte ori considera necesar (destul de des), să se implice personal, făcând piața, certând poștașul, jucând dame și tot felul de alte lucruri care fac un om în vârstă, fericit. Ba mai mult, nu-i trecuse niciodată prin cap că ar putea plăti un om care să facă toate astea în locul lui, asigurându-și astfel statutul de filantrop în vreme ce timpul său liber nu ar fi avut de suferit. Probabil ar fi fost de-a dreptul șocat, dacă cineva i-ar fi prezentat și această posibilitate.

Ieși din scara blocului și se îndreptă spre piața Veteranilor. Știa că tanti Geta nu vede cu ochi buni hypermagazinul Cora, și amuzat, începu să fluiere în surdină. Nu i se păru din cale afară de ciudat când un individ îmbrăcat într-un trening demodat, se tot uită la el cu o căutătura ciudată. De fapt cui i se mai pare ciudat lucrul ăsta când trăiește în București ?

În biroul vechi, pufăind dintr-o pipa, Don Gicu studia atent niște cupoane de pensie. Auzi o bătaie în ușă și înainte să permită deschiderea acesteia printr-un mormăit nedefinit, se gândi cu plăcere că bătaia în ușă a fost facută temător, nici prea incet nici prea tare…”da, sunt cineva!’’ își zise scoțând un cerculeț de fum albăstrui printre buzele sale groase și răsfrânte.
În birou intră încet un individ îmbrăcat într-un trening demodat. Privea în jos, și ținea în mâna un plic.

-Ai facut treaba ? Întrebă răstit Don Gicu.

-Da, da…adică am făcut treaba, am făcut ce mi-ați cerut! și glasul individului în trening se frânse, lăsând locul unui tremurat nervos care-i cuprinse bărbia.

-Să văd!

Don Gicu desfacu plicul și analiză fotografiile. Apoi le aruncă neglijent pe birou și urlă:

-Afară! Ce mai aștepți?

Little John și parcul Crângași

2011-05-07T13:12:00.002+03:00

Plimbându-se prin parcul Crângași, Little John a observat într-o zi că în mintea lui s-a aciuit un dispreț acid pentru o anume cateogorie de oameni aparținând acestui micromediu social, de care personal se simțea foarte atașat.

Da, întocmise o clasificare pe categorii a celor care alegeau să se perinde prin parc, asemenea lui.

Prima cateogorie: Îndrăgostiții. Apăreau odată cu primavara și dispăreau odată cu ultimul făraș de frunze ruginii strâns în silă de un măturător îmbrăcat în verde (personaj legendar de altfel). Îi plăcea această categorie, simțindu-se din cale afară de plăcut știind că indrăgostiții cu pricina, abia pot să vadă la trei pași înainte, darămi-te să-l observe și să-l jeneze pe el. Am putea spune că Little John îndrăgea această categorie într-un fel atipic dar specific firii sale, deloc obișnuite după cum vom vedea. Desigur, existau și momente în care, fiind expus unor episoade de înalt dramatism, care sfârșeau de obicei cu lacrimi și pălmuiri răsunătoare, nu mai simțea aceeați tandrețe paternă către această categorie, însă capacitatea extraordinară a îndrăgostiților de a ignora (în special în clipe dramatice) restul lumii, îi ținea departe de spiritul critic extrem de sensibil cu care Little John era înzestrat.

A doua categorie: Copiii. Deși îi plăcea să creadă că e o fire aspră, fără înclinații deosebite spre sentimentalism, Little John nu putea concepe parcul Crangași fără zumzetul vesel și neîntrerupt al hârjonelilor și jocurilor celor mici. Nu ar fi recunoscut nici în ruptul capului că-și dorea să mai fie copil și să se poată bucura de minunățiile oferite de parcul acesta… cădea ades în visare, rememorând copilăria, ba mai mult, schimba anumite detalii or cursul unor anume evenimente astfel încât totul să fie perfect…că doar…” pe vremea mea nu erau tobogane roșii, pardoseală moale antiruptmâna și nici nisip la discreție” aceasta fiind scuza cu care Little John își încheia de regulă acest zemos exercițiu de imaginație.

A treia categorie, cea care devenise muză a disprețului său: Pensionarii. Da. Ei și ziarele lor împăturite perfect pentru a încăpea la subraț. Ei care veneau întotdeauna la ore fixe, ședeau întotdeauna în aceleași locuri vorbind despre aceleași lucruri, fără a manifesta vreo umbră de plictiseală. Inofensivi în aparență, dar de o răutate atroce atunci când ceva sau cineva îndrăznea să se pună în calea tabietului lor. Bunăoara, Little John, asistase la o întâmplare care l-a făcut să simtă că disprețul său capătă o formă acidă. Un tinerel, probabil student, venise într-o dimineața în parc, ținând la piept un vraf de cărți și se instalase într-unul dintre foișoarele verzi din tablă. A început să se desfășoare acoperind masa din foișor cu cărți deschise la diferite pagini,(lucru care l-a făcut pe Little John să se întrebe dacă ar fi nevoie de creearea unei a patra categorii) când doi pensionari invadară foișorul aruncând ostentativ pe masă cutia unui Rummy din lemn înnegrit. În câteva cuvinte i-au explicat că ăla e foișorul lor, iar dacă vrea să învețe să o facă în altă parte. Tinerelul a plecat și nu s-a mai întors.

Asistând neputincios la acest abuz, Little John a simțit că e de datoria lui ca să pună la cale un plan astfel încât lucrurile să se îndrepte. Nu știa că această decizie avea să devină trambulina unui neobișnuit curs de evenimente.Decizia pe care o luase avea să-i schimbe viața și cât pe ce să-i aducă sfârșitul atunci când, întorcându-se din parc, se pomenise cu un sac de plastic peste cap iar apoi împins peste balustrada unui pod, direct în apa rece a Dâmboviței. Dar asta e o altă poveste.

…Biletul…

2011-03-28T21:48:00.001+03:00

Când se trezi, XY consultă ceasul de perete care întotdeauna o lua înainte. Mulţumit, se ridică şi fără a-şi mai aranja ţinuta ieşi afară.

Ajunse repede la restaurantul “La Manole”, un loc care-i displăcea din cauza aglomeraţiei şi a gălăgiei continue. Intră înăuntru şi scrută mesele rotunde căutându-l pe Bârsan. Acesta nu venise încă. XY lăsă să-i treacă prin minte un gând de apostrofare, care curios, era declanşat numai la contactul cu genul de oameni cu simţ al punctualităţii subdezvoltat.( Totuşi acest gând nu se materializa niciodată în reproş verbal, XY considerând acest lucru un efort nejustificat întrucât odată ce dădea peste un astfel de caracter proceda în aşa fel încât să nu mai aiba de a face cu acesta).

Frământat de acest gând, se aşeză la o masă liberă în colţul ferit de privirile clientelei gălăgioase şi ceru o limonadă şi un ziar.

“Întârzie, înseamnă că ori nu mă respectă îndeajuns de mult, ori încearcă să mă impresioneze într-un anume fel. Nu ştiu ce vrea să-mi spună, n-am schimbat cu el niciodată altceva în afară de politeţuri ieftine…”

-Domnul XY ?

Un bărbat asudat, îmbrăcat într-un costum alb, care i se lipise de trup devenind translucid, i se adresă clipind nefiresc de des, cel mai probabil din cauza broboadelor de sudoare care, alunecând pe fruntea sa lată, trecuseră de baricada sprâncenelor stufoase, şi-i ajunseseră în ochii, declanşând usturimi puternice. Astfel, Paul Bârsan stătea în faţa lui XY, aşteptând un răspuns la întrebarea sa, adresată pe un ton subţire( de fiecare dată când avea o perioadă mai lungă de timp în care să nu vorbească, Paul se vedea pus în această situaţie, motiv pentru care se obisnuiese ca înainte de a vorbi, să-şi dreagă puţin vocea… acum însă uitase de acest obicei al său).

-În persoană! Presupun că dumneavoastră sunteţi Paul Bârsan ? întrebă din complezenţă XY. Îl recunoscuse imediat; deşi timpul contribuise la accentuarea formelor rotunde ale lui Bârsan, chipul îi rămăsese aproape neschimbat, caracteristică des întâlnită la oamenii cu o tiopolgie fizică precum a lui.

-Da da, eu sunt, oftă Paul, şi fără a mai aştepta invitaţia lui XY se prăbuşi pe scaunul liber de la masa acestuia.

-Dar v-aţi…

XY fu întrerupt violent de Bârsan şi pentru o clipă pe faţa sa trecu o umbră de surprindere amestecată cu teamă.

-Mai bine să ne tutuim, şi aşa mă simt ca pe ace…eu vreau, eu vreau să discutăm ca între doi prieteni!

-De acord, însă nu m-aş duce aşa departe până la “prieteni”, zise XY cu răceală. N-am putut să nu observ că arăţi ca după o cursă de maraton şi am vrut să remarc lucrul asta…dar să trecem la subiect, cărui fapt datorez întâlnirea asta?

XY lansă întrebarea iar în acelaş timp miji imperceptibil ochii, pentru a analiza fiecare trăsătură a lui Paul. Nu în puţine rânduri i se întâmplase să afle mai mult din expresiile interlocutorilor săi decât din vorbele lor.

-O să fiu deschis cu tine. Vreau să vorbesc despre ea. A fugit, a plecat fără urmă şi eu am rămas nenorocit şi singur!

Bârsan continua să clipeasca des şi tot încerca să îl privească în ochi pe XY însă îi era cu nepuţinţă să facă acest lucru, astfel, ochii îi jucau în orbite în toate părţile adăugând imaginii sale încă un detaliu neobişnuit.Reluă:

-Tu ai cunoscut-o, vreau să te întreb ce ar putea-o determina să facă una ca asta, tocmai mie cel care o iubeşte aşa de mult. Şi dintr-o dată, buza de jos începu să-i tremure, lăsând impresia unei emoţii puternice.

Tulburat, XY nu răspunse imediat. Analiză atent omul care cu câteva cuvinte reuşise să trezească în el o amărăciune de nedescris.

“Nu mă poate privi în ochi, îi e frică, ascunde ceva şi îi e teamă că aş putea afla. Se simte vinovat în vreun fel iar întâlnirea asta e un act al disperării lui…sau încearcă să mă convingă de sentimentele lui faţă de…cum de i-a trecut în cap să vină la mine? Să nu ştie oare că eu…mai bine să fiu prudent.” gândi XY şi apoi continuă cu glas tare:

-Eşti în oraş de mai bine de o săptămână, timp în care, umblă vorba că n-ai făcut altceva decât să mergi în anumite cercuri în care să te simţi bine şi să-ţi povesteşti aventurile, cum se împacă asta cu suferinţa ce-mi serveşti mie acum?

Luat pe nepregătite, Bârsan se simţi ca şi cum cineva ar fi aruncat o galeată de apă pe el. Parcă nu-i venea a crede că măreţul său plan cu privire la XY, se năruise din faşă. Din principiu, considera că ideile şi planurile sale sunt inexpugnabile, iar acum profund vexat, era incapabil să dea un răspuns verbal. Se opri din clipit, iar ochii îi se fixară într-un punct, găsit pe faţa de masă.

XY observă schimbarea fizică a lui Paul şi se linişti. Ţintise corect şi acum putea controla discuţia aşa că, se lăsă pe spătarul scaunului şi căută în buzunar bucata de hârtie pe care o găsise în faţa uşii în această dimineaţă. O luă şi fără a-i mai acorda atenţie lui Bârsan, citi biletul.

“M-am întors. Nu m-a putut opri, nimeni nu m-ar fi putut opri…vreau să te vad, să vorbim. Stau la ***vino să mă vezi.

XX”

…Tătaia reloaded…

2011-03-20T16:42:00.001+02:00

La 19 ani, a plecat pe frontul de est, ca să lupte pentru ţara asta, de care ne văităm noi azi. A fost rănit de două ori, şi s-a întors după aproape 10 ani, bolnav de tifos şi cu o greutate de 40 de kilograme.

La o lună după ce s-a întors acasă, a bătut la poarta minei de sare din Slănic, cerând de lucru. I-au dat probă de muncă iar el a făcut într-un schimb, cât un muncitor normal în două. S-a angajat, şi în următorii 20 de ani, a lucrat sub pământ, întorcându-se mai de fiecare dată acasă cu mâncarea pe care nu avusese timp să o mănânce.

La un moment dat şi-a luat concediu o lună de zile, timp în care a construit de unul singur, căsuţa în care locuieşte şi acum împreună cu bunica.

I-a plăcut să cioplească tot felul de lucruri din lemn. Când eram un ţânc, a căzut victimă persuasiunii mele şi mi-a construit un bob, cu care am rupt gura târgului când am apărut pe pârtie. Avea volan, mecanism de frânare şi un aspect vintage.

Mi-a interzis întotdeauna să îl ajut la treabă. Ţinea una şi bună că eu o să fac şcoală şi n-o să trebuiască să muncesc ca el. Când am putut să ţin cum trebuie toporul în mână, m-am ţinut de capul lui şi în cele din urmă a acceptat o colaborare la crăpatul lemnelor. M-a învăţat cum să ţin toporul şi cum să combin loviturile de topor cu cele de mai.

Are o rezistenţă fizică cel puţin neobişnuită. La ai lui 91 de ani, deşi aplecat şi cu un mers uşor ţeapăn, crapă lemne fără să transpire.

Face şi boacăne. Ultima mă face să plâng cu un ochi şi să râd cu celălalt, precum împăraţii roş-verzi din basme. Având treabă cu un ciocan, s-a lovit peste un deget, zdrobindu-l. A analizat situaţia şi a hotărât să înlăture ce i s-a părut lui că nu i-ar mai fi de folos. A folosit foarfeca de tăiat via şi acum are un deget mai scurt.

Azi l-am vizitat şi m-am văzut nevoit să-i promit că am să mă fac bine, ca să pot ajunge la fel de bătrân ca el….

….la la la la la la la….

2011-03-07T00:17:00.001+02:00

Nu în puţine rânduri, m-am găsit sub bombardamentul de sfaturi, idei şi principii lansat de vreun apropiat bine intenţionat. Am remarcat că, mai de fiecare dată am fost îndeajuns de politicos ca să ascult fără a întrerupe şi îndeajuns de încăpăţânat pentru a ignora cu desăvârşire sfaturile, ideile şi principiile (sănătoase de altfel).

Ei bine, de curând m-am găsit pus în situaţia de a trage concluzii şi am observat că, lucruri aruncate de mine în neverosimil, au devenit dintr-o dată realităţi cât se poate de palpabile. Am realizat că, Cineva a creat un context, o situatie, astfel încât eu să pot înţelege ce aveam nevoie să înţeleg, fără a mai fi supus vreunui bombardament.

Ultimele zile mi-au adus un optimism naiv şi curat, cu efecte dramatice în restabilirea unui program normal de somn.

Fulgii de zăpadă, rătăciţi într-un martie până nu demult lugubru, îşi vor găsi drumul…

( explicaţia titlului se găseşte aici )

…acum 10 ani…

2011-03-03T17:35:00.001+02:00

Îmi plăcea să ajung la biblioteca din Slănic pe o scurtătură. Treceam pe lângă gară şi apoi peste gârlă.

Odată am văzut cum câţiva oameni, folosind un furtun extrem de lung şi un principiu hidraulic, furau motorină din rezervorul unei locomotive. M-am pitit după un boschet şi am urlat din toţi bojicii “hoţii la motorină”. Boschetul s-a dovedit a fi ineficient aşa că a trebuit să o iau la sănătoasa, cu teancul de cărţi la piept. O perioadă n-am mai folosit scurtătura.

Tot acolo, mergând printre şine, am dat de o găină peste care trecuse trenul...lângă rămăşiţele neînsufleţite, un ou nespart sfida colosul de oţel ce curmase existenţa nefericitei păsări.

…Jertfe…

2011-02-22T01:50:00.001+02:00

Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit: Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită.

(Psalmul 51:17)

…câteodată…

2011-02-19T01:17:00.001+02:00

Câteodată revelaţiile au nevoie de un catalizator amărui.

Câteodată mâine nu e altceva decât un ieri nesfârşit.

Câteodată trecutul se cramponează obsedant de prezent.

Câteodată, pentru a înţelege, ai nevoie de lipsa desavârşită a oricarui habar.

…Aventuri prin Bucureşti…

2011-02-18T12:57:00.001+02:00

De ceva timp Dani își dorea o Biblie, format mic, îmbărăcată în piele și cu fermoar. A tot căutat iar în urma unor selecții feroce, s-a hotărât să ajungă și la o anume librărie din zona Bisericii de pe strada Valaori, de a cărei faimă reușise cumva să audă. M-a rugat să îl însoțesc iar eu am acceptat. Îmi place să-i țin de companie în astfel de expediții-Dani e de un umor proaspăt, nativ, care pur și simplu te dă peste cap în cel mai haios sens al expresiei.

Frig de februarie. Am coborât cu o stație mai târziu din tramvai (lucru care se întâmplă destul de des, atenția noastră având greu de suferit în urma contrazicerilor respectiv a hohotelor de râs ce caracterizeaza timpul petrecut împreună) și ne-am pomenit la Hala Traian. Am dat ghes amintirii ce mă trimitea înapoi în timp cu patru ani, spre primul loc ce mi-a ținut de adăpost în București și treaba asta mi-a dat o stare de bine. Am început să râd în timp ce săream printre mașinile blocate în intersecție, cu un Dani la fel de binedispus pe urmele mele.

Am ajuns la Biserică. Dani a urcat treptele și apoi, cu o pioșenie teatrală a apăsat clanța ușii din lemn lăcuit. Ușa era încuiată. Am ocolit și am ajuns în spatele Bisericii. Acolo am dat peste un nene cu nasul roșu, care nu ne-a putut da prea multe informații așa că am urcat niște scări, descoperind o ușa gri, metalică, pe care Dani a intrat dispărând pentru câteva secunde. Nu l-am urmat.

În spatele ușii gri, metalice, Dani a aflat că librăria nu ține de Biserică, iar pe deasupra i s-a oferit o Biblie, pe care a refuzat-o însă, spunând că el are nevoie de ceva mai special. Îmi închipui scena și încep să râd. Ieșim în stradă și începem să căutăm misterioasa librărie. Aflasem că ar fi în apropierea unui mic parc, pe strada Ștefan Mihăilescu.

Am găsit parcul, apoi și strada ce nu arăta deloc încurajator- case vechi, curți înguste și garduri ruginite. Vorbim tare, exprimându-ne scepticismul, când deodată un domn cu părul alb, ni se adresează de la distanță:

-Aici nu e nicio librărie! Librării găsiți în altă parte, aici nu!

-Dar eu vreau o Biblie, zise Dani pe cel mai firesc și nevinovat ton.

Domnul cu păr alb căzu pe gânduri și păru ca vrea să mai zică ceva, chiar atunci însă, de la volanul unui taxi, coborî un om la fel de în vârstă și cu un ton ferm, poruncitor ne zise:

-Biblia nu se ia de oriunde să știți!

Noi rămânem ca la dentist, între cei doi domni care acum se apropiau de noi din direcții opuse.

-Vă spun, eu cunosc problema asta cu Biblia, am achiziționat foarte multe la viața mea, știți eu sunt creștin, evanghelic și vă zic să mergeți la Unirii e acolo o librărie…

-Știm acolo, îl întrerupse Dani, dar am auzit că ar fi și pe aici o librărie cu literatură creștină…

-Nu e! sigur nu e aici! spuse taximetristul cu acelaș ton ferm. Voi să mai spună ceva dar fu întrerupt de celălat domn care ascultase atent până atunci, de la o distanță relativ regulamentară.

-Ăăăăă e aici o librărie dasta…cum îi spune, cu cărți dastea (vru să spună “de pocăiţi” dar se abţinu în ultimul moment, ţuguindu-şi buzele cât se poate de comic) dastea crestine, încheie el cu un oftat adânc.

-Da ? întrebarăm în cor, atât noi cât şi taxmetristul.

-Da, e acolo după intersecţie.

Ne-am despărţit de taximetrist care ne-a binecuvântat zâmbind. Până la urmă, strada care nu promitea nimic, s-a dovedit a fi preaplină de informaţii. Dani trase o concluzie în stilul lui caracteristic.

“Se vede că îmi iau eu Biblie”

Am ajuns la librărie. Pe firma scrisă cu litere groase, librăria îşi afirmă caracterul interconfesional. Intrăm în curte şi dăm peste un domn care trage cu nesaţ dintr-o ţigară. Îl salutăm şi purcedem înăuntru. Librăria e de fapt o cămăruţa, cu câteva rafturi abia umplute de cărţi. Domnul cu ţigara intră după noi şi ne abordă sfios:

-Îmi cer scuze…fumez, ştiu că nu e bine, încerc să mă las dar nu pot.

E roşu în obraji, are o voce moale şi ne tot ocoleşte privirile precum un copil prins în exerciţiul unei trăznăi. Am găsit ce am căutat. Dani e mulţumit până peste poate. La fel şi eu.

Am ales să ne reculegem într-o bombă apărută recent, ce serveşte mâncare ieftină şi un cremşnit cât casa. Facem inventarul. Avem fiecare câte o carte, Dani Biblia iar eu Maestrul şi Margareta, pe care apucasem să o cumpăr de la un chioşc, chiar înainte de a lua startul în căutarea librăriei misterioase. Mai târziu puţin, urma să aflăm că librăria pe care am găsit-o noi, nu era cea la care doream de fapt să ajungem…

…unii oameni…

2011-02-16T13:10:00.001+02:00

Unii oameni știu exact ce cuvinte să spună.

Unii oameni știu exact când să vorbească.

Unii oameni știu exact când să tacă.

Exsită prieteni care țin la tine orice ai face.

Există momente când voind să te vaiți, voind să acuzi, dai peste un astfel de om. El vorbește ce trebuie, când trebuie și apoi tace.

Îți rămâne doar să fii îndeajuns de sincer și să recunoști că tu ești de fapt problema.

…astenie…

2011-02-11T01:09:00.001+02:00

o simt cum vine, s-o aștept ? s-o caut ?

ascult tăceri și văd cum toate

cheile s-au pierdut, s-au pierdut pentru totdeauna

nu știu să desenez decât cu rigla iar

visele s-au pierdut, s-au pierdut pentru totdeauna

învăț în fiecare zi cum tot ce știu

e pleavă, e siliciu umed

uit să urăsc, uit de mine

o dulce, o sublimă nepăsare

ai fost, ai ramas, dar

cresc verzi pe sub zăpezi topite

fire din smârc, fire-adormite

curg lacrimi, se adună

un cer senin sub o umbrită lună

într-un eșec de armonie brută

apăs încă o clanță

visez ceva fără sfârșit…

o simt cum vine, s-o aștept ? s-o caut ?

…metrou…

2011-02-10T18:10:00.001+02:00

Nu m-am vindecat de metrou, nu cred că mi-ar plăcea asta.

În dreapta mea, la vreo patru scaune distanță, cineva citește o carte. Mă aplec, încercând să descifrez titlul. Nu mă mai gândesc ce ar putea interpreta fata de lângă mine, care, tresărind îmi aruncă o privire înciudată. Îmi dau seama ce se întâmplă și abandonez descifrarea titlului înroșindu-mă până în vârful urechilor. Ea vede asta și îmi aruncă un zâmbet triumfător.

“urmează Obor cu peronul pe partea dreaptă”

În fața mea, un domn îmi atrage atenția. Are o șapcă albastră trasă pe ochi. E neras iar barba lui albă contrastează puternic cu roșeața denaturată a feței. Pare a fi genul tipic de alcoolic, cu trăsături grosiere și ochi injectați. Ține pe genunchi o geantă neagră, îmbâcsită de praf. Observ cum scoate din buzunar o cărticică mică, cu pagini soioase. O deschide și începe să citească. Nu se poate concentra. Citește preț de câteva clipe, apoi își ridică ochii privind speriat în jur, de parcă s-ar teme de ceva.

“Poate e o carte de rugăciuni” îmi zic, și încerc să schițez un zâmbet încurajator. El trece cu privirea peste mine fără a mă vedea.

“urmează Ștefan cel Mare cu peronul pe partea stângă”

Lângă ușile din capătul vagonului, ținându-se ferm de o bară, stă o fată cu părul negru și drept. Are un breton puțin cam lung, și-l poate atinge cu genele. În mâna liberă ține o hârtie, ce pare a fi o rețetă de la medic. E sigur plecată în alt spațiu sau timp. Din când în când, ridică mâna cu care ține rețeta și începe să roadă unghia degetului arătător. Ochii ei mari, migdalați exprimă ceva nedefinit, pun o întrebare pentru care nu s-a găsit încă răspuns…

“urmează Piața Victoriei cu peronul pe partea stângă”

Îmbulzeală. Peisajul se schimbă.

Un tip acoperit de buzunare, ține în spate un rucsac uriaș. Caută cu niște ochi veseli și iscoditori, un loc în care să se așeze. Îl găsește și se îndreaptă cu pași mari într-acolo. Se așează fără a-și da rucsacul uriaș jos. Am impresia că doar rucsacul atinge bancheta, și mă mir cum de poate sta așa. În cap are o claie de păr, lung și prins cu un elastic bleu-marin. Are o înfățișare anti-orice. În cele din urma coboară la Gara de Nord, acompaniat de privirea dezaprobatoare a unui bătrânel simpatic.

Cobor la Crângași și urc scările spre peronul tramvaiului. Sus, o ghidușă mă îmbie cu ghiocei. Refuz ca de obicei. Poate o să vină un timp când nu voi mai refuza…

…Paul Bârsan…

2011-02-07T16:42:00.001+02:00

Paul Bârsan se întoarse cu spatele la oglindă, încercând să se admire și din alt unghi, însă renunță rapid. Trupul lui greoi nu-i putea oferi atât de multă libertate de mișcare pe cât și-ar fi dorit. Fața i se umbri pentru o clipă, dar trecându-și mâna peste creștet, alungă gândul care îndrăznise să atenteze la integritatea bunei sale dispoziții. Ieși zâmbind din camera de hotel în care se instalase de la reîntoarcerea sa în oraș.

Era un om aflat la vârsta de treizeci de ani și fără îndoaială cât se poate de interesant. Părul lui tuns foarte scurt, făcea ca începutul de chelie să devină mai greu de observat. Avea ochii rotunzi și foarte apropiați, de un gri metalic, scoși în evidență de sprâncenele sale incolore. Scund, aproape bondoc, avea un mers legănat, ca de marinar.

Fost coleg de școală cu XY, devenise peste noapte un om de succes. Nimeni nu prea avea habar cu ce se ocupase cât fusese plecat în afara țării, iar el învăluise detaliile ascenderii sale într-un mister. Revenind, relua vechile legături, producând pe ici pe colo adevărate șocuri sociale. Îi plăcea să facă impresie și chiar reușise să facă, mai ales în rândul unor doamne mai slabe de înger. Planul lui, cu minuțiozitate întocmit începea să prindă contur iar acest lucru, mai ales în această dimineață îl umplea de voioșie.

Afară, soarele începea să dogorească. Orașul aglomerat căzuse victimă unui mai capricios, cu zile ploioase și reci aruncate fără noima alaturi de zile veritabile de vară. Fără a da atenție vremii de afară, căzu pe gânduri încercând să-și amintească ceva din trecutul lui XY, astfel încât să-l poată impresiona în timpul prânzului prin uimitoarea memorie, al cărei posesor se considera.

Îmbrăcat într-un costum alb, cu o cravată verde deschis și pălărie de paie cu boruri largi după ultima modă a vremii, Paul Bârsan făcea parte din categoria oamenilor care, fiind incapabili să-și definească un gust propriu, apelează la tendințele actuale fără a mai ține cont de vreun criteriu, fie el chiar estetic.

Rezultatul acestei nefericite concepții, reușea să-ți atragă privirea, forțându-te să-i etichetezi într-un anume fel pe ai ei adepți. Bârsan însă, nu era deloc conștient de acest lucru, ba mai mult, avea o părere cât se poate de bună vizavi de gusturile sale vestimentare și nu ascundea acest lucru.

Văzu la un moment dat o tânară domnișoară, mergând la brațul celui ce părea să fie tatăl ei, un om cărunt și aplecat, îmbrăcat într-o uniformă militară. Ea, avea în mână o umbrelă de soare, pe care o balansa ținând-o ferm de mânerul mic, din fildeș, în timp ce-i povestea cu însuflețire ceva bătrânului. El o asculta cu un zâmbet pașnic, care reușea să îndulcească trăsăturile sale aspre.

Paul ajunse în dreptul lor și cu un gest cât se poate de comic, se înclină în fața domnișoarei. În clipa aceea își aduse aminte că are pălăria încă pe cap, și cu un gest febril o dădu jos și repetă reverența. Fata se oprise din povestit și cu gura întredeschisă privea spre necunoscutul îmbrăcat atât de neobișnuit, care încerca să fie curtenitor, eșuând în cea mai amuzantă manieră. Păli ușor și strângând brațul bătrânului ei tată, porni mai departe.

Paul rămase o vreme în acelaș loc, urmărind cu privirea siluetele celor doi care se îndepărtau.Scurtul episod declanșase un torent de amintiri, care îi făcea capul să vuiască. Se uită la ceas și pentru că mai rămăsese puțin până la prânz, se îndrepta spre restaurantul “La Manole” unde urma să se vadă cu XY.

… …

2011-02-05T18:18:00.001+02:00

Cel mai bun coleg de facultate îmi tot repetă că sunt cel mai optimist om în viață.

Cel mai bun prieten îmi spune că nu a întâlnit om mai pesimist ca mine.

Personal, dezvolt un sistem prin care, pesimismul se transformă într-o cale spre a găsi bucurie în orice lucru. E greu de explicat, dar la mine merge.

Răspund din ce în ce mai prost la văicăreli și falsitate. Cei care preferă să strângă din dinți, să-și înfigă capul între umeri dar să aibă demnitate, au devenit personaje legendare.

Sunt tot mai fascinat de cum funcționează transimterea bucuriilor.

Treburile astea dacă nu le-am mai spus, le repet. ( C.I )

…casa…

2011-02-01T13:03:00.001+02:00

Împinse nervos poarta și intră în curtea mică, pătrată. Un trotuar înțesat de crăpături adânci, din care smocuri de iarbă creșteau cu robustețea specifică naturii, ducea până la clădirea cu două etaje, veche și de o frumusețe atipică. Fațada abia își mai ținea tencuiala, o bună parte din ferestre erau acoperite cu scânduri, iar acoperișul pe vremuri de o suplețe încântătoare, lăsa acum impresia că poate ceda în orice moment. Toate aceste detalii care analizate separat inspirau orice numai frumusețe nu, îmbinându-se reușiseră să dea clădirii personalitate, atragând nu de puține ori privirile trecătorilor, care dintr-o dată, deveneau fără voia lor nostalgici.

Intrarea avea o ușă dublă din lemn masiv, în care stătea sculptat un fel de blazon. XY, cu mersul sau regulat, se îndreptă spre ușă, întrebându-se ce ar fi de făcut în privința gardului putred, ce-i străjuia curtea. Încercă clanța dar ușa nu se deschise. Căutând cheia prin buzunare, descoperi pe jos o bucată de hârtie. Se aplecă, o ridică și o vârî nepăsător în buzunar.

“Voi vedea mai târziu ce e cu ea” gândi el răsucind cheia de două ori în broască.

Casa nu avea hol, intrând de afară dădeai într-un salon uriaș, probabil destinat seratelor de societate din vremuri de mult apuse, acum împărțit de XY în două zone cu destinații diferite.

Își aruncă impermeabilul kaki pe un fotoliu și se așeză la biroul din fața șemineului (era fascinat de flăcările roșiatice ale focului și de troznetele lemnelor arzând, așa că, într-o iarnă mutase biroul pentru a se delecta privind și ascultând sursa fascinației sale).

Cele două zone se diferențiau evident, prima era dominată de o bibliotecă înaltă, ce se întindea pe toată lungimea peretelui opus șemineului din marmură albă, inspirând o sobrietate aparte. Rafturile gemeau de cărți aranjate anapoda, fără cel mai rudimentar simț practic. Haosul aranjării cărților contrasta cu sobiretatea bibliotecii masive, spre încântarea lui XY, ba mai mult, de fiecare dată când avea pe cineva la el, acest contrast devenea aproape sigur subiect al unei discuții în urma căreia se simțea invadat de un sentiment de superioritate.

Celălat spațiu, mult mai mic, aflat într-un colț al salonului, era locul în care XY, venea să-și pună ordine în gânduri și să se relaxeze. Un scaun balansoar din lemn de frasin, ce scârțâia îndeajuns de încet pentru a putea adormi în el, un televizor alb negru și o măsuță joasă. Pe masuță, un samovar vechi, găsit și lăsat în acelaș loc de când XY se mutase aici și un vraf de cărți începute și abandonate.

XY consultă calendarul de perete. Luni.

Luă un creion și o coală albă de hârtie și începu să scrie:

1- Prânz cu Bârsan-12:30

Își dădu seama că singurul lucru pe care îl avea azi de făcut era acela de a lua masa de prânz împreună cu fostul lui coleg, Paul Bârsan, care după o lungă absență, se întorsese în oraș, înștiințându-l că ar dori să-l vadă. Făcu o grimasă de lehamite, strânse coala de hârtie în pumn și o aruncă în cenușa șemineului. Ceasul arăta ora 8:03. O stare placută de oboseală începu să-i dea târcoale și zâmbind de încântare se îndreptă spre balansoarul din lemn de frasin care scârțâi ușor sub greutatea sa.

“să mă gândesc acum, că de fapt nu vreau să adorm, da, așa sigur voi adormi repede...” închise ochii și începu să-și mângâie mustața rară ce creștea neregulat.

“ar fi trebuit să adorm deja, poate că am adormit dar pot să și gândesc în același timp, sau poate visez că gândesc în timp ce dorm…” XY își auzea gândurile cu o dificultate din ce în ce mai mare.

La un moment dat nu mai auzi scârțâitul ușor și regulat al balansoarului…adormise.

…before the morning…

2011-01-31T20:03:00.001+02:00

…credeam…

2011-01-24T19:14:00.001+02:00

credeam că am scăpat de nea

credeam că a uitat să cadă

și poate

a-nvățat să șadă

pe-a lumii neaprinsă stea

credeam că am uitat de tine

credeam că sorții se aruncă

speram

o viață să-mi ajungă…

în schimb eu cer minuni divine

credeam c-am fost profund și stoic

dar tu mi-ai spus că-i doar o joacă

iar azi

mă scald în promoroacă

și-ascund sub colb un gând eroic

…mama…

2011-01-21T23:55:00.001+02:00

Intru în bucătărie și mă duc direct la ea. Părul ei odată negru, acum încărunțit destul de ciudat, cu o suviță complet albă distingându-se dintre firele de păr grizonat, mi se pare extraordinar de frumos. Mai ales suvița cea albă, de care mă simt în mod direct răspunzător… mă apropii de ea și o sărut pe creștet. Ea zâmbește ușor și îmi întinde o farfurie. E bine acasă.

(fragment jurnal 15.01.2011)

…fără aștri…

2011-01-18T14:50:00.001+02:00

Ieşi afară. Ceaţa densă îl învălui cât ai clipi. Fără a sta pe gânduri, porni hotărât de-alungul străzii pavate cu piatră cubică. Sunetul paşilor săi se auzea sec şi regulat. Nu putea dormi atunci când lumina difuză a nopţii refuza să-i scalde fereastra; cele mai teribile gânduri îi asaltau atunci mintea, alungându-i somnul.

Încercă să-şi urmărească un gând. Nu reuşi. Înainte de a-l putea duce la capăt, un altul sau chiar mai multe deodată, apăreau de niciunde transformând procesul gândirii într-o masă vâscoasă, din care i se părea imposibil a ieşi. Mergea înainte fără a fi cât de puţin conştient de asta, cu capul plecat, ochii mijiți şi buzele strânse, trădând starea de surescitare ce-i cuprinsese fiinţa.

“…o pălărie de paie pe care să o port vara, cea veche nu mai e bună, mâine o să fie frig oare ? habar n-am, nu sunt de la meteo; de când nu m-am mai uitat la meteo ? mâine sigur va fi mai cald decât azi, azi…azi a fost cald ? nu mai știu; am văzut-o şi era cât pe ce să o întreb ceva, bine că nu am deschis gura, m-aş fi bâlbâit eu cumva; cum să mă bâlbâi ? de parcă n-aş mai fi vorbit cu ea până acum; eh şi mâine am să o văd şi poate…”

Se miră de lejeritatea cu care mintea sa reuşea să se eschiveze din faţa oricărei încercări de a o pune sub control.

Noaptea fără de aştri îi juca feste. La un moment dat se opri. Înălţă capul şi scrută împrejurimile cu privirea. Se afla într-un parc cu copaci mici, rari şi alei înguste. Privirea îi căzu pe o bancă şi porni într-acolo. Se aşeză şi-şi prinse capul în mâini. Simţea cum tâmplele îi zvâcnesc şi strânse din dinţi. Ar fi dat orice pentru o clipă de linişte.

Pierdu noţiunea timpului.

“… de ce m-am oprit ? stau aici pe o bancă singur, de parcă aş fi cine ştie ce nebun, oare sunt nebun ? am fost să cumpăr mere dar nu am cumparat, erau urâte; am scăpat pe jos o grămadă de lucruri, nu ştiu ce am avut, de regulă nu mi se întâmplă să fiu neîndemânatic; nu ştiu dacă ea va reuşi să reziste atacurilor lui pătimaşe, sunt curios să văd cum va evolua situaţia; dacă aş avea în clipa asta tot ce îmi doresc să am, aş fi oare dintr-o dată fericit ? eu pot fi fericit ? ”

În spatele lui, un câine începu să urle. Tresări speriat, se ridică şi porni mai departe. Când se opri din nou, era aproape dimineaţă. Avea o faţă senină iar culoarea îi revenise în obraji. Zâmbind din colţul gurii privea admirativ spre orizontul sângeriu…

XY oftă.

‘’…nu înțeleg de ce gardul ăsta e din lemn, nu s-au gândit că va putrezi ? “

…1 / 2…

2011-01-13T13:56:00.001+02:00

1: Da?
2: Da…
1: Nu am ştiut, iartă-mă
2: De ce să te iert ?
1: Chiar nu am ştiut, îmi pare rău.
2: Lasă…
1: Nu înţeleg de ce eşti aşa…
2: Poftim?
1: De ce nu înţelegi?
2: Ce anume?
1: Totul!
2: ?
1: În fine.
2: Eşti bine?
1: Da sunt bine……cuuuum măi să fiu bine?
2: Nu eşti bine?
1: Nu!
2: De ce?
1: Poftim?
2: Nu mai înţeleg nimic.
1: Nu mă mir!
2: Pfiu…

…“Sărut mâna”...

2011-01-11T13:30:00.001+02:00

M-am mutat în actualul cămin vara trecută. Tot atunci am cunoscut-o pe doamna care are grijă ca toate lucrurile de aici să arate cât mai curat. Voind să las o impresie bună ca şi nou venit, atunci când am întâlnit-o prima dată, am salutat-o cu binecunoscuta formulă “Sărut mâna”. Mare mi-a fost mirarea să văd că în urma acestui salut, nu a schiţat nici un gest ci cu o indiferenţă naturală a privit prin mine şi a trecut mai departe.

Acest episod s-a repetat în toată perioada următoare. La un moment dat am zis că nu are rost să o mai salut şi chiar mi-am propus să fac asta…numai că nu am reuşit. M-am resemnat, apoi m-am obişnuit…în cele din urmă mi-a devenit chiar simpatică tocmai datorită acestei indiferenţe.

Azi pe când mă întorceam în cămin, am întâlnit-o în curte. Am salutat-o ca de obicei şi am dat să intru în cămin, numai că… ea s-a oprit, mi-a zâmbit abia perceptibil şi m-a salutat cu o scurtă înclinare a capului.

Cât pe ce să rămân ca la dentist.

Se pare că un anume fel de încăpăţânare, dă rezultate.

…XY XX…

2011-01-08T21:31:00.001+02:00

XY intră în sala aproape plină şi căută cu privirea un loc liber. Îşi croi drum într-acolo şi răsuflă uşurat, se putea relaxa acum. Bine făcut dar fără a ieşi în evidenţă prin asta, avea părul de un negru mat, ce reliefa paloarea aproape cadaverică a feţei. Ochii înfundaţi în orbite purtau vizibil povara multor ore de nesomn. Nasul acvilin şi bărbia proeminientă completau aspectul extrem de expresiv al tânărului XY. Privindu-l rămâneai cu impresia că îi poţi desluşi trăsăturile caracterului.

Adâncit în gânduri XY, nu observă apariţia ei.

XX intră grăbită şi arboră un zâmbet vesel, în contradicţie cu întunecimea sumbră a privirii sale. Păşea uşor, mergând aproape pe vârfuri. Studia atent chipurile celor ce o înconjurau. La un moment dat privirea îi căzu peste XY, tresări abia perceptibil şi o umbră trecu rapid peste chipul ei. Îndreptându-se spre el, chipul i se transformă.

Zâmbetul îi pieri ca prin farmec, sprâncenele i se arcuiră, iar ochii scăpărau văpăi. Părul des şi buclat ce-i cădea peste umeri, sălta în ritmul paşilor ei. Se opri lângă el, îşi trecu mâna prin păr şi spuse:

-Şi tu aici? Nu aş fi crezut…

XY auzi sunetul voci ei şi fu scuturat de un fior. Se încordă ca un arc şi se întoarse spre ea. N-o mai văzuse de mult…

“ Cum de a apărut aici ? Ce m-a întrebat? Ce să zic ?” Mintea lui XY rostogolea cu repeziciune întrebări şi gânduri apăsătoare în timp ce ochii îi erau absorbiţi de chipul ei. Descoperi cicatricea mică de deasupra ochiului ei stâng. Era vizibilă doar dacă ştiai că trebuie să fie acolo. Îşi aminti cum descoperise acest mic semn şi-şi simţi inima luând-o la goană….

-Bună, bâigui el. Apoi dregându-şi glasul continuă:

-Nu mă aşteptam să vii aici…mai vru să spună ceva dar uită cu desăvârşire că e capabil să se exprime în cuvinte…XY zâmbea.

Simţi trezindu-se înăuntrul său o fericire profundă şi liniştitoare. Fără a mai ţine cont de nimic o întrebă:

-Îţi aminteşti ce am vorbit ultima dată când ne-am văzut ?

Spre uimirea lui, zâmbetul ei persistă.

-Da, zise ea, îmi amintesc, apoi cu un gest copilăresc luă mâna lui şi o strânse cu putere. Se ridică pe vârfuri şi-i şopti la ureche: “Ai avut dreptate, tot timpul ai avut dreptate”.

Dintr-odată un zgomot puternic năvăli în sala arhiplină. Oameni începură a fugi care încotro. În vacarmul creat, XY pierdu mâna fetei. Disperat începu să strige dar în van…XX dispăruse. Zgomotul îşi mări intensitatea, transformându-se în ceva din ce în ce mai cunoscut.

XY deschise ochii şi cu un gest maşinal opri ceasul deşteptător ce suna pe noptieră. Oftă şi sări din pat.

…smerenia…

2011-01-06T11:53:00.001+02:00

Într-o lume în care de nu ştii să te prezinti cât mai bine, nu exişti, omul smerit a devenit o ciudăţenie. Pe cale de dispariţie, omul smerit se sufocă. Se sufocă în aroganţa, egoismul şi prostia celor care traiesc doar pentru a baga lumii pe gât realizările şi împlinirile lor.

Omul smerit habar nu are de prima persoană a pronumelui personal. Nu încearcă să iasă în evidenţă şi de regulă nu iese. Câteodată însă, se întâmplă să fie remarcat iar atunci se comportă simplu şi discret încercând din răsputeri să nu lase despre sine o impresie mai bună decât ar trebui.

Omul smerit e greu de înţeles. Mai ales de cei care trăiesc pentru a se lauda, caută succesul pentru a fi adulaţi şi cred în propria măreţie mai mult decât în gravitaţie.

Am întâlnit oameni smeriţi şi sunt recunoscător pentru asta.

…cinci lucruri din anul trecut…

2011-01-05T13:27:00.001+02:00

Pentru a răspunde invitaţiei lui Ionuţ am să scriu o listă cu cinci lucruri făcute în 2010.

1. Am hoinărit prin Viena împreună cu Dani.

2. Am început să cânt în corul Bisericii.

3. Am plecat cu trenul prin oraşele din ţară împreună cu Dani, Matei şi Ionuţ. Am dormit prin gări şi compartimente de tren, am văzut locuri şi oameni noi.

4. Am ajuns pentru prima data la mare.

5.Am compus câte un vers pentru viitoarele şlagăre “Fata de la shaorma” şi “E din nou Crăciun” în colaborare cu Matei.

…colecţie de să-uri…

2011-01-04T14:09:00.001+02:00

Să fii ţinut în şah de factorul timp, în special când tu eşti administratorul lui.

Să îţi vină idei proaste dar care să-ţi resursciteze înţelepciunea.

Să te desfeţi în detalii dar să nu descoperi niciodată ceva.

Să uiţi că plânsul e natural şi să-ţi înghiţi lacrimile doar pentru că nu eşti singur.

Să oblojeşti azi o rană, pentru ca mâine să o deschizi tratând-o cu sare gemă.

Să îţi propui când, cum şi în ce fel să te îndrăgosteşti...vis de eunuc în devenire.

...Inventar...

2011-01-03T13:49:00.002+02:00

Luni, 28 decembrie 2009 – Articolul “Cam atât”-fragment

“Noul an mi-l doresc liniştit şi lung.

….vreau să învăţ să cânt la un instrument şi să-mi savurez cum se cuvine începutul ultimului an de studenţie…

Vreau să fie anul în care voi uita sa mă mai vait, voi fi mai cumsecade decât media şi cu obraji mai subţiri…

… un an în care să visez mult iar în cele din urmă să învăţ să fac ciorbă de perişoare.

Cam atât. “

Luni, 03 ianuarie 2011

2010-an scurt şi neliniştit.

n-am învăţat să cânt la vreun instrument, dar am reuşit să citesc…nu atât de mult ca în adolescenţă dar aproape la fel de intens.

am savurat studenţia.

m-am văitat mai puţin şi am fost acid cu cei care s-au tot văitat…cumva lucrurile astea s-au anulat reciproc şi m-am ales cu nimic.

Am visat puţin spre deloc.

Tot nu ştiu să fac ciorbă de perişoare.

2011- ?

...Gherasim Ascărpinioaiei...

2010-12-31T02:07:00.003+02:00

Pe un drum desfundat, de ţară, o caruţă merge clătinându-se, trasă fiind de o mârţoagă cu gât scurt şi coaste proeminiente. Coviltirul din pături aproape putrede adăposteşte un bărbat de vârstă medie, îmbrăcat atipic situaţiei, cu un costum de culoarea untului şi pălărie de paie. Venea de la oraş, în cautare de aventuri. Mare amator de literatură ieftină, visa să scrie un roman care să-i aducă recunostinţă şi respect din partea tuturor. Pe nume Gherasim Ascărpinioaiei, bărbatul în costum îşi aranjă pe cap pălăria de paie şi gândi cu voce tare:

“ O da! Voi sta seara târziu pândind stelele, le voi da nume şi voi aluneca într-un somn adânc fără vise…”

Simţi trecându-i pe şira spinării un fior, pe care îl încadră rapid în tagma acelor fiori ce adapă spiritul creator, însă fu violent întrerupt din reverie de tânărul său vizitiu, care înjura de zor printre dinţi, croind cu sălbăticie mârţoaga ce parcă înadins nu ţinea drumul drept, ci alearga în zigzag-uri largi pe drumul de ţară plin de hârtoape.

“ O de-aş ajunge mai repede! Fluturii şi albinele, salcâmii şi trestiile, toate mă aşteaptă…oh de-aş ajunge mai repede!” îşi zise Gherasim când vizitiul şi martoaga se mai potoliră.

Cuprins de plictiseală, eroul povestirii noaste, Gherasim, caută să lege o discuţie cu junele său companion.

-Tinere domn, ce zi frumoasă, nu credeţi?

-Hă?

-O zi frumoasă domnule! repetă înciudat Gherasim.

-Prrrr hoooo, treci la pas că jar mănânci!

-Poftim?

-O ia numa prin şanţuri frăţie! Numa prin gropi ! Mi se face praf osia şi tu cică “ce zi frumoasa”!

Parcă nevenindu-i să-şi creada urechilor, Gherasim Ascărpinioaiei se bosumflă afectat şi se hotărâ să tacă mâlc de aici înainte. Îi era imposibil să înţeleagă cum acest tânar nu e în stare să vadă mirificul acestei zile…glăsui în gând:

“Ce înseamnă sufletul de artist! Oh nefericitule, n-ai să cunoşti niciodată măreţia trăirilor mele!”

Cumva încurajat de faţa bosumflată a lui Gherasim, junele începu să-si dea drumul la vorbă, cuvintele sale se rostogoleau spre bărbatul cu pretenţii de artist, sufocându-l dea dreptul.

-Da frăţie, am luat-o de la Vasile a lu’ Topoliţa din capu’ satului, mi-a zis că face treabă şi că mănâncă puţin, da de unde...

-Adevărul este că, dobitocul domneavoastră arată lamentabil! zise Gherasim crezând că-l va împăca astfel pe vizitiu.

-Adică te iei de calu' meu domne? Îl faci, cum zici că îl faci ? strigă tânărul trăgând cu putere de hăţuri.

-Eu nu, adică nu am vrut, vă rog să înţelegeţi! şi Gherasim mai rosti ceva dar cu desăvârşire neinteligibil.

-Ce mă? Jos! Hai jos! Păi da ce am ajuns io? Eeeeee, zi frumoasă auzi! răcni turbat tânărul, apoi simţindu-şi superioritatea, profită de ocazie şi cu un gest zvelt, apucă pălăria de paie a lui Gherasim şi o aruncă în aer.

Pălăria se înălţă sub o pală de vânt spre stupefacţia lui Gherasim. Acesta duse mâinile la gură şi începu să clipească des, încercând să-şi stăpânească lacrimile. Vizitiul îi făcu brânci din căruţa şi apoi plecă cu mârţoaga lui ce alerga în zig zag.

Într-un târziu, pălăria de paie a lui Gherasim ajunse pe sol. El o ridică cu gest de mare fineţe şi examinând-o cu grijă, gândi:

“Cum să scrii o carte când oamenii îţi aruncă pălaria pe jos? Cum?”
Resemnat porni înapoi de unde venise. În cap avea o idee nouă. Mâine avea să devină trubadur.

De Gherasim Ascărpinioaiei nu s-a mai auzit de atunci.

...bilant...

2010-12-20T14:36:00.000+02:00

Doamne,

M-am pierdut în lucruri făcute pentru mine, am încălcat hotărâri.
Te-am dezamăgit mai profund decât îmi imaginam ca fiind posibil.
Mă tot ridic şi cobor, mă tot găsesc încercând să fiu, să fac, să devin…

Te-am găsit în mulţi oameni anul ăsta.
Am cunoscut profunzimea prieteniei în trăinicia unui sentiment.
Am înţeles că privind prea departe, mă împiedic şi cad.

Mi-am facut dezamagirea prietenă şi am învăţat că deşteptările trebuie să-mi înlocuiască aşteptările.
Am început să deprind frumuseaţea stării de “altfel”.
Idei proaste, soluţii îndoielnice, complezenţă cu aromă de compromis, toate mi-au fost aproape.

Frustrarea izvorâtă din incapacitatea de a înţelege totul în general şi nimicul în special, a pus capăt multor vise.
M-ai iubit mai mult decât m-am iubit.
Încep să întrezăresc o viaţă dincolo de nicăieri.

...adio octombrie...

2010-10-31T20:19:00.002+02:00

e frig,
e mai frig decât știu să fi fost în octombrie
gândurile zboară prin locuri străine
privesc în nicăieri….încerc să dau de tine
e mai frig decât știu să fi fost în octombrie

e greu,
e greu să trăiești în eternul octombrie
pășesc soldățește prin locuri amare
în nas parcă simt ceva nou, dar îmi pare…
e greu să trăiești în eternul octombrie

e adânc,
e adânc sentimentul ce-apare-n octombrie
îmi uit visele-n fiece noapte
amestec mizer de iluzii deșarte
e adânc sentimentul ce-apare-n octombrie

e frig, sunt străin,privesc către tin.

e greu și pășesc dar țelul meu moare.
e adânc…eu visez o cumplită dogoare.

...dialog II...

2010-10-06T13:59:00.001+03:00

Doi prin ploaie se-ntalniră și începură a vorbi. Unul vesel precum vara, altul trist nevoie mare (nu aș vrea să fac prinsoare dar mai mult ca sigur sunt, c-avea fața de pământ). Nu mai stau ca să-i descriu și-am să redau cât mai viu, vorbele ce își schimbară…ascultați voi bunăoară.

-Vino! zise cel ca vara.
-Unde? întrebă cel trist, cu un glas egocentrist.
-O să vezi!
-Ce o să vad?
-Uite!
-Nu văd nimic!
-Uite! Chiar nu vezi?
-Nu vad!
-De ce nu vezi?
-Pentru că nu e nimic de văzut!
-Dar uite!
-Lasă-mă…ești un ușuratic oarecare. Ți-ai găsit distracție cu mine…dispari până nu-ți ard câteva!
-Ușuratic deci ? Posibil…dar oarecare nicidecum. Eu vreau doar ca să vezi, dar ție nu îți pasă!
-Omule am ochi și văd. Te văd pe tine, văd că plouă, dar locul ce-mi arăți nu-l văd. Mai bine pleacă, ești vesel ca un om nebun.
-Nebun? Cum oare, zâmbetul și bucuria exprimă astăzi nebunia? Ești trist și capul ți-e plecat, nu-ți pasă de nimic și crezi, că mai nenorocit ca tine alt om nu e pe-acest pământ…te tot gândești cu-nfrigurare ca-ai să ajungi într-un mormânt. Îți zic acum încă odată. Deschide ochii și privește, viața-i aici, nu se sfârșește!

Cumva atins în al său suflet omul cel trist tăcu chitic. Ceva îi zgândărea orgoliul făcându-l să se simta mic. Privi atent omul cel vesel ce-nflăcărat înca vorbea și pricepu fără de veste cum să se uite-n viața sa. Văzu eșecuri și robie, prostie și amar regret…descoperi sublime clipe, adânci plăceri și un portret.
Atunci strigă scrâjnind din dinți:

-Văd!

Și astfel ploaia se opri, mai mult chiar, soarele ieși luminand cu bucurie a noului om câmpie.

...frunze moarte şi struguri dulci..

2010-09-28T03:43:00.001+03:00

Dacă ar fi să se audă gândurile am rămâne singuri. Sinceritatea gândurilor e o povara îndulcită doar de caracterul ei silenţios. Trec prin zile fără să simt cum ele trec peste mine…atunci găsesc oglinzile de un real folos.

La Biserică am văzut oameni sfinţi. Cu câţiva am reuşit să vorbesc. Îmi plac pentru inconştienţa cu care tratează realitatea, îi apreciez pentru seriozitatea faţă de Dumnezeu, îi iubesc pentru că în preajma lor, te simţi îndeajuns de păcătos încât să-ţi doreşti să te schimbi.

Ieri am auzit vorbindu-se despre bunătate. Ciudăţenia lumii noastre nu mai stă de mult în mersul lucrurilor pe dos ci în absenţa bunătăţii din aspectele vieţii noastre. Dacă vreau să cred despre un om oarecare ceva de bine, se găsesc destui care încercă să mă convingă contrariul fără a cunoaşte mai multe decât mine despre caracterul acelui oarecare om.

O ”lege” nescrisă care ridică bunătatea la rang de fărădelege şi-a făcut un confortabil loc în noi. Ieri am auzit vorbindu-se de bunătate…mă întreb dacă există destui oameni dispusi să încalce “legea”.

Duminică, bătrânul cu un picior amputat ne-a rugat să-i citim din Biblie. La sfârşit avea ochii în lacrimi iar faţa îi strălucea. “E bun Dumnezeu, e atât de bun…” zicea el. Am înţeles atunci, cât de uşor devine totul când laşi ca fiinţa ta să devina un act al bunătăţii Lui Dumnezeu. Mi-aş dori să nu fie nevoie de atâtea amputări ca să ne dăm seama de asta.

Afară e toamnă cu frunze moarte şi struguri dulci. E frumos.

...au fost vremuri....

2010-09-12T01:48:00.001+03:00

Au fost vremuri când nu puteam fi convins de nimeni că voi fi și altfel decât copil. Într-o zi tata mi-a recomandat să mă bărbieresc…

Au fost vremuri când doream cu disperare să trăiesc ce citeam în “Ciresarii”…ulterior am aflat că a mânca tot ce zboară e un sport periculos.

Un prieten îmi zice că e convins că o să mă însor înaintea lui…câteodată aproape că mă convinge și pe mine de treaba asta.

Au fost vremuri când urmăream Teleenciclopedia în fiecare sâmbăta seara…îmi plăcea chiar daca nu m-am lamurit dacă zebra e albă cu dungi negre sau neagră cu dungi albe.

Când am citit prima carte și n-am înțeles nimic, am fost fericit. Când am înțeles că a înțelege ceva e un proces ce include pierderi de păr, timp, prieteni schimbasem deja al doilea prefix.

Oamenii sunt frumoși. Atât de frumoși încât de s-ar putea opri din a urî, ar deveni conștienți de asta.

Nu știu ce va fi mâine.

Mulțumesc celor care prin simpla prezență în viața mea reușesc să-mi transforme pesimismul mioritic în orice altceva, contez pe voi.

...Necazul cel mare XII: Lupii...

2010-09-03T12:02:00.001+03:00

XII-Lupii

Soarele îi bătea direct în față. Își forță memoria voind să-și aducă aminte ce se întâmplase. Gândurile i se învălmășeau claie peste grămadă și se miră de febrilitatea cu care îi lucrează mintea, în ciuda faptului că trupul său slăbit ajunsese la capătul puterilor.

În departare se vedeau munți cu piscurile acoperite de zapadă; Străinul își roti privirea și dadu de un râu liniștit care dispărea într-o pădure întunecată. Se ridică și instinctiv duse mâna la ceafa…găsi o umflatura mare și dureroasă; memoria sa dintr-o dată resurscitată, începu să-l bombardeze cu detalii…

Lângă el stătea aruncată un fel de pătura ale cărei colțuri erau înnodate, o sticlă plină pe jumatate cu un lichid tulbure și un foc înconjurat cu grijă de pietre mari și netede, de râu. Pe foc șuiera un ceainic.

Merse pe malul râului și își spala fața în apa limpede; o bucată de fier ruginit, cu un capăt destul de ascuțit ce stătea aruncat în apă îi atrase atenția. Strânse fierul între degete iar senzația rece și dureroasă, îi alungă tremurul nervos ce-i domina trupul.

"Cum am ajuns aici ? De ce nu sunt mort ? ” Nu reușea să scape de aceste întrebări și încercând să găsească un răspuns se apropie de foc. Observă lângă ceainic o cutie de conserve, plina pe jumatate cu un praf alb, fin; luă conserva în mână și începu să o studieze. Pe fața lui o mina stupefiată începea să se contureze…

-zahăr….

Se trezi vorbind. Avea o voce spartă, ce aducea mai mult a șuierat decât a glas de om.

Cu gesturi repezite luă ceainicul de pe foc și adaugă în el zahărul din conservă. Ochii îi sclipeau anticipând plăcerea. Merse apoi spre râu, răcind ceaiul în apa curgătoare. Când reveni găsi o piatră rotundă și alba pe care se așeză numaidecât.

Duse ceainicul la buze și începu să bea cu nesaț până când nu mai rămase nimic. Lichidul fierbinte acționă asupra lui ca un calamant. Oftă adânc, ar fi vrut atât de mult să uite de toate, să se întoarcă la vremurile fericirii sale…

Un mârait îl trezi din reverie. Întoarse capul și văzu un lup uriaș dar costeliv, cu picioare lungi, subțiri și blană cenușie, deasă. Ținea capul aplecat înainte zbârlindu-și părul de pe ceafă iar ochii galbeni îl fixau sfredelitor. Străinul lăsă să-i scape din mâna ceainicul încă aburind și fără a se ridica caută fierul ascuțit. Îl găsi și îl strânse în pumn. Era destul de departe de lup, dar acesta înainta spre el cu pași calculați. La un moment dat lupul se opri și se ghemui pe picioarele de dinapoi…se pregătea de salt. Omul văzu lucrul acesta și se încordă.

Lupul închise ochii preț de o clipă, apoi îi deschise larg și sări. Străinul se aruncă în partea dreaptă, spre pătura cu colțurile înnodate, reușind să se ferească de atacul lupului. Auzi zgomotul sec al fălcilor acestuia închizându-se în gol și simți răsuflarea lui grea, șuierătoare.

Începu să fugă împleticindu-se printre pietre, cu lupul pe urmele lui. Ținea tot mai strâns în pumn fierul ascuțit. Dintr-o dată se opri, ghemuindu-se; strategia sa dădu roade, lupul surprins, încercă să se oprească la fel brusc din fugă, dar se împiedică, rostogolindu-se de câteva ori, timp suficent pentru ca Străinul să sară în picioare și să se arunce peste lupul naucit. Îl prinse de gât ca într-o menghina cu brațul stâng, însă nu putu să facă fața sforțărilor lupului de a se elibera…

Se rostogoleau printre pietrele rotunde, omul lovind cu fierul ascuțit, lupul mușcând cu furie. Lupta nu dură mult, Strainul scăpase fierul din mână și disperat, își înfundă cât putu de adânc pumnul strâns în gura lupului; cu mâna libera ridică un bolovan și urlând animalic, lovi lupul între urechi. Acesta se încordă ca un arc și încremeni așa.

Străinul își scoase cu greu mâna din gura lupului. Nu simțea nici o durere dar era plin de sânge. Se aruncă în apa rece și rămase sub apă până când termină aerul din plămâni. Când ieși la suprafață, încremeni de groază. Trei lupi începuseră să mănânce leșul lupului ucis de el, mârâiau furioși, iar zgomotul oaselor zdrobite între dinții lor puternici, făcu să-i înghețe sângele în vene.

Se afundă în apă, lăsându-și doar capul la suprafață. Înnotă până unde curentul era puternic și apoi se lăsă să alunece în aval…Un val îl băgă sub apă și il ținu acolo până când aproape își pierdu cunoștința, cu un efort disperat reuși să iasă la suprafață.

Noaptea se lasă pe nesimțite. Strainul se obișnui cu apa rece, iar usturimea mușcaturilor îl ajutară să rămână lucid. Râul înainta spre pădurea întunecată, ducând printre valurile sale, un om mai mult mort decat viu.

Străinul își aminti de ceaiul băut înainte de lupta cu lupul, de ceainic, de focul cu grijă întreținut iar gândul că cineva avusese grija de toate acestea pentru ca lui sa îi fie bine, îl umplu de curaj. Înnota spre mal și iesi din apa tremurand de frig. Spera ca ceilalți lupi să-i fi pierdut urma.

“Va fi o noapte fără lună” gândi Strainul și se afundă în pădure.

...de ceva timp..

2010-08-31T02:57:00.002+03:00

De ceva timp…

De ceva timp, scurt ce-i drept, am început să-mi îndulcesc insomniile. E groaznic să nu poți adormi ușor. Simt cea mai pură invidie pentru cei care adorm înainte să atingă perna.

Prin definiție sunt un om care vorbește puțin, nu că aș încerca să par înțelept, ci pentru că atunci când vorbesc mult, ori nu mă fac înțeles ori vorbesc în dodii. Prin urmare sunt un bun ascultător.

O perioadă importantă în viața mea, a fost atunci când ascultam ore în șir oameni care vorbeau despre Dumnezeu. Din nefericire acea perioadă, ca de altfel toate perioadele, a avut un sfârșit.

Nu știu cum pot fi atât de om, încât să uit de tot ce Dumnezeu a făcut, face și va face pentru mine.

De ceva timp am reînceput să ascult oameni care vorbesc despre Dumnezeu. Încep să înțeleg un motiv ascuns în spatele insomniilor.

E important să auzi cuvinte care să-ți pătrundă în inimă. E important să cauți oameni și medii care să-ți adape setea spirituală. Sunt un om mai mult decât bogat în aceasta privință. Dacă mi-aș da seama de acest lucru înaintea oricărei zvâcniri păcătoase ale ființei mele, m-aș transforma în sfânt.

De ceva timp încerc să nu mai fiu cum sunt, dar fără să mă pierd de mine.

Cred că cel mai frumos lucru pe care îl poate avea cineva e acel sentiment sincer, concret, nascut din prezența Lui Dumnezeu în viața sa.

...10 negri mititei...

2010-08-24T09:37:00.004+03:00

De cand am aflat ca prietenii mei vor sa-mi faca cadou de ziua mea un iphone, vad viata in roz bombon. Drept pentru care, cu bucurie preiau indemnul lui ionut...am sa scriu cele zece lucruri care imi plac.

1. Imi place sa citesc.

2. Imi place sa studiez si sa analizez detaliile oricarui lucru.

3. Imi place sa fiu in metrou ori tramvai ori avion si sa surprind fetele care imi arunca priviri galese…

4. Imi place sa crap lemne. Imi place tare de tot.

5. Imi place sa merg la Biserica.

6. Imi place cand se gaseste cineva care sa-mi completeze propozitiile.

7. Imi plac oamenii diferiti.

8. Imi plac foarte mult copiii.(Doamne ajuta sa fac si eu cativa!)

9. Imi plac discutiile in contradictoriu, pentru ca imi transforma mintea intr-un brici.

10. Imi plac trenurile si toate activitatile legate de acestea.(dormit,mancat,cantat,jucat….)

...30...

2010-08-10T11:22:00.005+03:00

Ionut mi-a lansat cu lanseta provocarea de a gasi 30 de lucruri pe care le urasc. M-am cam speriat cand mi-a fost atat de usor sa le gasesc.
1. Urasc momentele cand se ajunge la legea lui Om intre prieteni.
2. Cand sunt trezit din somnul regulamentar, imi trec prin cap scenarii demne de American Psycho.
3. Urasc aluziile.
4. Urasc cartea al carei epliog mi se releva din primele pagini citite.
5. Urasc sa aud oamenii vorbind din ce nu stiu.
6. Urasc ,zilele, orele, de care nu-mi voi aduce aminte niciodata doar pentru ca erau cufundate in nimic.
7. Urasc sa vad un parinte batandu-si copilul in public.
8. Urasc sa vad oameni care continua sa astepte ceva ce nu va mai veni vreodata.
9. Urasc curiozitatea bolnavicioasa.(cand ajungi sa-ti schimbi parerea despre cineva, doar pentru ca ai fost curios sa afli cine stie ce detalii.)
10. Cand cineva striga la mine, de fiecare data imi vine sa fac ceva ce nu am facut niciodata, sa initiez o bataie.
11. Cand nu reusesc sa ma fac inteles.
12. Cand intentionat nu sunt inteles.
13, Cand desi sunt inteles, nu primesc intelegere.
14. Urasc oameni care se ascund in spatele unui deget, declarand ca ei sunt mari si tari pentru ca vad o unghie pe cand eu vad doar amaratul de deget.
15. Urasc sa vad ce face lipsa educatiei din generatia careia apartin.
16. Cand fac rau unui aporopiat si devin constient de treaba asta tarziu.
17. Urasc sa fiu mintit.
18. Urasc sa fiu dus cu zaharelu.
19. Urasc atitudinea celor care fumeaza de rup, si apoi se lauda ca plamanii lor sunt facuti varza.
20. Urasc sa vad oameni beti.
21. Cand aud un om prost vorbind cu neologisme, ma sufoc.
22. Cand vad un om cu potential aruncandu-se la gunoi.
23. Urasc certurile. Cand se ajunge acolo il inteleg de minune pe al meu bunic, care isi da palme de fiecare data cand e nervos.
24. Urasc sa mi se bage chesti pe gat.
25. Urasc sa fie trecute cu vederea (uitate cu nerusinare) detalii importante pentru mine.
26.Urasc atunci cand oamenii nu inteleg neutralitatea, si imi iau capace din toate partile.
27.Urasc cand mi se face un compliment nefondat.
28.Urasc dedesupturile.
29.Urasc galustele, ador ciorba.
30.Urasc ca am gasit 30 de lucruri de urat.

...spontan...

2010-07-26T12:57:00.006+03:00

Deschid ochii de mai multe ori dimineața. Mă dau jos din pat abia atunci când, nu mai reușesc să prelungesc somnul dinaintea deșteptării, somn ce-mi produce o plăcere agonizantă. Privesc în jurul meu și descopăr obiecte cu a-l căror uz sunt familiarizat; ele și-au făcut obiceiul de a mă arunca cu brutalitate într-un vârtej de amintiri, devenind ulcele de ținut timpul vâscos și tulbure.

Boxele negre care tulbură liniștea camerei într-un mod aproape decent, sunt acoperite de un strat subțire, abia perceptibil de praf și de picături foarte mici de vopsea albă. Îmi vin gânduri subțiri în cap, dar alung în pădurea rătăcirilor fără rost. Dau pe radio și-mi propun să scriu ceva spontan. Sunt la al șaselea rând și deja îmi vine greu să cuprind înțelesul celor mai banale lucruri. Mă gândesc la cât de ușor mi-ar fi să scriu legat la ochi. Mă amuz, dau un telefon și mă întorc la scris.

Pe când dormeam, în cameră a pătruns vorbind la telefon, A Jr. contribuind la creșterea coeficientului muzical al camerei: a adus orga,chitara și flautul. În sfârșit o să scap de iluzia unei încăperi mari, toate își vor reocupa locul de dinainte și voi răsufla ușurat. Nu știu de ce am ideea asta în cap, fiind perfect conștient că, o camera mare nu e adevărat mare până nu ai umplut-o cu tot felul de lucruri, iar o cameră mică nu va părea mare chiar de o vei ține totdeauna goală.

Citesc din Biblie câteva versete. Ma gândesc cât de placut e să-ți faci un obicei din asta. “Noi răsturnăm izvodirile minții”-sunt atât de fascinat de această afirmație încât gândurile mele își iau liber. Îmi revin, iar dorința unei ordini de natură divină în mintea mea, se acutizează.

De cele mai multe ori, dorințele dor. De cele mai multe ori sunt îndeajuns de absurde pentru a ne crea spaimă și îndeajuns de înălțătoare pentru a ne transforma în niște necredinciosi. Se întâmplă să transform verbul a dori într-un sinonim al verbului a încerca, pentru ca mai apoi, “a dori” să devină o marcă a neputinței și nereușitei. Odată ajuns aici, când vei spune : “doresc sa trec pe la tine” spui de fapt “e imposibil să trec pe la tine”.

Pentru mine a fi spontan e o povară, și mă opresc din scris înainte de a apuca să-mi mai doresc ceva….

...lecții de la o mochetă murdară...

2010-07-21T11:41:00.005+03:00

mocheta neagra, înțesată de pete albe de vopsea, scrâjnește de fiecare dată când o mângâi cu peria aspră.
parca i-ar place să rămână așa...murdară.
o curăț cu prețul unei răsuflări sacadate și a unei asudări ca în desenele animate.

Oare cum se simte Dumnezeu, curățându-mă în fiecare zi ?

....nimic nu m-ar putea defini mai bine decât înfrângerea. Abund în ea. O răsfăț. Mă surprinde de fiecare dată nepregătit, chiar de eu, o privesc deschis, încrezător în propriile-mi forțe. Nu-mi doresc nimic altceva decât să scap de blestemul încrederii în propriile-mi puteri.

E teribil de greu să realizezi că nu ai fost creat pentru a umbla, crea, acționa de capul tău, încordându-ți mușchii pentru impresie artistică.
E teribil de trist să fii mereu înfrânt doar pentru că, uiți a-ți citi propriul manual de utilizare...
E teribil să cazi, să fii umilit, să plângi, să-ti repugni la modul absolut, iar la urmă, ca în filmele proaste care ies direct pe DVD, să nu-ți înveți lectia și să repeți la nesfârșit aceleași sublime greseli.

O zi bună e ziua în care nu ai uitat nici măcar pentru o clipa că doar cu Dumnezeu poți aspira la iesirea din praf și pulbere.
O zi proastă începe atunci când, primul gând ți se duce oriunde, numai spre Cer nu.

Sunt momente însă când, simți aproape fizic cum El, trage de tine, te smulge din noroi și te asează acolo unde poți fi în siguranță.
Azi mi-am început mai mult decât prost ziua. Pe când meditam la cât de ușor e să te duci la fund, cel mai bun prieten și-a făcut simțită prezența printr-un mesaj pe telefon. A fost de ajuns.

Nu merit ca Dumnezeu să tragă de mine. Nu merit tot ce am de la El. Cu toate astea, mai mult decât orice, simt valurile iubirii Sale.

...găoacea cu gânduri...

2010-07-05T16:30:00.001+03:00

Într-o mașină albastră, el conduce iar ea ține picioarele cocoțate pe bord și citește cu glas tare dintr-o carte, e la ultimele file.

Plouă cu stropi cât pruna și în mijlocul norilor negrii strălucește frenetic soarele.

Ating limita acumulării de cunoștințe și îmi simt creierul mirosind a fum.

Dezgust, copleșire, adorare, dezgust, scârbă, uimire, groază, mister, dorință, speranță, neputință, lene, voință, încrâncenare, deziluzie.

Căruța mea de sentimente a pierdut a treia roată, devenind un biciclu anemic, fără pedale, ce coboară în vale…

Mă rostogolesc în somn la fel ca atunci când eram în fașe. Ciudată treabă că, ăsta e cam singurul lucru constant din viața mea.

Afară e soare, cald, vară.

…1 iunie…

2010-06-02T14:18:00.000+03:00

06:44 Aud sub pernă cum telefonul fornăie a mesaj. Mario îmi scrie că nu mai vine la facultate. Realizez cât e ora și dau dovadă de un stoicism extrem abținându-mă să nu arunc telefonul cât colo…iar nu a sunat alarma.

06:45 Sar din pat și în treacăt ating patul de deasupra cu fruntea, se aude un zgomot înfundat, înghit în sec și dispar din cameră.

07:10 Ajung în stație și văd bulevardul plin de mașini ce parcă se găsesc la un concurs de clanxon întins. Mașina mea (336) nu se vede în spate, în fața însă se vede. O iau la picior și o ajung din urmă la următoarea stație. Mă urc și mă mulez în ceilalți călători.

07:35 Am ajuns la Cora. În stație sunt peste 50 de oameni. Se urcă cine poate iar eu mă simt împins și apăsat din toate părțile. Lângă mine o doamnă bine făcută cu părul aranjat ca pentru botez, scoate din geantă o carte de rugăciuni, mică, cu pagini subțiri aproape transparente și cu scrisul boldat. Încerc să citesc și eu, renunț repede însă. Transpirația se prelinge peste tot și peste toți.

08:40 Ajung la Universitate. Cobor umplându-mi plămânii cu aerul umed, aproape rece de afară, plouă mărunt așa că renunț la geacă.

09.10 Intru în sala de clasă. Suntem puțini.

11:30 Realizez aproape de unul singur cum să pun punctele pe diagrama h-ξ (entalpie-concentrație). Gică nu crede ca am nimerit-o și așteaptă îndrumări de la profesoară. Aceasta vine și face exact ce gândisem eu, nu-mi ascund rânjetul de satisfacție.

14:20 O colegă îmi spune “la mulți ani”, mă prind mai greu dar pâna la urmă înțeleg ce vrea să-mi transmită și mă comport ca atare. Apoi mă întreabă de ce sunt trist, eu îi zic că nu-s trist, că așa e fața mea, însă ea îmi zice că m-a văzut și altfel. Rămân pe gânduri.

16:45 Ajung la metrou. Mă urc și prind loc pe un scaun albastru. Trenul geme de călători. Mă opresc din citit și fără un motiv anume încep să examinez oamenii de lângă mine.

Un bărbat pe la 40 de ani, are părul negru dar foarte rar. O gușa imensă i-a cuprins bărbia, care arată ca o mica movilă de pământ pe un câmp întins. Urechile le are mici și aproape lipite de scalp. Ține în mână o pungă portocalie pe care scrie PLUS. Ochii îi are mici și albaștri, i se plimbă într-un ritm alert și susținut din dreapta spre stânga și înapoi, fără să urmărească ceva, îmi dau seama că e un fel de tic nervos. Poartă niște jeanși albaștrii dar decolorați puternic în genunchi și cu pete de noroi la nivelul gleznei.

Un adolescent are capul țintuit de o pereche de căști uriașe. Părul mare, negru îi ascunde o bună parte din față lăsându-i la vedere doar ochiul și obrazul drept, nasul și gura. Are buze subțiri de tot și lungi, mă întreb dacă atunci când zâmbește își atinge urechile cu colțurile gurii. Pe picior îi stă sprijinit un skateboard tocit. E încălțat cu niște mocasini uriași cu talpa groasă și niște șireturi ce nu se mai termină. Dă ritmic din cap și ține ochii închiși.

O fată ce poate avea atât 19 ani cât și 30 stă sprijinită de ușa metroului fiind în perfectă simetrie cu semnul care interzice acest lucru. Butonează cu febrilitate un telefon iar după ce termină, își țuguie buzele a supărare și face să dispară telefonul în uriașa geantă albă cu ținte aurii care îi atârnă pe umar. Are părul vopsit negru iar lumina galbenă a metroului îi dă o tentă de albastru închis. E îmbrăcată în alb complet. Tenul măsliniu poartă urmele unui vărsat de vânt din copilărie, cu care fondul de ten se pare că a pierdut lupta. Bate din picior debordând de cea mai explicită plictiseală.

Mă uit la podeaua de un gri aproape perfect, stricat pe ici pe colo de câte o pată maro de praf mai dens. Pentru prima dată observ că din loc în loc materialul podelei are câte un punct care sclipește, formând astfel un fel de cer apocaliptic.

17:45 Ies afară. Plouă serios și ajung la cămin ud până în măduva oaselor. Mă șterg cu un prosop și îmi caut umbrela. Nu o găsesc. Îl sun pe Ionuț și-i zic că nu mai ajung la Biserică.

18:30 Dorm.

…influențe…

2010-05-24T15:51:00.001+03:00

Mihai se îndreptă cu pași siguri spre banca vopsită într-un verde închis, cu scânduri noduroase în care timpul își scrijelise trecerea. Se așeză și scoase din geanta lui maro o carte. O deschise la pagina 54 și începu să citească. Își trecu privirea peste rândurile scrise mărunt și citi două pagini înainte să își dea seama că nu înțelege nimic. Nervos închise cartea și se sprijini pe spătarul băncii lăsându-și capul pe spate și tinând ochii închiși.

Trecu o oră. Și apoi încă una. Soarele se ascundea printre nori și un vânt adia ușor printre copacii parcului așezat în mijlocul orașului murdar.

“De ce să îi ascult pe ei ? Îmi dau bani…și ce? De parcă sunt singurul care primește bani de la părinți…oricum de-aia m-au făcut…să mă crească! Habar nu au de nimic, nici de viață, nici de mine…”

Mihai se ridică și cu un gest ferbril își puse pe umăr geanta maro. Ieși din parcul orașului murdar absorbit de gânduri.

“Ce ar face ei dacă aș muri ? Poate așa e cel mai bine, să vadă ce înseamnă să nu mă aibă…da…măcar atunci aș fi sigur ca suferă, și aș fi răzbunat...cum adică să nu mă lase să ies noaptea afară ? mai am 5 ani ? ”

Continua să meargă fără a avea o țintă anume. Ținea capul în jos și mâinile în buzunare.

“Aș vrea să nu îi mai vad. Ea plânge și-mi zice mereu că nu sunt bine, el știe doar cuvantul nu…cel mai bine ar fi să plec odată și să nu …”

Mihai simți cum ceva îl aruncă în aer. Pentru o clipă văzu cerul înroșit de soarele apunând. I se păru cel mai frumos cer. Apoi nu mai simți nimic.

Deschise ochii și văzu deasupra sa un chip cunoscut, cu ochi mari, plini de lacrimi și o frunte brăzdată de riduri adânci. Își simți mâna strânsă de o alta și încercă să zică ceva dar amețit, leșină.

Se trezi într-o cameră goală. Inima i se strânse. Avea atât de vie în minte amintirea chipului acela care i se păruse atât de cunoscut și drag…

“ am vrut să mor, am vrut să mor ” repeta el frenetic… lacrimi mari îi curgeau pe obraji și trupul îi fu cuprins de un tremur spasmodic. Deodata ușa se deschise…Mihai se liniști brusc, fața i se lumină de zâmbet.

Tulburat întinse mâinile spre cea care acum venea spre el și exclamă cu voce stinsă :

-Mama.

…Învierea…

2010-05-18T14:56:00.001+03:00

Ultima carte citită a fost Învierea de Tolstoi. M-a surprins, prin calitatea detaliilor și profunzimea trăirilor celor câtorva personaje în jurul cărora se perindă acțiunea romanului.

Spre deosebire de alte cărți, Învierea se remarcă prin faptul că reușește să creeze o atmosferă prielnică confundării tale cu personajul principal, Nehliudov, care ajuns din urmă de greșelile trecutului, ia hotărârea de a-și schimba radical viața și concepțiile despre ea.

Se citește usor și aduce cu sine, acel farmec greu de găsit la alți autori, anume faptul că pierzi cu ușurință noțiunea timpului, întorcând frenetic pagină după pagină…

Aveam în spate experiența “Război și pace”, și am început lectura cu așteptări pe măsură. Am citit ultima pagină, cu părere de rau, dar în acelaș timp cu mare încântare-asteptările îmi fuseseră pe deplin confirmate. O recomand cu căldură, iubitorilor de literatură de calitate.

…ce frumoasă e !…

2010-05-10T16:44:00.001+03:00

Nici nu mai știu de când nu am scris. Mi-s toate atât de întortochiate încât e mult mai simplu să zic…”măcar era o vreme când”. Las cuvintele să se scrie singure.

Duminica trecută, după programul de la Biserică, împreună cu D. și tinerii din deparamentul de vizitare al bătranilor și bolnavilor, am avut parte de o experiență deosebită.

Batrânica ne-a așteptat la scara blocului, și cu rasuflarea tăiată de efort, a început să ne pupe pe amândoi obrajii, debordând de o reală încântare: “ați venit pe la mine! Domnul să vă binecuvinteze! , să-i pupe mama!”. Are 89 de ani iar de curând unul dintre copiii ei “a plecat la Domnul”… a avut patru copiii, trei băieți și o fată, iar fata de ceva timp se lupta cu cancerul…până zilele trecute.

Apoi cântăm, iar ea, fuge la bucătărie de unde vine cu cafea și prăjituri. Toți am rămas impresionați. Începe să ne vorbească:

“Dragii mei, să nu vă supărați acum pe mine, dar pe vremea mea altfel stăteau lucrurile…acum mă uit la tineri, la fetele astea tinere și offff, auziți! și se întoarse spre cele 3 fete din grup, voi cu băiatul cu care vorbiți cu ăla să vă maritați! Apoi se întoarse spre băieți, voi maică, atunci când vă duceți la o fată, prima dată să fiți cu ochii pe sus, în colțuri, și dacă vedeți paianjăni și praf, să ziceți imediat, la revedere fetițo!”

Mai cântăm câteva cântece, și ne rugăm împreună. Mă uit la ceas și nu-mi vine să cred cât de repede a trecut. Ne luăm la revedere, iar ea își cere iertare pentru că e bătrână și nu poate să ne primească mai bine de atât… suntem copleșiți, un astfel de om îți intră în suflet imediat.

Afară plouă mărunt, noi ne găsim cu greu cuvintele.

-“Ce frumoasă e!”

Frumusețea unui om, atinge apogeul abia la bătrânețe. Degeaba tocim oglinzi, degeaba ne smulgem, degeaba ne implantăm, degeaba ne pieptănăm. Vei afla sigur dacă ești frumos sau nu, abia la bătrânețe. Dacă vei știi să vorbești ușor și cald, daca vei știi să strângi în brațe, să iubești, să te bucuri de nimic, să plângi mult și să-ți treacă repede…s-ar putea ca atunci, bătran fiind, niște tineri să-ți bată la ușa, să vină să-ți cânte și să se roage cu tine, să te incurajeze și să-ți asculte cu respect povețele, iar la sfârșit să te lase să-i pupi pe amândoi obrajii…

…tot ce sunt…

2010-04-24T11:40:00.001+03:00

tot ce sunt e-așa de mic…

tot ce am, mai mult nimic…

tot ce-am fost, urât și gol…

tot ce vreau, e al Tău dor…

simt cum undeva în mine…

ceva zboară către Tine…

simt când vii să-mi iei durerea…

păcatele-mi, mă ard ca fierea…

Uit adesea, cad mereu, tot-mi pare atât de greu…

Strig spre Tine Domnul meu!

Viața-mi și al ei tumult, o iubești atât de mult…

…Necazul cel mare XI-Sicriul…

2010-04-15T22:52:00.001+03:00

Poarta cimitirului atârna într-o parte completând imaginea gardului de piatră, pe alocuri dărâmat și acoperit de buruieni de un verde strident. Trecând de poartă, Străinul se găsi în fața unei capele, în întregime din lemn, ce arăta ca o biserică la scară mica, cu un pridvor de formă și o singură sală în care, pentru a pătrunde trebuia să cobori câteva trepte.

Toate acestea le observă Străinul în doar o privire; mergea legănându-se la fiecare pas, avea ochii înfundați în orbite și chipul cadaveric, barba îi crescuse neregulat, mai mult pe gât decat pe obraji, iar părul negru îi era răvășit de vântul ce bătea cu putere.

Continuă să meargă, ocolind capela și apucând pe drumul lat ce o lua drept prin mijlocul cimitirului. Cruci de toate formele străjuiau drumul, sclipind cu îndrăzneală sub soare. Din când în când, Străinul se oprea citind nume și slove scrise sau sculptate . Ceva îi atrase atentia în mod deosebit, pe partea dreaptă a drumului, dominând celelate edificii mortuare, o sculptură din marmură neagră ce înfățișa o fată ținând în brațe un copil, sprijinadu-se de o cruce.

Privea atent și încordat, și ar fi stat așa dacă nu ar fi auzit în depărtare, voci triste ce îngăimau un cântec. Se trezi ca din vis, și scuturându-și capul porni spre locul de unde veneau sunetele. În curând văzu un grup destul de mare de oameni, adunați în jurul unui cărucior pe care stătea un sicriu acoperit de dantelă albă. Cântau cu capetele plecate, făcând să răsune uriașul cimitir. Străinul grăbi pasul.

Apropiindu-se, văzu un grup format din doar câteva persoane, ce stătea în imediata apropiere a sicriului. O femeie în negru, plângea încet și în răstimpuri suspina adânc. O șuviță blondă îi scăpase de sub eșarfa neagră ce-i acoperea capul, și se zbătea cu furie în vântul din ce în ce mai puternic. Deodata cântecul încetă, un bărbat făcu un pas în față și începu să vorbească, tare dar măsurat. Vorbi despre durere, viață și Dumnezeu. Din când în când, cei ce cântaseră suspinau câte un “Amin”.

Străinul era foarte aproape de scena ce se desfășura sub ochii lui, părea mai relaxat și prinsese puțină culoare în obraji. Un chip se întoarse spre el și făcu ochii mari, a mirare...se întoarse și șoșoti ceva celorlați. Un murmur se auzi printre cei prezenți la înmormântare:

“El e tatăl! A venit!”

Femeia în negru, a carei șuviță blondă se zbătea în vânt, se întoarse brusc smulgându-se din brațele ce-o sprijineau; cel ce vorbea tăcu brusc fiind evident surprins de apariția Străinului, până și groparii se ridicaseră de pe bordurile drumului, voind să urmărească scena, ce se anunța de pe acum, dramatică.

Străinul schița un zâmbet crud, văzându-și soția venind spre el. Era răvășită și cu obrajii scăldați în lacrimi, mergea spre soțul său împleticindu-se, dar el nu făcu nici cel mai mic gest, doar ochii îi deveniră pentru o clipă triști, apoi, în momentul imediat următor se îngustară căpătând un aer necruțător.

Ajunsă în dreptul lui, clătinâdu-se, ea îi vorbi cu glas stins:

-Totuși ai venit, nu mai speram…mi-a fost atât de greu fără tine…

Voi să mai spună ceva dar se opri, speriată. Străinul își încleștase pumnii iar buzele îi tremurau spasmodic. Vru să spună ceva dar nu reuși, scoase doar un urlet gutural, se înnecă și începu să tușească. Aplecat și cu fața congestionată parea sfâșiat de un chin groaznic. Fără a sta pe gânduri, soția lui se duse lângă el și îl ținu în brate, mângâindu-l pe frunte.

Străinul își reveni destul de repede și îmbrâncindu-și cu brutalitate soția, zvâcni spre sicriul acoperit cu dantelă albă. În urma sa, femeia îmbracată în negru și cu șuvița blondă scăpată de sub eșarfa ce-i acoperea capul, căzu jos leșinată. El ajunse lângă cosciug. Era mic. Lângă el, un portret al unei fetițe ce râdea desvelindu-și dantura pe alocuri incompletă. Căzu în genunchi și din nou urlă.

Luă portretul și începu să fugă. Tremura din toate încheieturile iar un colț al gurii îi atârna nefiresc. Nu privi deloc înapoi. Trecu pe lânga crucea de care se sprijinea fata cu copilul, urmă capela de lemn și ieși pe poarta ce atârna într-o parte.

Un tunet făcu cerul să tremure. Începu să plouă.

…entuziasm…

2010-04-07T11:14:00.001+03:00

Afară nu mai plouă. E un motiv îndeajuns de bun pentru o abandonare în entuziasm. Îmi place când mi se întâmplă așa. Aseară am mers la Biserică și mi-am întărit convingerea că, acolo trebuie să mergi pregătit. Pregătit să cânți, pregătit să te rogi, pregătit să plângi, pregătit să primești răspunsuri, pregătit să fii surprins.

Poți veni și nepregătit, nu te controlează nimeni la intrare…doar că, atunci când pleci, iei cu tine doar bâlbâieli, acorduri duse aiurea, freze “prea prea” și miros de tămâie.

Nu-mi place când nu sunt pregătit. Trăiesc într-o lume în care orice se plătește, iar nepregătirile, în orice domeniu, se plătesc cel mai scump.

Afară nu mai ploua, mă gândesc că pe timp de soare trebuiesc verificate umbrelele.

Am mult entuziasm în ultima vreme. Îl consider un dar, pentru că mă scapă de îngrijorări. Îl consider util pentru că nu m-a ținut în casă pe timp de ploaie ci m-a dus la Biserică.

Să intrii în Biserică cu entuziasm, să-L cauți pe Dumnezeu cu entuziasm, să te lupți cu tine, cu lumea…ăsta ar fi comportamentul unui om scăpat liber în fericire.

În doze mici îți poate lumina ziua. În doze mari îți poate schimba viața.

Mai bine un entuziast cu un viitor acoperit de ceață , decât un strateg cu viitor sigur.

…iooooi…

2010-04-02T16:32:00.001+03:00

Când am primit invitația de la D, am zis așa: ” iooooi ! ”.

Singurele emoții au fost îndreptate spre geanta de voiaj abia cumparată, îmi părea cumva prea mare… dar odată trecut de ”cechin” am lăsat să zburde în mine sentimentul fain aferent unei călători. Mi-a plăcut și la decolare și la aterizare. Mi-au plăcut și stewardesele-aveau să fie ultimele fete frumoase pe care urma să le văd în cele cinci zile petrecute în Viena.

Am vizitat cam tot ce era de vizitat, și pentru asta țin să mulțumesc unui prieten “real”, se știe el…

Nu de puține ori a trebuit să mă lupt cu proprile-mi fălci, aveau tendința de a se căsca și a rămâne așa.

Dacă aș începe să fac comparații ar trebui să fac un blog separat, ori astfel de bloguri există deja.

Am observat multe lucruri care mi s-au părut curioase, si am să amintesc doar câteva.

Și în Viena există scări rulante, și acolo oamenii le folosesc intens, numai că întotdeauna o să-i vezi pe toti aliniați pe partea dreaptă lăsând loc liber pentru cei grăbiți. M-am gândit că cei de la Metrorex visează în fiecare noapte un astfel de scenariu…

Eram în metrou și lângă mine un grup de copii făcea un tămbălau monstru, printre ei se remarca un băiețel care nu-și găsea deloc starea și se acompania cu niște urlete serios lucrate. Lângă ei, erau doi oameni, probabil responsabili cu aducerea lor acasă de la grădiniță. După câteva minute de pasivitate, unul dintre cei doi îl ia de mâna pe micul titirez și se pune într-un genunchi.

Copilul vrea să-i ocolească privirea dar nu poate, vrea să fugă dar bărbatul îl ține bine. Copilul începe să urle, bărbatul începe să vorbească, calm, liniștit cu o oarecare pauză între cuvinte. Urletele deveniră rapid plâns, apoi plânsul se transformă în implorare…copilul se pocăise de nu-ți venea să crezi. Tare rău mi-a părut că nu știu germana.

Am aflat și câteva lucruri despre sistemul lor educațional. Se pare că la ei, orarul depinde de programul tău și nu programul tău de orar.

La 19:00 se închid cam toate magazinele. Imediat după ora asta, parcurile se umplu de oameni care aleargă. Bătrâni și tineri deopotrivă.

Nu există hipermarketuri uriașe. Ei nu gătesc, ies în oraș.

La sfârșit, mă gândeam cum mi-ar sta mie pe acolo, definitiv vorbind. Am fost în dubiu până când am aterizat la București. Se pare că sunt mai patriot decât credeam.

…?…

2010-03-29T21:49:00.001+03:00

Probabil lovit din plin de astenie, îmi vine tot mai greu să scriu. Așa că, dacă prin cei ce mai își vâră ochii pe aici, există vreo idee ori întrebare ori provocare (literară de preferat) am să încerc să fiu pe subiect și de ce nu, si pe lângă el.

…Necazul cel mare X : Amintiri…

2010-03-27T12:10:00.001+02:00

Străinul făcu un semn cu mâna și grupul de oameni se opri brusc din alergare. Cu fețele transfigurate de groază și efort susținut, răsuflau sacadat formând un cor bizar. Toți în afară de Străin, aținteau cu privirea pământul reavăn și negru. Acesta ținea în mană un lemn ce-i servea de sprijin…rănile nu-i erau complet vindecate, un tremur nervos îi cuprinsese bărbia, iar pe față avea impregnată o grimasă de durere. Se întoarse spre oamenii care abia mai puteau resipira, și după o analiză atentă începu să vorbească:

-Ce ați văzut acolo, de acum înainte veți vedea mereu. El nu cunoaște mila și acum, după mult timp, are libertate deplină. Nu i vă puteți împotrivi sub nici o formă, vă cunoaște mai bine decât voi înșivă. Și voi îl cunoașteți pe el, bine chiar…altfel nu ați fi rămas aici…

-O sa murim? întrebă o voce sfârșită.

Străinul încercă să găsească pe cel ce articulase întreabrea, dar nu reuși. Zâmbi amar și sprijinit de toiagul de lemn, întoarse spatele oamenilor.

-Eu merg acolo unde a început totul…în “I”, zise el și începu să pășească, depărtându-se de oamenii ce-l priveau cu nehotărâre.

‘’De ce să-i las să fie îngroziți ? Nu e timpul pentru așa ceva. Ea mi-a zis că vremea asta va veni…nu am crezut…cum am putut să n-o ascult ? Mi-e atât de dor de ele…dar știu că trebuie să ajung la “I”, în curând măslinii vor începe să vorbească…

-Stai, oprește-te! Glasurile lor se auziră ca unul. Străinul se opri și se întoarse spre ei zâmbind. “E îngrozitor ce poate face spaima din oameni…” reflectă el, apoi continuă cu glas tare:

-Să mergem! Ar fi bine să ajungem în munți înainte de căderea nopții, S e pe urmele noastre iar slujitorul lui înaripat nu va întârzia să apară…haideți!

Însuflețiți de aceste vorbe, oamenii începură din nou să alerge. Fiecare se gândea la acea uriașă creatură care luase deja doi oameni dintre ei…sentimentul fricii le dădea aripi iar incertitudinea existenței le anula oboseala; curând în depărtare își făcură apariția piscurile munților îmbrăcați în zăpadă. Asfințitul picta zarea în roșu aprins iar Străinul își simți ființa cuprinsă de o nebănuită liniște…închise ochii.

“-Dragul meu! Daca ai fi văzut ce frumos a fost astăzi acolo! Toți acei oameni ne-au primit așa de bine în mijlocul lor…fetița și-a făcut o mulțime de prieteni noi, trebuie…trebuie să vii și tu!

-Am ieșit afară cât ați fost voi plecate și am adus tot ce aveai nevoie pentru bucătarie…draga mea “ei” așa sunt învățați să se poarte, ai grijă te rog.

-Dar e atât de nou și de deosebit! Am cântat împreună!

-Poți să te duci, dar…

-Știi, un om a deschis o carte și a început să vorbească de o vreme când totul, așa cum noi știm, va lua sfârșit.

Cu glas ușor ironic la inceput și vizibil iritat spre sfârsit, Străinul exclamă:

-Da…și tot atunci va veni unul care va face mult rău pe pământ și tot felul de astfel de povești…nu ar trebui să iei lucrurile astea în seamă, sper că nu voi fi nevoit să nu te mai las să mergi!

-Bine, zise femeia și o umbră trecu rapid pe fața ei…îl luă pe Străin în brațe și-i șopti la ureche, mă duc la bucătărie…joaca-te puțin cu cea mică.

Fetița aparu lângă ei și se ceru în brațele tatălui…îi povesti de prietenii ei cei noi și de cum au cântat împreună…mama ei zâmbi și plecă…ciripitul vesel al fetiței umplea întreaga casă, iar Străinul simți o căldură necunoscută învăluindu-i inima, se simțea vexat-soția și fica lui, cunoașteau acum o bucurie nouă, ce nu venea de la el, dar care reușise să le transfigureze profund. Căută în bibliotecă și găsi o carte groasă cu coperți negre…o deschise la întâmplare și citi:

”La început era Cuvântul și Cuvântul era…”

Un vijelios fâlfâit de aripi îl smulse din visare pe Străin, de nicăieri lângă ei apăru Madis. Oamenii îl înconjuraseră și-l strângeau în brațe nevenindu-le să-și creadă ochilor-îl crezuseră mort. Madis nu zicea nimic, buzele alungite într-un zâmbet forțat și ochii cu sclipiri metalice vorbeau parcă în locul lui. În acel moment Străinul știu…voi să strige, dar ceva îl lovi puternic între omoplați.

Căzu în genunchi și apoi îmbrățișă pietrișul ascuțit…

…Post aniversar…

2010-03-15T20:53:00.001+02:00

Când timpul trece îți rămân de făcut următoarele:

- te miri până îți trosnesc fălcile gâdindu-te la cum trece vremea, mai scapi un oftat, mai aduci aminte prietenilor cum era “pe vremea ta” și eventual faci o vizită scheletului din șifonier.

-abordezi situația cu un zâmbet cinic, abia afișat și strângi din dinți când îți dai seama că ai mai puțin păr pe cap, devi brusc un vizionar și te pui pe făcut planuri, presat fiind de puținele lucruri făcute până atunci; nu e cazul să disperi toana asta cu viziunea de cele mai multe ori, trece în maxim o săptămână.

-dacă obișnuiești să vorbești mult îți vine dintr-o dată să taci, nu pentru că ai simți nevoia să asculți mai mult pe ceilalți ci pur și simplu ai epifania faptului că, de o vreme, persoana pe care o plictisești cel mai mult ești chiar tu.

-dacă obișnuiești să vorbești puțin îți vine dintr-o dată să vorbești mult, acest lucru este observat rapid de ceilalți care se văd puși în situația de a cântări, evalua și proceda cât mai firește, potrivit acestei bruște schimbări comportamentale…nu e cazul să te sperii, dimpotrivă s-ar putea să-ți dai seama că prieteni sunt doar acei ce te bagă în seama și atunci când nu vorbești deloc și atunci când tot ce pot face e să te întrerupă pentru că nu te-ai putea opri altfel din pălăvrăgit.

-începi să adormi mai greu, și ești urmărit de obsedantul gând că de mâine vei fi mai bun…nu ai idee când anume ar fi maine-le respectiv, cert e că, dimineața abia îți amintești cum te cheamă.

-detaliile devin piese de bază în ecuațiia vieții tale sociale, de cum le vei putea exprima sau folosi, tind să cred că va ține restul maturizarii tale.

Ce bine că un blog nu trece prin așa ceva.

Mai sunt câteva zile și se face un an de când am apărut pe virtual cu ciudățeniile mele scrise. Mi-a plăcut, așa că, deși ceva mai sporadic, o să mai activez pe aici o perioadă. Pentru partea în care mi se urează numai lucruri faine, ani mulți, fericiri și tot felul de asemănări…las loc pentru voi, asta în cazul în care există “voi”. Da…cine mă cunoaște știe ce glumeț sunt.

…Dac-ar fi…

2010-02-25T01:58:00.001+02:00

Nu sunt prăpăstios de fel. Unii ar spune că sunt chiar optimist. Eu cred, că am învățat ce trebuie de la dopul de plută: oricât de neagră ar fi apa, ideea e să nu te duci la fund. Asta nu mă oprește totuși, să mă gândesc ce ar fi în cazul unui obștesc și subit sfârșit al propriei mele ființe.

Sunt din ce în ce mai obsedat de gândul că, m-am născut pentru a lăsa ceva în urmă. Ca orice om de altfel. Cât despre acel “ceva”…aici intervin marile întrebări, crize și disperări.

O bună parte din timp am privit spre Dumnezeu precum arabul spre Mecca. Fără a cunoaște nimic în afară de faptul că trebuie să ajung cumva acolo. Consecința acestei atitudini e mai limpede decât iazurile primavara…lene, ineficiență și o acută senzație de inutilitate. Ori aceste senzații nu-s în măsură să ridice și să încânte un suflet creat pentru a se bucura de eternitate.

De ceva timp privesc la Dumnezeu altfel. Altfel decât am fost învățat, altfel decât am crezut că e bine, altfel decât am văzut la alții. Acest altfel a dat existenței mele un nou înțeles. Acum am un vis dincolo de care, ar fi posibil să las ceva în urmă. Acum fiecare zi e o luptă spre schimbare, iar eșecurile, fie ele numeroase și cateodată dramatice, nu fac decât să-mi aducă aminte, că orice e mai bine decât lâncezeala. Visez la o zi doar cu victorii.

Nu știu mai nimic despre viață, nu-mi pot explica majoritatea lucrurilor, nu pot înțelege realitatea și nu pot descifra adevărurile. Tot ce știu e că aceste lucruri mă preocupă din ce în ce mai puțin și cred că drumul fericirii începe de aici. E simplu să știi că ai fost creat de Cineva, pentru a trăi într-un anume fel și a lăsa în urmă un anume ceva.

E și mai simplu să alegi să fii altfel, într-o lume ce clonează caractere pe bandă rulantă. Nu sunt mai multe feluri de “altfel”, ci doar un singur fel. Altfel înseamnă să fugi de majoritate și focuri de artificii în favoarea catacombelor și a unei rugi șoptite cu lacrimi în ochi….

Îmi doresc să scap de balast și să pot face ceva îndeajuns de bine și frumos, încât să-i ofer Lui drepturile de autor.

…Necazul cel mare IX: Madis…

2010-02-18T18:13:00.001+02:00

-Lasă-l! zise S, afișând un ranjet de satisfacție. Vadis își descleștă ghiarele iar corpul omului căzu cu un bufnet sec, la picioarele lui S. Acesta își duse mâna deasupra ochilor și privi spre locul de unde dispăruseră fără urmă ceilalți oameni. Căzu pe gânduri uitând de uriașul erete și de omul care acum își venea în simțiri.

-Vadis! Mâine vreau să le iei urma, îi vreau pe toți până la ultimul! Nu trebuie să-ți amintesc de Berth, nu?

-Nu stăpâne! Am înțeles, zise Vadis cu o voce horcăita, apoi continuă plin de teamă, Stăpâne! Am lovit pe unul din ei, și acum zace acolo mort…să-l aduc?

-Vadis! Când ai mâncat ultima oară? Vocea lui S căpătase o oarecare catifelare, dar ochii îi străluceau frenetic, ceea ce-l făcu pe omul de la picioarele sale să leșine din nou cu un vaiet prelung.

Vadis mulțumi din cap și zbură spre locul morții Călătorului. S îl urmării cum face cercuri la început largi apoi din ce în ce mai strânse deasupra trupului inert. Apoi își mută privirea dintr-acolo, pentru a studia omul adus de uriașa creatură.

Avea un cap rotund și complet părăsit de păr. Trecut de jumătatea vârstei dar cu o față senină și deloc îmbătrânită. Sprâncenele stufoase și negre îi dadeau un aspect gânditor dar nasul mic, turtit și bărbia lată, aminteau mai degrabă de un boxer retras din activitate.

“ Oamenii! Mereu în contradicție cu ei înșiși ! Nu știu ce-o fi văzut Yeshua la ei…” geamătul omului nu-l lăsă să-și ducă gândul până la capăt. Se trezise.

-Cum te cheamă? Întreba cu voce moale și blândă S.

Omul nu răspunse ci se încordă ca pregatit pentru a fi lovit.

-Cum te cheamă? Și glasul lui S se aspri.

-Ce contează ? Vreau doar să mor. Atât.

-Dacă ai avea tot ce n-ai avut vreodată, ai mai vrea să mori?

Omul clipi des și răspunse:

-Nimeni nu poate să-mi dea tot.

-Dar de-ar putea, ai mai vrea să mori?

-Nu.

- De-acum te numesc Medis. Tot ce-ai vrut și n-ai avut e de azi al tău. Atât doar, pentru a avea totul, trebuie să-mi aparții.

-Vreau…vreau, bângui omul .

-Bine atunci.

Omul se simți apucat de brațe puternice și așezat în picioare, durerile-i dispărură….se trezi îmbrăcat și aranjat cum doar prin vis crezuse că poate fi. Începu să ceară, dorință după dorință, toate i se îndeplineau aievea. Atunci complet cucerit zise:

-Sunt al tău, nu mai vreau să mor!

S încuvință din cap, și-i întoarse spatele. Începu să râda de omul plin de sânge și noroi ce se bucura de iluzia vândută de el.

“Oamenii….oare ce-a văzut Yeshua la ei ? ”

…pledoarie pentr-un neîndrăgostit…

2010-02-14T21:31:00.001+02:00

La sfârșitul unei zile de duminică, mă găsesc profund pus pe gânduri vis a vis de dragoste, sfinți și lucruri de genul acesta. Nu că mi-ar displace, dar venind în seara asta spre cămin și trecând pe sub un stâlp ce arunca o lumină îndoielnică, mă pomenesc față în față cu o domnișoară ce ținea cu delicatețe între degete, o țigară aprinsă. Nimic neobișnuit pâna acum, însă...

Mă dau în lături pentru a-i face loc să treacă (strada răsăritului a devenit raiul băltocilor), iar ea în timp ce trece pe lângă mine, îmi zice: "Vrei să-mi dai foc la păr? Sunt nebună! " și-apoi o ia la fugă în noapte.
Am ajuns în cămin și am zis să marchez momentul scriind...

Azi a fost ziua lor, a îndrăgostiților...și a trecut. Sper din toata inima ca iubirile înfiripate în preajma acestei zile să dăinuiască și mâine măcar...

Știu doar că, de aș mai iubi, nu aș cădea în capcana primăverii și al asaltului ei cupidonesc caracteristic. Tind să cred în ceva ce nu are nevoie de cuvinte spuse precum "Microsoft Sam" și cadouri cu iz dulceag. Cred că a te îndrăgosti primavara e un risc, mai ales când noi oamenii iubim atât de mult un principiu bine pecetluit de oi.

Când va fi să mă îndragostesc ....va fi sfârșit de vară, când frunzele se luptă să rămână verzi.
Pentru ca iubirea să reziste primăverii, trebuie să treacă de iarnă...altfel...

"Vrei să-mi dai foc la păr? Sunt nebun/ă! "

De-aș știi multe despre acest subiect aș scrie și mai puțin de atat.

…dialog…

2010-02-12T02:23:00.001+02:00

-repetă te rog, nu am fost atent.
-de unde nu ai fost atent?
-de la faza cu scările.
-bine.
[...]
-repetă te rog, nu am fost atent.
-de unde nu ai fost atent?
-de la faza cu trenul.
-bine.
[...]
-poți să mai spui odată?
-de unde nu ai fost atent?
-am fost atent.
-atunci, ce să repet?
-totul.
-bine.
[...]
...și nu mai văzusem de mult atâta soare prin oraș, mai murdar ca niciodată mi s-a părut atunci. Am numărat cinci gume de mestecat pe o singură treaptă a unei scări rulante. Îmi place să merg cu trenul...

-repetă te rog.
-bine.
-încă odată.
-îmi place să merg cu trenul.
-scările îți plac?
-nu, dar îmi place guma de mestecat.
-înțeleg.
[...]
-E soare azi.
-da.
-mai îmi povestești odată?
-de la început?
-nu, de la faza cu scările.
-bine.
[...]
"Oamenii clatină din cap de fiecare dată când aud alți oameni vorbind singuri."

…Ziua perfectă…

2010-02-05T16:20:00.001+02:00

De am primi ceva trăznete în moalele capului de fiecare dată când am fi nesinceri, probabil am învăța să fim silențiosi și ne-am lepada de răspunsul : “bine” la întrebarea “ce faci ?”. De ar durea fizic durerile spiritului, nu am mai avea muzică…

Te trezești într-o dimineață. Te întrebi a mia oară cum or fi genul ăla de oameni care se pot bucura oricând și oricum. Ție îți atârnă pleoapele de oboseală și somn…te întinzi din nou în pat renunțând la dimineață, într-un abandon închinat somnului. Ai închis ochii și în clipa aia, realizezi că nu vei adormi defel.

Ajungi unde ”trebuie” să ajungi și te simți blocat într-un mecanism ce te poartă încolo și-ncoace fără a ține cont de propria-ți voință. Începi să faci ce ”trebuie” și te pierzi printre oamenii care la fel ca tine sunt legați cu nevazute “funii” de-al Banalului stâlp. Închizi ochii și tot ce îți dorești, e să ajungi acasă…să se termine.

Cineva spunea că pentru a deveni geniu, trebuie ca mult, foarte mult timp, să nu faci nimic. Înclin să-i dau dreptate, mai ales că prin a face ceva, azi se înțelege a te face una cu dihaniile întrupate în societeate și stilul de viață “modern”.

Căutam momente perfecte din zile perfecte. Le căutam atât de tare și de atât de mult timp încât, am pierdut noțiunea de perfect undeva prin grădina Edenului.

Avem promisiunea momentului perfect. Ciudățenia lui constă în faptul că nu trebuie căutat. E suspendat între dorința ta de absolut și lehamitea ce te-apucă dimineața. Stă acolo așteptând să-ți rupi “funiile”.

Căutarea adevărată începe când te-ai oprit din a cauta.

…Necazul cel mare VIII: Fuga…

2010-02-01T15:31:00.001+02:00

Dimineaţa îşi făcea deja simţită prezenţa iar în mica tabără începu forfota. Focul stins de ceva vreme fu aţâţat şi în scurt timp sub flăcările lui, un ceaun plin ochi cu un lichid cenuişu, clocotea de zor. Străinul trezit de forfota din jur, deschise pe jumătate ochii şi analiză cu atenţie mişcările celorlalţi. Îi păru evident faptul că, ei avuseseră nenumărate astfel de dimineţi, întrucât făceau totul cu lejeritate şi mult simţ practic. Călătorul împărţea câteva boluri din tablă lucioasă în interior şi ruginită la exterior.

Străinul se ridică hotărât în capul oaselor şi numaidecât se trezi în mâna cu un bol aburind, umplut cu acel lichid cenuşiu, din care gustă cu neîncredere. Absenţa oricărui fel de gust îl relaxă. Nu-şi putea aminti când mâncase ultima oară ceva cald. Îşi aduse aminte de gândul nopţii trecute şi se răzgândi brusc: “Nu o să-i las…le sunt dator, poate că şi ei trebuie să ştie ce ştiu eu…n-am să-i las.”

-E bună nu-i aşa? întrebă pe un ton amical Călătorul. Avea pe chip o expresie schimbată, ce păru stranie Străinului, care răspunse cu politeţe:

-E bună…mulţumesc, apoi continuă, n-am apucat să-ţi mulţumesc cum se cuvine pentru ce ai făcut pentru mine, te asigur că nu voi…

Ultimele vorbe, rămaseră cumva suspendate în aer, cei doi priveau spre pădurea cu copaci morţi din care un sunet ciudat răzbătu la ei, întrerupându-le conversaţia şi umplându-i în acelaş timp de curiozitate şi frică. Era ca fâlfâitul unor aripi uriaşe, acompaniat de un scârţâit sinistru al copacilor. Pământul începu să tremure. Strainul înţelese…chipul îi deveni hotărât iar trupul i se încordă ca un arc. Vorbi cu o luciditate ieşită din comun:

-Strângeţi tot, plecăm de aici.

Câteva minute mai târziu, doar tăciunii fumegânzi mai trădau şederea lor în locul acela. Mergeau în şir indian cât puteau de repede. Din când în când câte unul mai întorcea capul înapoi şi scuturat de un fior, îşi continua drumul în ritm mai accelerat. Străinul mergea înaintea lor dar nu-şi întorcea deloc privirea, ci o ţinea în pământ, iar ochii îngustaţi şi fruntea încruntată îi trădau adâncimea gândurilor.

“ M-a găsit…dar acum e altfel…prea repede mi-a luat urma…să fie chiar el de data asta? ” Strânse din dinţi şi icni sărind peste o groapă. “Trebuie să mă pregătesc” îşi zise .

La marginea pădurii îşi făcu apariţia S. În juru-i copacii se rupeau trosnind cu zgomote înfiorătoare. Se opri lânga tăciunii fumegânzi şi dintr-o dată se făcu linişte. Luă în mână un tăciune fierbinte şi îl sfărâmă între degete, provocând scântei. Aşezâdu-se pe trunchiul unuia dintre copacii rupţi…fluieră îndelung.

În fâlfâit de aripi, Vadis apăru din pădure şi se aşeză în faţa lui S, scuturânduşi capul imens şi scăpărând din ochi.

-Îi vezi Vadis? întrebă S râzând. O să mă joc puţin cu ei, nu m-am mai distrat de mult. Vreau să mi-i aduci pe rând, dar pe cel din faţă, cel diferit, să-l aduci ultimul…eu am să aştept aici.

Uriaşul erete încuviinţă aplecându-se pâna la pământ şi apoi îşi luă zborul drept spre grupul de oameni care acum fugea dezorganizat.

Călătorul privi înapoi şi văzu umbra uriaşei creaturi trecând pe lângă el. Unul din cei ce-l căraseră pe Străin scoase un urlet deznădajduit…Vadis îl avea în ghiare.

Cu un salt acrobatic, Călătorul reuşi să prindă de picior pe omul ce-l privea disperat, încercă să-l desprindă din ghiarele monstrului însă…Vadis îşi aplecă capul lovind năpraznic, apoi se înălaţă zburând înapoi la stăpânul sau, nestingherit de omul ce încă se zbătea în ghiarele sale.

Cu un zgomot sec, gâtul Călătorului se franse când trupul său căzu la pământ.

“Nu…nu aşa! ” fu ultimul său gând.

…Vinerea e zi scurtă…

2010-01-15T19:37:00.001+02:00

…am întârziat la facultate. Facultatea e locul întrebărilor fără răspuns, iar câteodată e răspunsul primit când visezi la un viitor oarecare..

Am stat în picioare în metrou, bună ocazie pentru a primi priviri încărcate de recunoştinţă de la doamne şi domnişoare. Asta se întâmplă câteodată. Azi nu.

De la facultate am plecat la job tot pe sub pământ. Fără a înţelege încă de ce, înţelepţii de la metrou, de ceva vreme au hotărât ca uşile să se deschidă prin acţionarea manuală a unui senzor. Prin urmare, la fiecare staţie e bătaie mare care să pună primul mâna pe senzorul respectiv. Totul e să apeşi când butonul devine verde şi se aude un sunet specific.

Trec peste acest memoriu tehnic…stau în faţa uşii, singur, metroul intră în staţie, eu îmi pregătesc mâna, îmi lungesc arătătorul nici prea aproape nici prea departe de buton, când…

O Doamna vine cu al ei degeţel tunat cu o unghie roşie, lungă şi destul de tăioasa, şi începe să apese întâi în arătătorul meu, apoi după baterea mea în retragere, luând cu asalt butonul…şi tot aşa până când se auzi sunetul, senzorul deveni verde, şi uşa se deschise.

Lumea se grăbeşte. Mai ales vinerea. Nu am nimic cu graba. Apreciez pe cei ce fac lucruri bune, repede. Cât despre ceilalţi…las tentativa de julitură la arătător să vorbească în locul meu.

Vinerea e zi scurtă.

…Necazul cel mare VII:Berth…

2010-01-12T16:44:00.001+02:00

S deschise cu piciorul uşa trenului aflat într-o goană nebună. Aerul rece al nopţii năvăli cu furie pe culoarul îngust şi slab luminat, iar S trebui să se ţină bine de mânerul ruginit al uşii acum complet deschise spre exterior. Fără a-şi lăsa faţa pradă vreunei expresii coborî pe ultima treapta şi se aruncă în gol. În urma sa uşa începu să se bălăngăne scârţâind sinistru. Trenul disparu în noapte.

Drumul cu pietre mari, şlefuite dar năpădite de buruieni şerpuia printre dealurile golaşe. Nu mai trecuse de multe vreme cineva pe acolo, iar indicatoarele prăfuite, doar printr-o minune mai stăteau drepte. Cu pas vioi şi zâmbet larg, S apăru ca din senin pe drumul pavat cu pietre…

Deşi arata la fel, înfăţişarea i se schimbase. Purta un costum negru cu tente albăstrui în lumina soarelui iar cureaua de un verde închis îi adauga supleţe şi un oarecare aer aristocrat. În mâna stângă ţinea un pumnal cu lama încovoiată spre vârf…nu apucase să îl şteargă, sau poate că nici nu-şi dorea asta…în mâna dreaptă ţinea strâns o uriaşă coadă de pisică ce încă se zbătea parcă nerealizând desparţirea de trup, sângele prelins printre degetele făcute pumn stropea regulat pietrele uscate….

Chipul său destins de o voioşie ce-ţi dădea fiori, avea o paloare nesănătoasă iar gâtul descoperit lăsa să se vadă o cicatrice veche.

“Abia aştept să-l cunosc pe Străin. Berth mi-a zis că, deşi l-a urmărit nu a reuşit decât să-l sperie…a scăpat de fiecare dată. De mine nu va scăpa….aveam nevoie de o ieşire, trenul a reuşit să mă plictisească mai repede decât m-aş fi aşteptat…da o să-l prind pe Străin şi o să stăm puţin de vorbă...poate nu trebuia să renunţ la Berth” şi privi la uriaşa coadă de pisică ce se zbătea furios în mâna sa. Zâmbi rece şi deveni meditativ.

“ Întotdeauna va fi altcineva să-i ia locul...da…Berth mă plictisea la culme, a meritat atenţia mea deplină! ” şi aruncă coada cu un gest furios…coada zbură prin aer răsucindu-se şi stropind în jur cu sânge. Un erete enorm o prinse din zbor şi plecă cu ea în cioc…

”Vadis e mulţumit acum…de mult trebuia să fac asta…”

Drumul se sfârşi brusc în faţa unei păduri cu copaci morţi ce se întindea cât vedeai cu ochii. S se înfioră.

“E aproape” gândi el, şi se afundă în pădure.

…Vai vai !…

2010-01-08T13:09:00.001+02:00

Aud încoace şi încolo cât de greu şi imposibil va fi să trăieşti în România anul asta. Aud milogeli trase de păr, de acei milogi care se gândesc la faptul că din trei masini vor putea întreţine doar două. Aud că se scumpeşte mâncarea ,tigareta ,tot ce mişcă şi alunecă prin aer, apă ori tuburi digestive. După douăzeci de ani de la zdrobirea jugului comunist, toţi sar în sus : ce rau e acum , ce bine era atunci, “ah Nicule unde eşti Nicule? “

Pentru cei care se aşteaptă la lucruri bune de acum în colo în România şi în lume în general, voiesc să suflu un pic în ceaţă şi să zic: Dacă ar fi în ţara asta creştină şi sfânta şi toate cele, oameni care să citească constant Biblia, să asculte cu luare aminte ce zic preoţii, pastorii prin Biserică, atunci am scăpa de atitudinea condamnatului care îşi aşteaptă ştreangul, cu toate că de ştreang nu poate fi vorba.

Ne-am da seama că a te văita şi a devein fatalist nu e altceva decat o sinucidere metafizică ori legumizare a intelectului… mai avem înca timp de a renunţa la sportul care ne betegeşte, picioarele, minţile…visele.

Frica e normală iar marii oameni au folosit-o pentru soluţii la probleme cu adevărat existenţiale, nicidecum pentru mutarea habitatului în copaci.

Închei în cel mai optimist mod cu putinţă: dacă vom învăţa să uităm milogeala şi alte manifestări aproape artistice de genul acesta vom aştepta Sfârşitul cu demnitate şi uşurare, pentru că oricum Sfârşit nu există…ci doar un nou Început.

…Necazul cel mare VI: Straja…

2010-01-01T18:37:00.001+02:00

‘’ Să fie oare un om bolnav ? ” se întrebă Călătorul lăsându-se pradă îndoielilor, “Când l-am văzut, avea ochii sclipitori, de om cu vază, iar hainele… deşi zdrenţuite sunt alese cu gust…” şi îşi întrerupse şirul gândurilor pentru a scormoni cu un băţ prin tăciunii ce dădeau să se stingă; ceru oamenilor printr-un îndemn scurt şi răspicat, să aduca vreascuri şi apoi continuă:

“…da…nu pare să fie om de rând şi n-ar strica să-l fac să lege câteva cuvinte cu privire la Trecut…” privi spre locul în care, învelit cu o pătură groasă, Străinul stătea ghemuit, privind fix spre focul ce pâlpâia timid printre lemnele nou aduse.

Amurgul cuprinse mica tabară aşezată la liziera unei păduri cu copaci morţi ale căror umbre dănţuiau în ritmul impus de foc. Călătorul îşi adună oamenii şi traseră la sorţ programul de veghe pentru noaptea ce stătea să înceapă. Lui îi căzu prima strajă şi mulţumit, începu să-şi aranjeze locul de unde avea o panoramă potrivită. Mai puse câteva lemne pe foc în aşa fel încât să ardă încet, fără a se stinge.

-Cum ţi se par locurile astea ? întrebă din senin Călătorul. Îşi auzi propria voce sunând atât de diferit încât tresări instinctiv, dar apoi liniştindu-se continuă:

-Ţi-e bine? Ai nevoie de ceva ?

Străinul nici nu clipi măcar. Privea la fel de fix ca şi înainte spre foc. După câteva minute bune însă, raspunse cu o voce profundă şi caldă:

-Totul e nimic. Locurile astea au murit demult. La fel şi noi. Nu pot să simt “binele”, când sunt atât sigur că “el” a plecat definitiv de la mine. Nevoia mea stă în moarte. Doar acolo. Îsi incheie răspunsul la fel de impasibil, fără să privească spre Călător, care nevenindu-i să-şi creadă urechilor, împietrise.

Doar lemnele pocnind spărgeau liniştea. Undeva în noapte un câine începu să urle jalnic. Cei doi stăteau nemişcaţi de o parte şi de alta a focului, unul arătând-se peste măsura de surprins, celălalt complet inexpresiv.

“Până la urmă ascunde mai mult decât aş fi fost în stare să cred…sunt încă slab” gândi Călătorul pe jumătate supărat. Peste puţin timp, simţi o uşoară bătaie pe umăr. Straja pentru el se încheiase, altul îi lua locul. Se înveli bine şi adormi făra a-şi putea duce la capăt ultimul gând.

“N-am să mai stau cu ei…mâine voi fugi ” şi pentru prima oară Străinul lăsă emoţia să-i cuprindă chipul… ochii deveniră sclipitori iar buzele groase şi frumos arcuite schiţară un suras.

…Cam atât…

2009-12-28T14:03:00.001+02:00

Că vreau că nu vreau timpul trece.

La finele anului un inventar-fie el vag, fie cu floricele- pare absolut necesar. E atât de frumos acel sentiment adus de conştienţa faptului că trăim doar pentru a trece…artiştii trăiesc din nostalgii, eu trăiesc dintr-o cumplita sete de Viaţă, iar alţii…trăiesc şi atât. Ei sunt cei mai fericiţi.

Trecem.

În trecerea noastră adunam multe lucruri, unele le alegem şi le cautăm special, altele ni se bagă cu forţa pe gât, cele mai multe însă reprezintă doar balast-motiv de creşteri sau descreşteri evidente în greutate, păr alb sau absenţa lui, riduri şi spinări încovoiate.

Înainte de a o da în binecunoscutul fatalism mioritic, mă gândesc la anul lăsat în urmă, şi spre surprinderea mea…pot spune că a fost un an bun, iar dacă ar fi să fac un clasament…ar fi cel mai bun dintre ceilalţi ani buni strânşi cu sârguinţă de mine.

Am învăţat atât de multe lucruri, încât mă tem teribil să nu le uit.

Am descoperit lucruri noi la mine- deşi nu toate încântătoare- înţeleg acum că poţi face ceva sau poţi fi cineva doar atunci când te cunoşti suficient de mult…dar nu total…ar fi o dezamăgire în plus.

Am luat decizii şi hotărâri bune iar apoi, am simţit bucuria culegeri laurilor pentru ele.

Mi-am mărit numarul de prieteni iar acest lucru e strâns legat de gândul anterior.

Am găsit bucurie în lucrurile spirituale iar asta mi-a dat stabilitate şi forţă.

În ultimul rând, dar deloc lipsit de importanţă…zilele trecute am aflat că, a existat un material din care se confecţionau cămăşi, material cu denumirea de “antijeg” având cum deja bănuiţi, o culoare specifică .

Noul an mi-l doresc liniştit şi lung.

….vreau să învăţ să cânt la un instrument şi să-mi savurez cum se cuvine începutul ultmului an de studenţie…

Vreau să fie anul în care voi uita sa mă mai vait, voi fi mai cumsecade decât media şi cu obraji mai subţiri…

… un an în care să visez mult iar în cele din urmă să învăţ să fac ciorbă de perişoare.

Cam atât.

…Taina…

2009-12-22T02:43:00.001+02:00

Trecând de-a lumi taine mari, fiind sărac cu duhul,

Un om mergea pe-al mării val, având în ochi trecutul.

“Nu-i greu să-l port şi nici nu doare

Gândea străinul aplecat,

Mă mint din nou… nu am onoare

Îşi zise el apoi mirat.”

Cu ochi duioşi privea la apa, ce maiestoasă-i oglindea

Chipul trecut-brăzdat de riduri, ce făr’ de farmec…îl purta.

Atunci se ridică-n picioare strigând puternic către vânt:

Nu voi muri ! Voi sta-n picioare, şi-apoi căzu greu la pământ.

Lumina-i mângâia obrazul şi fu trezit de-un susur blând,

Nu mai putea să se ridice, şi-atunci privi spre cer zicând:

“-O de-ai veni iarăşi la mine, aş uita tot şi aş putea

Să cânt, să joc, să fiu ferice…o de-ai veni, Tu m-ai salva!”

Căzut în grea visare şi fără viaţă-n trupu-i slab,

Omul zvâcni să stea-n picioare, dar vlaga îl dădu-n vileag.

“ Sunt slab îşi zise, mic şi gol…

Tot ce mai vreau…e ca să mor…”

Din cer o stea căzu atunci, iar omul se trezi îndată

Nu mai simţea nici greu, nici pată…

“Oare-a venit ? Oare m-aşteaptă?”

Mergând pe-al mări val, un om - avea în ochi iubirea,

Ştia care e taina acum….”El” a învins pieirea.

…Vin sărbătorile…

2009-12-16T22:05:00.001+02:00

Vin sărbătorile.

Dincolo de reclama de la coca cola, dincolo de zapadă, dincolo de casele norocoase care au sobe cu lemne, dincolo de brazi împodobiţi, dincolo de mese îmbelşugate, dincolo de frenezia cumpărăturilor, dincolo de dezamagirea unei prea scurte vacanţe…cu ce rămânem de sărbători ?

O să mă duc acasa şi o să dorm precum Bamse după ce mânca miere. O să fac cartofi în jarul de la sobă. O să joc rummy “ pe etalatea’ “ cu tata. Poate o să şi colind. De câteva zile cânt colinde în asemenea hal încât Emil într-un acces de exasperare mi-a recomandat Conservatorul… acum doar le ascult, dar, tot îmi mai scapă câte un refren…

Cât despre vacanţă… e ca o febră: îţi creşte temperatura doar pentru a te răci brusc pe 1,2 ianuarie. Tot îmi place.

E zăpadă multă şi sunt mai conştient ca niciodată că iarna asta va trece repede...

Închei cu urări de bine pentru cei ce-şi varsă febra citind ce scriu eu pe aici, să aveţi de toate…îndeajuns de multe ca să vă fie bine şi îndeajuns de puţine ca să rămâneţi cu picioarele pe pământ.

Sărbători faine!

…Toate pânzele sus…

2009-12-07T17:35:00.001+02:00

Deşi îmi doresc a excela în paralelism vizavi de politică…nu-mi pot reprima spiritul critic, prin urmare acesta urmează a refula în scris.

Am trăit clipe emoţionate (n-am uitat să adaug un “n”) şi încărcate de dramatism mioritic, mustind precum un borhot ce se respectă. Am votat demonstrând încă odată lumii întregi că suntem civilizaţi.

Cu ocazia asta am aflat şi valoarea noastra ca popor, valoare oglindită sublim de plastic de cea a candidaţilor…Dan Puric m-ar contrazice…

Nu sunt din cale afară de pesimist, câteodată chiar, prind optimismul bine de mâneci, cu toate astea ştiu că un viitor ferice, lumea în general n-o să aibă, cât despre România…cuvintele sunt de prisos.

Ieri când veneam de la Biserică, mă gândeam amuzat la alegeri, tot atunci, mintea mea a zvâcnit artistic în versuri:

“Cu cât mai puţină politică ştii

Cu-atât mai bun politician vei fi”

Se pare că am avut mai multă dreptate decât mi-aş dori să fi avut.

Singura mea consolare, e că mi-a placut mult romanul “Toate pânzele sus”.

…Necazul cel mare V: frunze de nuc…

2009-12-03T16:05:00.001+02:00

De trei zile mergeau încontinuu. Călătorul păşea în fruntea micului grup de oameni, aranjaţi în şir indian iar ei călcau pe urmele lui.

Pe targa improvizată, acoperit de pături Străinul privea cerul senin şi albastru, ce-i părea fără sfârşit, îl sorbea din ochii săi limpezi şi pentru o clipă doar, buzele-i se îngustară într-un surâs...

O cutâ adâncă îi brăzda fruntea îngustă, năpădită de păr castaniu şi neîngrijit. Deodată cuta i se adâncii nefiresc, amintiri pierdute îşi făceau loc în gândurile lui…

<< Întins pe o pătură la umbra unui nuc cu o coroană uriaşă şi frunze foarte verzi, Străinul privea cerul de un albastru marin, ce-i părea fără sfârsit…Auzi o voce cunoscută şi nespus de dragă, încercând să-şi ascundă râsul închise ochii, mimând cel mai adânc somn. Lângă el, apăru o fetiţă cu părul vâlvoi şi abia ţinându-şi răsuflarea…urcase în fugă mica pantă ce ducea la nuc. Fetiţa se întoare şi cu o voce zglobie zise:

-Mami ! Tata doarme! Pot să-l trezesc ? Pot ? Pot ? Pot ?

Ţinând în braţe tot felul de aranjamente specifice unui picnic, mama fetiţei, soţia Străinului, încuviinţă cu un zâmbet, iar dinţii îi străluciră în soare ca două şiraguri de perle…

Fetiţa se apropie timid de bărbatul culcat pe patura cu motive florale, întinzând mâinile spre umarul lui…înainte să-l atingă însă, acesta sări drept în picioare şi-şi luă fetiţa în braţe. Ţipătul ei de spaimă, se transformă aproape instantaneu în cel mai curat hohot de râs fericit.

Frunzele de nuc emanau un miros ameţitor.

Străinul plecă apoi să aducă vreascuri pentru foc. Când se întoarse, găsi totul pregătit. Se înfruptară din toate, amuzându-se copios de giumbuşlucurile fetiţei care parcă nu avea stare…

-Ştii dragul meu, Maria, m-a invitat la locul acela unde merge Duminică de Duminică. Cred ca o să merg odată acolo, pare aşa de fericită!

-Adica noi nu suntem fericiţi ? zise Străinul zâmbind în timp ce-i dădea un bobârnac fetiţei…Suntem fericiţi, nu avem nevoie de părerile unor mistici….îi cunosc pe toţi, sunt oameni de treabă dar…

-Dar ce? Câteodată mă gândesc la ce spun şi au atât de multă dreptate…

-Îmi dai te rog sarea? Faţa Străinului se întunecă, iar soţia sa înţelese că trebuie să schimbe subiectul…păli uşor, şi apoi trecu sarea soţului său.

-Poftim! Nu-i aşa că a ieşit bun?

-Excelent draga mea…te iubesc.

Se priviră în ochi, iar el înţelese pentru prima dată că soţia sa e mult mai capabilă să înţeleagă lucrurile spirituale, decât va fi el vreodată…”Poate o să mergem totuşi în locul acela” îşi zise Străinul, în timp ce aranja drăgăstos bretonul fetiţei.>>

Grupul se opri pentru prima dată în trei zile. Călătorul împărţea indicaţii oamenilor săi.

Curând în tabara oamenilor, se înălţaseră câteva corturi iar focul pâlpâia timid.

Străinul plângea. Acum cerul nu mai era albastru. Un ruginiu nesănătos îi luase locul. Muşcă din bucata de pâine, întinsă de Călător, şi începu să mestece automat.

Închise ochii şi pentru o clipă simţi în nări mirosul frunzelor de nuc…

…regretul, drum voios spre infern…

2009-12-01T08:20:00.001+02:00

E uşor să scriu despre regret. Regrete mari… regrete mici.

Regretele mici ţin de tot ce puteam să fac şi nu am făcut, sau mai degrabă de tot ce puteam face bine dar am făcut prost. Regret că nu mi-am perfecţionat comunicarea în codul morse, că nu am citit cât îmi doresc acum să fii citit, regret ca la mine adolescenţa a răbufnit pe la 19 ani…Regret că singura altercaţie în care am participat voit, a fost contra unei fete. Curios lucru că nu-s misogin.

Regrete mari. Atunci când alegi ceva, iar acel ceva nu e bun, e mai limpede ca apa de izvor faptul că ai ales prost. Am facut asemenea alegeri. Am regrete. Le consider totuşi indispensabile omului în general, şi mie personal. De ceva timp nu mai am, tot de ceva timp parul nu-mi mai pică prea furtunos. De ceva timp m-am regăsit, L-am regăsit.

Regretele trebuiesc anihilate cât mai brutal cu putinţă. Altfel dispar visele, iar omul fără vise nu e altceva decat o fosilă cu suflare de viaţă.

Visez ca la anul, dacă va exista un an viitor, să am mai multe vise decât acum.

La mulţi ani ţării mele.

Leapşa despre regret oricarui doritor. Nu dau nume ca să nu-mi supar cititorii fideli. Acesta a fost sarcasm.

PS:Am prmit ideea de la Ionuţ Andrişan, sau cum îl mai alint eu…my blogfather.

…Laitmotiv…

2009-11-26T23:01:00.001+02:00

Mario râdea profund amuzat, iar eu, luat complet de val forţez nota şi declar pompos :

-Să ştii că o să scriu despre asta, diseară e gata!

-Serios ? Abia aştept!

…cu zece minute mai înainte:

“- Măi, îţi zic eu, am descoperit cea mai tare patiserie posibilă ! Brânzoaicele sunt cu brânză iar covrigii cu susan…sunt cu susan!

-Ce măh? Unde ziceai că e ? Ce jmecher !

-Da măi, acolo lângă gura de metrou, aproape de magazinul de la care îţi iei tu tigări! Mergem?

-Stai să vina şi pro….Bănel !

(Râsete)

Un grup relativ compact de viitori ingineri, porneşte de la facultate, spre mai sus amintita patiserie. Drumul e scurt, trece pe lângă sediul Pro Tv şi include o trecere de pietoni….trecută de toată lumea pe roşu. Suntem veseli, azi am avut doar un laborator unde am descoperit tot felul de lucruri care mai de care mai ceţoase.

-Unde e măh? Mai e mult?

-Nu ! e chiar acolo lângă “Second Hand”!

-Aaa, jmecher atunci !

Mica încapere ce ţinea loc de patiserie deveni brusc arhiplină…cu viitori ingineri. Mario a reuşit să-i substragă lui Bănel ultimul rulou cu cacao disponibil, aplicând celebra metodă “brânci”. Am ieşit afară să ne întrecem în laude...s-au făcut trocuri: jumătate de covrig pe sfert de brânzoaică.

Grupul se destrămă apriori terminării covrigilor. Oftez… mă aşteaptă o altă zi de muncă. În metrou vorbim de cărti, de Gaudeamus, de viaţă , de droguri şi de facultate.

Andrei e tocmai în cealaltă parte a metroului şi nu ne vede. Deja anticipăm un râs pe cinste.

Când metroul a oprit la Piaţa Victoriei nu bănuiam că sunt foarte aproape de punctul culminant al călătoriei mele pe sub pământ. Mario la fel. Andrei în continuare nu ne vedea, nici el nu bănuia nimic.

Ajungem la peronul spre Berceni, şi dintr-o dată m-a lovit. Mă opresc, îmi dreg puţin glasul, şi cu o voce încărcată de solemnitate zic:

-Mario, urmează să-ti arăt laitmotivul metroului, românului şi de ce nu…al vieţii.

-Ce măh? Întrebă Mario ca trezit din somn.

Eu am continuat aproape impasibil.

-Vezi covrigăria din faţă ?

Mario privi spre covrigarie şi se opri brusc. Covrigaria, o cuşcă mare din pvc cu geam termopan, avea scris cu litere mari şi roşii, pe unul din pereti:

“FORMAŢI COADA PARALEL CU MAGAZINUL. VĂ MULŢUMIM.”

În faţa acestui îndemn scris cu litere mari şi roşii, o mulţime de oameni, organizaţi în coadă, stăteau perpendicular pe poziţia magazinului.

Am început amândoi să râdem.

Andrei, aparu de nicăieri lângă noi şi extrem de mirat ne-a întrebat cum am ajuns acolo înaintea lui.

Ne-a fost greu să rămânem în picioare. Râdeam în cel mai sănătos mod cu putinţă…”

-Să ştii că o să scriu despre asta, diseară e gata!

-Serios? Abia aştept!

…Răbufnesc !…

2009-11-23T19:18:00.001+02:00

Răbufneşte în mine ceva. Răbufnesc tastele pline de praf şi firimituri de pâine. Răbufneşte Andrei cu veşnica lui întrebare, pe care o pune exact când intră metroul în staţie: “Ai mai scris pe blog?”. Răbufnesc proiectele prin care încerc să înnot şi altfel decât “ca toporul la fund”. Răbufnesc dosarele, licenţele şi dizertaţiile. Răbufnesc buzunarele goale. Răbufneşte golul din stomac dupa o raită în mall.

În lipsa timpului ori înveţi să devi eficient, ori îţi pregăteşti moral valiza pentru incediul iminent….(vezi expresia : “a-ţi da foc la valiză”).

Paradoxul timpului puţin e absenţa lenei…tot un paradox e şi guvernarea aproape totalitară a acesteia în perioadele cu mult timp liber. Dacă lenea are ceva bun în ea, e faptul că nu poţi vedea fizic timpul, în lene timpul e doar o iluzie de proporţii deşertice ce crează o stare de păcătoasă plăcere.

Văd în fiecare zi feţe noi, văd oameni legănâdu-se altfel la zdruncinările metroului, văd riduri pe feţele lor când citesc “adevărul de seara” , grimase la auzul expresiei “ trenul staţionează două minute”…

Câteodată mi se pare prea alert umbletul pe pământ…atunci îmi doresc să ajung în Cer.

Câteodată mi se pare prea încet umbletul pe pământ…atunci îmi doresc cel mai mult să ajung în Cer.

Nu ştiu dacă Andrei o să citească ce am scris pe aici. El e pata de culoare de la facultate şi îi sunt recunoscător pentru asta.

E luni şi nu m-aş mira să mă culc iar când mă trezesc, să-mi dau seama că e vineri.

Nu m-aş mira, probabil mi-aş dori mai mult ca oricând să ajung în Cer.

…câine vs rutină…

2009-11-16T21:43:00.001+02:00

Curs de maţini electrice în stilul Lazăr. Am înţeles în întregime şi pe alocuri chiar mi-a plăcut. Am plecat de la facultate mulţumit. La metrou sunt ca de obicei cu Mario şi Tzz.

-Măh!...pe unde eşti? Mă întrebă Mario.

Tresar şi reuşesc cumva să-mi dezlipesc privirea de pe geamul devenit oglindă….

-Măi…dacă aş închide ochii aş adormi…

Mario mă analizează câteva secunde apoi dă înţelegător din cap…

-Ştiu cum e… zise el oftând. Mâine e grevă la metrou! Mai vi la facultate?

-E grevă? Nu mai vin!

Ne-am despărţit la Piaţa Romană. Aerul de afară e rece şi-mi face bine. Toţi privesc în gol…traversez şi mă îndrept spre locaţia unde urmează să-mi desfăşor activitatea de arhivist. Trec pe lângă o biserică mare…cred că până la urmă o să intru să văd cum e înăuntru…

Pe trotuar stă un câine uriaş, lânos şi cu zgardă antipurici albastră la gât…Trec pe lânga el admirandu-i lehamitea vizavi de tot şi toate… deodată aud un zgomot în spate şi simt căldura botului deschis ca să muşte, aproape de cefa mea. Am executat un salt de care sunt mândru…din trei paşi am fost departe lăsând în urmă un lătrat furios şi rasetele înfundate ale celor câţiva martori ai scenei.

Am deschis prima licenţă…era ora 15:00.

Am închis ultima licenţă…e ora 19:48.

Mâine lucrez toata ziua. Daca o sa văd câinele, o să trec pe trotuarul opus, îmi plac îndeajuns de mult căţeii pentru a-i trata cu respect…chiar dăcă uneori înseamna a da bir cu fugiţii.

Când începusem să-mi pierd nădejdea, un câine cu mustăţi renascentiste mi-a demonstrat că rutina nu e totul la o zi.

Una dintre cele mai plăcute concluzii.

Poate mâine nu va fi un câine…

….Stukas…

2009-11-13T21:23:00.001+02:00

La sfârşitul unei alte săptămâni “fulger”, simt nevoia cramponării de o amintire, iar amintirile cele mai faine le găseşti în copilărie…

Am mai scris despre Dan, singurul prieten pe care l-am avut în copilărie, cel care a trecut peste statul meu de “pocăit” care implica bătăi, jigniri foarte creative şi trimis după suc . A fost o copilărie faină de tot.

În clasa a patra tata m-a învăţat cum să fac nod la cravată şi avioane “Stukas”, prin urmare eu şi Dan am început să facem avioane dintr-o hârtie specială , lucioasă şi uşor gălbuie, subtilizată cu îndemânare de la magazinul mamei prietenului meu. Eram captivaţi de ceea ce făceam şi în scurt timp ne-am perfecţionat îndeajuns de mult încât să ajustăm modelul de bază “Stukas” , ajungând la varianta finală şi cu mult îmbunătăţită, botezata de noi “ Fănică” după numele primului avion de vânătoare din România.

Odată eram la mine la bloc şi aruncam avioane de la balcon. Când am plecat să mai aduc foi, Dan a fost imediat abordat de un vecin astfel:

“-Mă ! Tu nu ştii că aştia sunt “pocăiţi” ? Ce cauţi tu la ei ?”

Dan a răspus simplu:

“Cornel e prietenul meu.”

Importanţa acelui moment o realizez abia acum.

Dan voia să se facă pilot.

Eu habar nu aveam ce să mă fac, voiam doar să fiu la fel de puternic şi curajos precum “Ursu” personajul creat de Constantin Chiriţă în “Cireşarii”.

Eu alergam mai repede ca el. El arunca pietrele mai departe decât mine. Am făcut zmeie din foi de mate şi paie de mătura. Citeam Sven Hassel, mie îmi plăcea “Porta”, lui “Legionarul”. I-am luat odată apărarea şi m-am simţit cel mai tare. El a sărit primul de la trambulină şi nu a luat apă. Eu am sărit după el direct într-o zona cu viermi de iod, cred că am înghiţit o mulţime. Ştia Turbo Pascal…eu încă regretam colecţia de “surprize“ de la celebra gumă de mestecat “Turbo”.

Au trecut vremurile de atunci. Dar au lăsat în urmă ceva ce nu va trece niciodată.

Dan e prietenul meu.

…Necazul cel mare IV : Eu sunt! Eu strig!…

2009-11-07T18:56:00.001+02:00

Se împiedică şi căzu. Înainte să atingă pământul încercă senzaţia unei ameţeli dulci şi se miră de orizontul ce se înfăşura sul precum un antic papirus. Nu mai simţi nisipul fierbinte ce-i pătrunse în gură, nici piciorul rupt ce acum avea o poziţie nefirească. Îşi pierdu cunoştinţa.

Deschise ochii şi clipi des, auzea un zgomot înfiorator şi se grăbi să-i afle originea. Începu să tuşeasca înnecânduse cu nisip…cât tuşi, zgomotul încetă.

“- Eu sunt! Eu strig!....gândul îl lovi cu o brutalitate fără seamăn.

Durerea produsă de piciorul rupt îl făcea să-şi simtă inima gata să explodeze…urla animalic iar în răstimpuri doar un horcăit profund îi ieşea din gura schimonosită. Chircit şi acoperit de o sudoare rece…leşină.

Se trezi în bataia unei rafale de vânt, jumătate îngropat în nisipul viscolit de o puternică furtună. Îşi adună forţele şi începu să se târască pe povârnişul abrupt. În departare , soarele dispărea aruncând o ultimă privire încărcată parcă de milă, spre omul în zdrenţe. Urlă din nou dar nu mai auzi nimic, încercă o durere nouă, uscată în gâtul său tumefiat. Cu un icnet se aruncă înainte….se rostogoli prin nisipul silenţios lăsând dâre adânci în urmă. De data asta văzu cerul înfăşurându-se înaintea ochilor săi…lesină din nou.

Era călare pe un cal negru şi galopa furios privind, tot timpul, înapoi; o arătare ce-i striga cu putere numele îl urmărea îndeaproape. Fiara îl ajunse şi-l doborî de pe cal, apoi începu sa-l zgâlţâie urlând şi mai tare…visa. Se deşteptă în braţele unui om cu privire sticloasă şi voce stridentă ce îl scutură uşor vorbindu-i molatic…în mâna liberă ţinea un pahar cu apă…îi dădu să bea afisând un zâmbet binevoitor. Rănitul bău pe nerăsuflate şi îngăimă stins o mulţumire…ridică uşor capul şi văzu un grup de oameni ce-şi vorbeau în şoapta făcând semne spre el. Adormi.

Bărbatul cu ochi sticloşi vorbi iar ceilalţi îşi opriră discuţia şoptită.

“- Urmăreşte trenului, vrea să ajungă acolo unde mergem noi, vom împărţi apa şi pâinea cu el de acum.”

Un murmur de dezaprobare generală se născu imediat ce-şi termină spusele. Ochii Călătorului se îngustară scăpărând văpăi… voi să-şi apostrofeze companionii dar nu apucă să-şi deschidă gura…în departare un şuierat sparse liniştea nopţii. Începură să-şi strângă lucrurile în fugă, doi dintre ei mai bine clădiţi apucară targa în care zăcea străinul şi porniră la drum. În privirile lor se citea groaza…

…încercaţi un fular !…

2009-11-05T23:32:00.001+02:00

Nu am mai scris de ceva timp. Constat cu amărăiune că scrisul, la mine e funcţie de timp, iar timpul e funcţie de vremuri şi împrejurări. Voiam să încep luna asta cu partea a patra din “Necazul cel mare” dar nu am avut idei cu toate că, inspiraţie e destulă mai ales când mergi în fiecare zi cu un metrou din ce în ce mai plin de măşti tip dentist. Aş scrie câte ceva în fiecare zi dacă aş fi bloger. Nu sunt. Nu ştiu dacă îmi doresc să fiu...

Îmi place ce fac şi sunt mulţumit. Încep să întrezăresc un posibil scenariu pentru viaţa mea. E liniştitor sentimentul unui viitor….să ştii că îl ai, să ştii că exista, că ar putea fi frumos. Mult timp mi-am dorit să ajung acolo unde nu mă vedeam nicicum ajungând…şi acum odată ajuns şi trecut…totul capătă sens. Nu a fost din cale afară de frumos. Acum îmi doresc să-mi doresc cât mai puţin în fiecare zi…cred ca e o cale viabilă spre mulţumire.

Oameni vin şi pleacă la fel şi stările la fel şi trăirile…să ajungi la sfârşitul unei zile în care să poţi spune că te-ai bucurat, că ai reuşit să fii sincer şi ai făcut un bine de ochii tai şi nu de ochii lumii…poţi dormi liniştit.

E noiembrie, duminica trecută a nins …nu ştiu cum va fi iarna asta…cel mai sigur altfel decât celelalte.

Fac apel la cei ce poartă maşti tip dentist…încercaţi un fular !

…viaţă şi moarte…

2009-10-27T03:39:00.001+02:00

Ridic privirea şi văd. Văd viaţa, moartea iar între ele un semn de întrebare de proportii gigantice. Am ajuns să urâm zilele, să blestemăm viitorul şi să venerăm un trecut …oricare ar fi el.

Obsedat de perspectiva morţii, omul a luat jalnica hotărâre de a-şi îmbălsăma fiinţa gândind moartea preventiv: ‘’ mi-am ratat viaţa…nu-mi permit să ratez moartea’’ ; astfel, desprins parcă dintr-un profan ritual egiptean, omul îşi înfăşoară tacticos fiinţa cu fâşii de pânză frumos mirositoare: regret, teamă, delăsare, abandon...

Iubeşte un infinit negru lipsit de simţire şi mustind de singurătate.

Era o vreme când nu număram zilele. Acum le numar. Acum trec prea repede. Acum dor.

Generaţia mea a reuşit cu success să anuleze prezentul. Pentru azi există doar mâine. Mi-e atât de dor de o zi în care azi…e azi.

Cel mai mult mă sperie faptul că pot înţelege multe lucruri. Prea multe.

Cel mai mult iubesc clipele de sinceritate pură, neforţată...când aş putea face totul fără ca raţiunea să-mi ceară socoteală…

Prăpastia există doar pentru ca cineva să se arunce în ea. Răul există doar pentru a fi săvârşit.

Binele există nu pentru a astupa prapastia ci pentru a te scoate din ea, nu-ţi dori prăpăstii astupate rişti să fii îngropat.

Uşor , visele copilăriei se destramă. Când am descoperit că nu doar în copilarie ai voie să visezi am fost fericit. Fericirea visului ţine puţin. Fericirea împlinirii visului nu trece niciodată.

Provocarea vieţii e moartea...provocarea morţii e Iadul.

…mai vreau aracet !…

2009-10-23T20:38:00.001+03:00

Pune unsprezece oameni într-o încăpere de ¾.

Adu cinci mese şi umple-le cu patru mii nouă sute de dosare.

Adaugă aracet, aţa de gherghef şi ace…după gust.

Fiecare ştie ce are de făcut. Gura nu se simte bine stând degeaba şi conform teoriei chibritului : ”dacă mâna se mişcă…gura se mişcă şi ea”.

Mie vorbele nu-mi sunt prea dragi, aşa că ascult cu luare aminte discuţia…

“ B -Vai colega, fi bună şi dă-mi coperţile de la domnu’ M!

A -Poftim!

B -Nu-mi vine să cred că ai facut asta pentru mine….eşti o scumpă!

A aruncă un zâmbet înghetat iar lui B îi piere cheful de flirt spre amuzamentul general.

P -Dacă nu ajung acasa la şase, iar intru la hrană uscată o saptămână!

R -Dar de ce domn’ P, nu vă înţelege soţia?

P -Eh..eşti mic, nu ştii tu….a mea e bună faţa de aia care zicea că are soţ dar nu e legată de calorifer!

(râsete)

B - Oh domn’ P aţi zis-o!

P -Tu taci acolo, că o sa fi primu’ d’aci care o să cureţe cartofi nevestei!

B -Aaaaa nu…

P -Las că ştiu eu!

B ar intra sub birou daca ar avea loc; în schimb devine foarte concentrat asupra acului în care aţa nu vrea deloc să intre.

A -Domn’ P, avea dreptate doamna aceia cu privire la calorifer! Eu nu m-aş căsători deloc. M-aş căsători doar pentru copii…să aiba şi ei o familie în rest eu cu ale mele el cu ale lui!

(tacere)

B -A, nu-mi mai place de tine!

A -Adică voi aveţi voie dar noi nu?

B –Exact!

A -Ce înapoiere!

B -Hai drăguţă, nu fii rea ştii că sunt băiat bun!

(râsete)

E incredibil cât de rapid trece timpul ascultând aşa ceva, la un moment dat am pierdut simţul mirării, apoi…pentru ca nu am mai putut….am răbufnit:

-Domnu’ M, mai vreau aracet!

…Ploaie, Noe, Curcubeu…

2009-10-16T18:43:00.001+03:00

Plouă. E genul de ploaie care ţi-aduce întrebări, de regulă fără răspuns. Nu găseşti răspunsuri în ploaie. Răspunsurile le aduce curcubeul. Dar mai e până la curcubeu. Plouă.

Ploaia face parte din gama lucrurilor care pot creiona caracterul uni om.

Omului ploaia îi aduce doar o nevoie acută de somn.

Omului mediocru îi aduce gânduri de jale… el ia gândurile şi le transformă în vorbe sau slove, împroşcând apoi încoace şi încolo : ”cât de supărat sunt pe viaţă”.

Omul cu sclipiri de geniu iese afară, se udă bine, se schimbă, mănâncă iar apoi când stă liniştit aşteptându-şi dulcele somn, sare în picioare, iese din nou afară, se face din nou fleaşcă strigând din toţi bojocii : “Evrika ! Evrika ! “

Copilul lui Dumnezeu, priveşte ploaia şi-si aduce aminte că Dumnezeu o trimite şi peste cei răi şi peste cei buni, dreptatea Sa atât de neînţeleasă şi de frumoasă făptuindu-se atât de vizibil prin ploaie. Apoi se roagă cu mulţumire. Plânge.

Ploaia înseamnă mai mult decât apa picurand din nori.

Prima ploaie a adus mânia lui Dumnezeu pentru o lume rea şi stricată. Grozav potop a fost atunci.

Mă gândesc la Noe şi la faptul că timp de o sută şi vreo douăzeci de ani, a lucrat fără să-i pese că toţi ceilalţi îi spuneau nebun. E greu să lucrezi şi să trăieşti prin credinţă. E uşor să dispreţuieşti ce nu cunoşti şi ce nu ai experimentat. Doar Noe, familia sa şi câteva animale au scăpat în urma primei ploi. Nu ştiu ce a fost în inima lui atunci dar… dorinţa de jale şi autocompătimirea apărute în urma unei burniţe dispar garantat gândindu-te la asta.

Apoi…Dumnezeu a luat cele mai frumoase culori şi a desenat. Iar Noe a văzut curcubeul.

Plângand la ploaie nu vei avea ochi pentru curcubeu, şi pierzi totul. Mulţi nu ştiu că Dumnezeu e acolo amintindu-ne în fiecare zi existenţa Sa. Uităm, ignorăm şi bocim în neştire. Nu cere minuni…ele există.

Caută un curcubeu!

…scrisoare către-un alter ego…

2009-10-11T17:00:00.001+03:00

Duminică, 11-10-2009, Bucureşti

Nu-ţi zic drag…nu-mi eşti aşa,

A trecut ceva de când ţi-am scris…iartă-mi uitarea. Îmi merge bine aici, şi pâna de curând credeam că te-am pierdut definitiv… nu e aşa şi-mi pare rău. Ştiu că vei citi rândurilea astea cu surâsul acela sinistru al unui om deplin conştient de capacitatea sa de a făptui răul. Te înţeleg. Te cunosc îndeajuns de bine ca să ştiu că nu te cunosc defel. Îmi datorezi somn…mult somn. Am avut zile bune fără tine. Mă întreb dacă ţi-a fost sau îţi va fi vreodată frică de mine.

Ţi-am bătut cuie încercând să te răstignesc. Le-ai scos de fiecare dată şi ai coborât tacticos de pe crucea improvizată din două uluci de lemn aproape putrezit, întrebându-mă cu privirea-ţi diabolică: “Doar atât poţi? “ M-am luptat la început cu entuziasm. Nu înţelegeam de ce nu te interesa câte lovituri încasai. Abia apoi am înţeles…eu oboseam dar tu…niciodată nu. Am luptat ca să nu mor. Pierdusem şirul înfrângerilor…dar atunci a apărut El.

A fost prima dată când te-am văzut îngrozit. Nu-ţi neg bucuria simţită atunci. Curând mi-am transformat victoriile în obicei, iar tu fuga în mod de viaţă, te vedeam rar şi treptat….am început să uit…să te uit. Te-am crezut pentru totdeauna învins…

…dar tu…

….ai luat de la şarpe ascuţimea minţii, de la granit…răbdarea, de la otravă…moartea.

M-ai văzut singur…uitarea de tine mi-a adus şi uitarea de El. Ai lovit năpraznic. Nu ştiu cât am zăcut. Nu vreau să ştiu. Apoi El a venit şi mi-a oblojit toate rănile. Sunt plin de cicatrici…dar am dor de luptă.

Îţi scriu pentru ultima dată.

N-am să te plâng. N-am să te uit. Am să te înving.

Adio…

…frunze şi pungi…

2009-10-07T19:13:00.001+03:00

R îşi lăsă capul pe spate şi începu să privească cerul, nori ameninţător de cenuşii acopereau cu totul albastrul acestuia. Curând îl cuprinse o stare de ameţeală şi închise ochii. Amintiri cu iz epic dansau în faţa lui şi atunci se gândi că totul e trecător şi că ar fi bine să stea în capul oaselor.

Parcul plin de Frunze şi Pungi de plastic era părăsit, aşa cum totdeauna se întâmplă cu parcurile între anotimpuri. Copacii precum oamenii cu îndeajuns de puţin păr ca să se gândească la o chelie şi îndeajuns de mult pentru a face geloasă comunitatea celor spâni, se miscau alene în voia vântului.

Deschise ochii şi se simţi uşor de tot, îi venea să râdă dar abia reuşi să schiţeze un surâs palid. Ameţeala îi reveni şi trebui să se sprijine în umbrela cu mâner de lemn, de care nu se despărţea niciodată când cerul era închis.

O alee lungă i se deschise în faţă. Nu e singur în parc. O Pungă luată de vânt face întrecere cu un stol de Frunze ruginii. Începu să râdă spasmodic şi se opri abia când o durere ascuţită începu să-i supere fălcile. Pe a două bancă din partea stângă, la departare de zece paşi, o fată urmarea cu atenţie Punga ce dansa biruitoare în jurul unei crăci de castan ce probabil ţinea loc de finish. Fără avertisment, vântul se opri. Frunzele acoperiră Punga îndată ce atinse pământul…

“…natura îşi savurează victoria amară…Punga nu e biodegradabilă…” gândi R şi folosind umbrela pe post de baston se apropie de fată…

-Veniţi des în parc?

Fata nu-l auzi imediat, îşi dădu apoi seama că nu mai e singură şi îl privi deschis pe intrus. Văzu un om prost îmbrăcat, îmbătrânit devreme dar cu nişte ochi teribil de vii. Se sprijinea într-o umbrelă ponosită cu mâner de lemn înnegrit pe care nişte degete scheletice îl incleştaseră cu forţă-singurul semn de emoţie ce putea fi observat la el. Acest amănunt o flată şi se înroşi.

-Nu…e prima dată.

Era obişnuit să fie judecat de priviri curioase. Îi cercetase privirea atunci când ea îl măsurase din cap până în picioare, nu mică îi fu mirarea văzând că obrajii ei s-au aprins de emoţie. Trecuse mult de când…

-Să nu mai veniţi. E urât.

Îndemnul o luă pe nepregătite. Încercă să distingă ceva pe faţa lui care să-i vorbească desluşit despre el, dar îi întâlni privirea…nu avea indrăzneala să o confrunte. Era fascinată.

-Nu am să mai vin.

Raspunsul ei îl făcu să se simta bine. Nu putea risca să placă cuiva, nu mai putea duce povara asta. Salută scurt, şi începu să se depărteze şchiopătând.

Ea îl urmări îndelung. Inima îi bătea cu putere. Ieşi din parc şi nu se mai întoarse vreodată.

…prima zi…

2009-10-05T16:44:00.001+03:00

Am auzit repede alarma şi am reuşit să mă pregatesc pentru prima zi de facultate fără să trezesc pe vreunul din colegii de cameră. Abonament de metrou mi-am făcut zilele trecute dar am dat peste o cartelă “ de zece” cu trei călătorii rămase şi am încercat o plăcere delicioasă cu gândul că voi adauga o zi la luna de abonament…Pe metrou am citit reuşind să transform ora de călătorie în ceva atemporal şi totodata frumos...La facultate ajung ca de obicei prea devreme iar entuziasmul meu îndura primele lovituri: orarul şi povestiri aproape romantice despre anul trei în interpretarea unui student de anul patru ce fumează dintr-o pipă.

Primul an am fost grupa 9 cu vreo 30, anul doi am fost grupa 7 cu vreo 20, acum sunt grupa 6 cu 13. La secretariat e o atmosferă de solemnitate, întreruptă pe alocuri de celebrele întrebări ale bobocilor. Anul ăsta au venit caţiva cu părinţii şi cu flori, am vazut şi doi fani Dimmu Borgir dar cel mai interesant mi s-a parut cel cu blugi, cravată şi sacou de catifea neagră acoperită total de sclipici.

Primul curs a fost aproximativ captivant. Seminarul ce l-a precedat l-am incheiat după o jumătate de oră de aşteptare pe hol. Apoi am plecat la covrigi şi suc. Entuziasmul e deja istorie. Când am ieşit de la metrou am avut şocul unui cer senin cu soare dogoritor. Mi-aduc aminte de cum îmi clănţăneau măselele dimineaţa şi oftez.

Nu mi-am luat încă caiete şi am zis să nu pierd ocazia şi să ajung în Cora. Zis şi făcut, mă îndrept spre raionul de caiete iar entuziasmul meu dă să se ridice de jos, precum un boxer numărat. Degeaba. La raionul cu pricina, doi tineri îndrăgostiţi au o dispută despre culoarea, grosimea şi calitatea caietelor. Probabil fără să îşi dea seama, perechea a monopolizat raionul întrucât nimeni nu mai poate cumpara nimic. E loc doar pentru ei doi.

Ies afară şi încep să rumeg îndemnul ironic venit de la Mario: “Să-ţi iei caiete cu Hannah Montana!”… entuziasmul meu a optat pentru incinerare….nu-i surâde să stea trei zile şi să-şi aştepte groapa.

…Necazul cel mare III:” voi reuşi oare ? “

2009-10-02T21:11:00.001+03:00

S ieşi pe culoar şi oftă. Timpul, vechiul său amic din nou îi juca feste. Se sprijini de geamul aburit şi rece, încercând să privească afară; nu reuşi să străpungă cortina nopţii şi acest lucru îl linişti. Obrajii pulhavi i se colorară uşor când se întoarse în compartimentul bine încălzit. Jilţul nu-l mai îmbia, iar pe măsuţa de lemn, geanta verde era aşezată neglijent lângă o foaie albă şi un stilou. Trenul staţiona de ceva vreme şi S începuse să-şi piardă răbdarea.

Privit de pe duna de nisip, la origini un deal cu vii plantate în lungul liniilor de relief, trenul părea un şarpe întunecat şi cu ochi strălucitori. În vârful dunei, un om cerceta atent trenul, ştia ce călător aducea şi era pregătit. Zâmbind, dispăru în noapte.

S termină de scris cele câteva rânduri ce acopereau acum foaia albă. Erau ultimele indicaţii pentru credincioşii săi slujitori din Smirna. Îi urmaseră întrutotul hotărârile până acum şi chiar aveau rezultate. Plini de frică, ”ei” cei ce nu-i slujeau lui, au fost prinşi şi întemniţaţi. Nu ştia de ce după zece zile toţi cei închişi dispăruseră fără urmă, chiar când erau programaţi pentru eşafod. Îşi aminti scrâşnetele de ciudă ce se auzeau atunci din tabăra supuşilor săi.

“şi ei cred…şi se înfioară” reflectă S, în timp ce semna hârtia scrisă de curând-o trecere în revistă a tuturor aspectelor ce îl faceau mulţumit de ei…copiii sai. Uşa compartimentului se deschise fără zgomot, şi un braţ înmănuşat îşi făcu apariţia luând de la S scrisoarea. Apoi uşa se închise. La orizont soarele îşi facea apariţia aruncând timid câteva raze roşiatice ca nişte săgeti de foc, spre şarpele cu ochi strălucitori. Înainte să-l ajungă, acesta îşi reluă mişcarea şi dispăru printre dunele de nisip.

Învăluit de praf şi scăldat în lumina zorilor, posesorul braţului înmănuşat, privea în urma trenului. Curând dispăru şi el.

“De ce nu am ascultat ? Toate astea mi se păreau poveşti, şi acum totul se întampla precum ziceau “ei”! Mi-au vorbit de S şi de El dar acum “ei” nu mai sunt aici, ci acolo unde erau atât de siguri ca vor ajunge, iar eu am rămas singur…

…vreau să ajung şi eu acolo…voi reuşi oare ? ” gânduri claie peste grămada îi frământau mintea celui ce spionase sosirea trenului iar apoi plecarea lui. Avea o faţa chinuită, puternic marcată de evenimente relativ recente. Mergea încet şi aplecat în urma trenului, pe lângă şine şi se tot întreba…”voi reuşi oare? “

….dragoste şi răzbunare…

2009-09-28T17:38:00.001+03:00

Apostolul Pavel, rob al lui Hristos după propria caracterizare, a lăsat în urmă o moştenire impresionantă. Un exemplu concret şi frumos de om ce alege să-L lase pe Dumnezeu să se ocupe de propria-i viaţă. A vestit vestea bună toata viaţa lui. A murit împăcat. A scris multe scrisori. Am să redau câteva fragmente, din epistola scrisă creştinilor aflaţi în Roma… despre dragoste şi răzbunare. (Romani 12:9-21)

“ Dragostea să fie fără prefăcătorie. Fie-vă groază de rău, şi lipiţi-vă tare de bine.

Iubiţi-vă unii pe alţii cu o dragoste frăţească. În cinste, fiecare să dea întâietate unul altuia.

În sârguinţă, fiţi fără preget. Fiţi plini de râvnă cu duhul. Slujiţi Domnului.

Bucuraţi-vă în nădejde. Fiţi răbdători în necaz. Stăruiţi în rugăciune.

Ajutaţi pe sfinţi, când sunt în nevoie. Fiţi primitori de oaspeţi.

Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc: binecuvântaţi şi nu blestemaţi.

Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură, plângeţi cu cei ce plâng.

Aveţi aceleaşi simţăminte faţă de ceilalţi. Nu umblati după lucrurile înalte, ci rămâneţi la cele smerite. Să nu vă socotiţi singuri înţelepţi.”

“Nu întoarceţi nimănui rău pentru rău. Urmariţi ce este bine, înaintea tuturor oamenilor.

Dacă este cu putinţă, întrucât atârnă de voi trăiţi în pace cu toţi oamenii.

Prea iubiţilor, nu vă răzbunaţi singuri; ci lăsaţi să se răzbune mânia lui Dumnezeu; căci este scris:”Răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplăti, zice Domnul.

Dimpotrivă: dacă îi este foame vrăjmaşului tău, dă-i să mănânce; dacă-i este sete dă-i să bea; căci dacă vei face astfel, vei grămâdi carbuni aprinsi pe capul lui.”

Nu te lăsa biruit de rau, ci biruieşte răul prin bine.”

Cum ar fi…ca pentru o zi, pentru o zi doar…să facem aşa?

Dar o viaţă ?

…La Dispensar…

2009-09-22T15:56:00.001+03:00

Şi pentru că nu e bine să-ţi uiţi originile, să le negi sau să le ascunzi sub un covor persan din odaia pentru oaspeţi unde miroase a naftalină şi nu ai voie să intrii toată copilăria…am ajuns acasă pentru a-mi trăi în tihnă ultimele zile…de vacanţă. Am dormit bine în patul cu arcuri vesele, un somn adânc şi cu vise doar spre dimineaţă.

Abia apuc să mă dezmorţesc după somnul mai sus menţionat, că tata venit de la piaţă îmi zice că trebuie să mă duc la dispensar să-mi fac un anume vaccin restant din liceu. E probabil un vaccin din cale afară de important, cu reţetă stufoasă şi timp de preparare trei ani.

Cu un chef de zile mari şi stoicism mascat de barba-mi nearanjată, mă instalez pe o bancă în dispensarul proaspat vopsit şi primenit. Din cabinet se aud voci răstite. E control de la sanepid, asistentele sunt într-o stare geamană şocului şi ignoră cei cinci bătrânei, doi liceeni şi tipul cu barbă ce se uită pe pereţi în cautarea vreunui ţânţar sleit, care să-l ajute cu trecerea timpului.

10:30-Nici un ţânţar găsit. În schimb aceeaşi formulă 5-2-1.

10:45-Chitul folosit pentru gresia de pe jos e deschis la culoare. Apare un nene cu ochelari imenşi ale căror rame odată aurii sunt acum coclite şi pe alocuri cu pete verzi de la transpiraţie. Ia cu asalt cabinetul şi se duce direct la doamna de la sanepid şi-i zice :“ Doamna eu fac hârtie! Nu las aşa lucrurile! De ce nu mă consultă cineva?”

10:47-Nenea cu pricina este condus afară din dispensar. Chitul de la gresie s-a murdărit în zonele mult păşite de pacienti. Arată bizar.

11:30-Am scos telefonul. Îl pun înapoi în buzunar.

12:00-Asistenta e luată la întrebări si se ajunge la reprogramări ad-hoc. Mă vede, ezită puţin-nu mă ştie cu barba pusă-şi apoi îmi spune: ”ştii ar fi bine să te întorci mâine, ca să nu mai aştepţi.”

Mă ridic, mulţumesc, salut de rămas bun şi părăsesc incinta. Nu sunt supărat. Mai degrabă am revelaţia întoarcerii la un început ce-l credeam uitat….cu carnete de cecuri,adeverinţe şi cereri.

A doua zi intru relativ repede. Ies nervos, cu o trimitere la un spital la vreo 20 km de mine. Vineri am din nou programare la dispensar. Măcar de m-aş simţi bolnav. Poate că aşa trebuie: să te bată la cap cât eşti sănătos ca apoi să te lase să mori pe o targă aşteptându-ţi rândul la cine ştie ce spital de urgenţă. Glumesc. Aşa ceva se întamplă doar rar. De obicei targa nu e inclusă în scenă.

…metehne…

2009-09-20T16:23:00.001+03:00

Minunat e să nu te doară nimic, să-ţi dai seama că nu te doare nimic şi să fii recunoscător pentru asta.

Groaznic e să suferi… şi mai groaznic însă e să ceri socoteala celorlalţi pentru suferinţa ta.

E frumos să zâmbeşti. Nu tot timpul. Mimele serioase au folosul lor.

E urât să nu asculţi, şi să vorbeşti doar. În scurt timp vei rămâne singur cu al tău confident…ecoul.

E înălţător să priveşti întotdeauna drept în ochi pe ceilalţi. E greu şi presupune un cuget curat ori unul din cale afară de tocit.

E absurd să amâni un bine necesar ţie, e grotesc să amâni un bine necesar celorlalţi. Vei pieri.

Vreau să găsesc ce caut. Îmi doresc ca ce caut…să mă găsească întâi.

“Când sunt slab, atunci sunt tare” (2 Corinteni 11:10)

…X-07-ION…

2009-09-16T20:40:00.001+03:00

Îsi potrivi uşor paşii pe bordurile albe ale trotuarului inundat. Fără să-şi dea seama cum, îşi aduse aminte de copliarie, când se juca “furculiţă-cuţit” şi “bidonaşul”, ar fi zâmbit dacă maşina care tocmai a trecut pe lânga el nu l-ar fi împroşcat cu o apă mâloasă; se opri privind lung după maşina cu pricina şi-i memoră numarul: “X-07-ION”, coborî apoi de pe bordură mergând alene pe trotuarul plin de apă şi noroi.

Se gândea cum toata viaţa, toate îi ieşiseră pe dos. Se afundă profund în teritoriul autocompătimirii, acolo el devenea vizirul virtuţilor. Uitând cu totul de sine, îşi începu ziua în lumea-i imaginară.

Era o zi caldă de vară târzie aşa cum toate zilele erau în ţara lui V.V.

La palat multă forfotă, astăzi vizirul avea să participe la un proces şi oferise cea mai bună şi spaţioasă sală din palat pentru a ţine loc de tribunal. Era implicat direct, fiind în acelaş timp şi parte vătămată şi judecător. Era îmbrăcat pompos şi o droaie de slujitori se împleticeau la picioarele sale căutând să-i ghicească voia. Intră în sala arhiplină şi-si expedie alaiul de slugi, care dispăru ca prin farmec.

Gustă din plin reverenţele până la pământ ce i se aduceau din toate părţile, deşi părea plictisit şi fără chef. Îşi ocupă locul şi luă în mână un fel de sceptru cu gămălie de fildeş în care erau încrustrate literele V.V. Glasul lui tună apoi:

-Să se aducă acuzatul!

Legat fedeleş, un om îmbrăcat în zdrenţe şi plin de vânătăi, era adus în ghionturile celor ce-l excortau. Fu trântit la pământ, şi zăcu acolo ca un om fără viaţă. Avea la gât o sârmă ce ţinea o bucată de scândură pe care scria ION. Începu şuvoiul de acuzaţii şi aproape imediat acuzatul prinse a tremura nervos, îsi ridică privirea din pământ şi îl fixă cu nişte ochi sticloşi pe vizir.

-Te gasesc vinovat de…si vizrul reluă lista acuzelor.

ION râse frenetic.

Atunci vizirul, făcu un semn cu mâna şi de nicăieri apăru un uriaş butoi plin cu păcură. Se ridică, îl luă pe acuzat de jos, şi cu o forţă de nebănuit îl aruncă în păcură. ION se zbătu puţin, şi apoi dispăru în lichidul negru şi vâscos.

V.V îşi ridică sceptrul în uralele mulţimii.

Un zgomot puternic, urmat de o bufnitură grozavă sfâşie solemnitatea momentului, iar vizirul clipi. Când deschise ochii, văzu deasupra lui un cer urât, cenuşiu şi mulţi oameni înspăimântaţi ce strigau la el, auzea dar nu înţelegea nimic. Închise ochii.

Muri fără să ştie că maşina care îi curmase viaţa avea numarul B-07-ION.

…gânduri ruginii…

2009-09-14T00:16:00.001+03:00

Savurez clipa aduceri aminte a bucuriilor trecute. Nu e scurtă pentru că bucuria biruie întotdeauna timpul, nici lungă pentru că două picioare înfipte într-o realitate prezentă m-au învăţat să uit.

Îmi plac nopţile când nu pot dormi doar pentru că nu am găsit linistea unei bucuri. Astept fericirea continuă fără înserări cu cer sângeriu, fără priviri rugătoare spre stele…fericirea unei dimineţi fără sfârşit.

Îmi plac lacrimile care aduc linişte. Aş fi mai sărac fără ele.

Îmi plac oamenii îndeajuns de orbi ca să nu judece. Îmi doresc să devin aşa.

Iubesc voioşia ce mă cuprinde cand învăţ un adevăr iar apoi uit să-l uit.

Mi-aş dori entuziasm pentru fiecare zi dar ştiu că m-aş întinde cât nu mi-e plapuma.

Întotdeauna voi fi fascinat de pierderea noţiunii timpului…cred că aşa pot creiona nesfârşitul…

“Toamna se numără bobocii”-mă tot gândesc care e scopul acestei numărători.

Am aflat ca fiecare dintre noi are nevoie acută de divertisment, aşa de acută încât de vezi pe cineva cum îşi rupe gâtul călcând pe o coajă de banană râzi automat. Eu am picat odată la metrou dar nu a râs nimeni. Probabil a fost o excepţie.

Ştiu că e toamnă pentru că frunzele pica şi soarele nu mai are faţă de emoticon.