Azilul de bătrâni de la Străulești.
Construcția modestă aflată încă în renovare, adăpostește poveștile unor oameni părăsiți.
Iarba, pomii și superba capelă din lemn, par cât se poate de potrivite pentru ca
un om, fie el chiar bătrân să-și găsească pacea și liniștea, așteptând radios
un sfârșit mai mult sau mai puțin apropiat. Ăsta e gândul ce-ți vine trecând de
poarta din fier ruginit. Îl vei alunga rapid însă. Ei nu par sa aibă ochi
pentru toate astea. Fețe lungi, ochi triști și aspect descumpănit.
Trecem pe la cei patru bătrâni pe
care îi vizităm regulat. Se bucură de noi. Zâmbetele deși sincere, apar cu
efort, ca orice lucru de care te-ai dezobișnuit.
Ne apropiam de ultimele versuri ale
cântecului când, în salon, intră o bătrână ajutată de un cadru. Abia merge și
privește în jur cu uimire. Câteva doamne îi spun că a greșit salonul dar deși
aude, nu se oprește. O fată din grupul nostru îi spune acelaș lucru și atunci
se întoarce ușor îndreptându-se spre ieșire.
Ieșim și noi. Pe hol, la fel de
uimită și nehotărâtă, bătrâna de adineauri se sprijină în cadru. Ajung lângă ea
și aud o voce slabă și tremurătoare.
-Domnule, nu știu ce să fac, ce e
cu mine? Unde să mă duc?
Încerc să rezolv problema și intru în
salonul de alături întrebând dacă acolo e locul ei. Mi se răspunde afirmativ așa
că mă întorc la ea și îi spun unde trebuie să ajungă.
-Dar…dar, dumneavoastră nu veniți
cu mine?
Are ochi albaștri. Mă privește cu
atâta mirare. Îmi ascund emoția și o însoțesc în salon. Șase paturi. O bătrână
doarme iar celelalte contemplă tacit întoarcerea în salon a colegei lor. Deodată,
agitând un braț extrem de slab, una dintre bătrâne începe să strige cât poate
de tare :
-Doctor! Doctor!
Ajung cu bătrâna mea în dreptul
patului. Se oprește și mă ia de mână.
-Domnule…nu știu, ce am făcut? Vă
rog să mă iertați…nu mai știu ce să fac, vă rog să mă iertați…
Îi strâng mâna și o sărut pe
frunte. Începe să plângă. Ochii ei albaștri strălucesc. O rog să se așeze și mă
ascultă. Încerc să o încurajez, însă ea plânge în continuare. Apoi brusc se oprește.
Mă trage aproape și îmi șoptește în ureche:
-Mi-au luat pensia…nu știu ce să fac,
a cui sunt eu? De ce mi-au luat pensia? Unde sunt? Ce fac eu aici?
Și din nou acea expresie mirată care
dezarmează.
Când am plecat, mi-a făcut semn cu mâna
și m-a rugat să o iert.
